România literară, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 14-26)

1969-04-03 / nr. 14

1 Proletari din toate ţărilej uniţi-vat România literară SÂPTĂMÎNAL DE LITERATURĂ SI ASTĂ Anul II - Nr. 14 (26) joi 3 aprilie 32 pagini 2 lei Breviar D. BOLINTINEANU Ia 150 de ani da la naşterea lui Cu doi înainte de încetarea din viaţă a lui D. Bolin­­tineanu şi în anul chiar al internării acestuia la spitalul Pantelimon, cercetîndu-i cu severitate „creaturile dra­matice“ în cadrul unui amplu studiu despre teatrul românesc şi repertoriul lui, tînărul Eminescu îl carac­teriza astfel: „poetul cel mare şi iubit (...) copilul ei (al naţiunii, nota noastră) cel dezmierdat (...) com­­punătorul plin de geniu şi inimă a „Cîntecelor şi a plîngerilor“ — a „Baladelor“ — sînte oglinzi de aur álé trecutului românesc“ (FAMILIA, 18/30 ianuarie 1370, ss M.E.). Acesta era şi sentimentul public faţă de poetul ale cărui versuri patriotice stăruiau în memoria tuturor, cînd şi-a încheiat zilele într-un ospiciu. An de doliu pentru marea generaţie de la 1848 ! La 27 aprilie înceta din viaţă I. Heliade Rădulescu, la 21 mai Con­stantin Rola, la 20 august D. Bolintineanu, la 11 septembrie’ sin. Avram Iancu, la 10 octombrie Marin Serghiescu-Naţionalu şi la 3 noiembrie arhimandri­tul Iosafat Snagoveanu. „Copilul cel dezmierdat“ al naţiunii, aşa cum l-a numit Eminescu pe Bolintineanu, a fost remarcat, de la începuturile lui, prin elegia „O fată tînără pe patul morţii“ (1842), debut căruia îi consacră autorul Epi­gonilor (Convorbiri literare, 15 august 1870), o neuitată strofă, încheiată cu versul: „Şi astfel Bolintineanu începu cîntecul său“. „Cîntec“ şi „cîntăreţ“ sínt metafore nimerite pentru poezia şi poetul cu caracter muzical, care te fură prin cadenţa versurilor. Un astfel de poet a fost desigur Bolintineanu, desigur cel mai variat şi mai stăpîn pe armonicele sale dintre poeţii munteni ai timpului. Poate că versului prea scurt, de 11—12 silabe, din Legende istorice, în locul alexandrinului nostru mai larg, de 13-14 silabe, se datorează ţăcănitul scurt, de metronom, al acestor compuneri, totuşi atît de răs­­pîndite în popor şi memorate de multe generaţii suc­cesive de tineri, crescuţi în cadrul vitejiei strămoşeşti. Ele erau memorate pentru elanul, pentru optimismul robust, pentru încrederea nelimitată a poetului în des­tinul de glorie al patriei. D. Bolintineanu mai era înzes­trat cu darul formulării unor sentinţe cu caracter etic. Poetul gnomic era astfel predestinat unui rol de pe­dagog naţional, pe care şi l-a împlinit neşovăitor, intr-o neîntreruptă activitate de aproape trei decenii. In 1848, îi cunoaştem rolul publicistic, ca redactor responsabil al ziarului Poporul suveran (de la 19 iunie la 11 septembrie). El era, de fapt, în primele zile hotărîtoare, pretutindeni pe teren, — aşa cum reiese dintr-un document din arhiva lui Ion Ghica, publicat de D. Păcurariu. Ubicuitatea este prin excelenţă semnul vocaţiei la omul de acţiune. întrebîndu-se mai tîrziu despre natura revoluţiei de la 1848, el trase încheierea justă că „nu fuse fapta nici a unui partid, nici a unui individ, fuse fapta naţiunii române“. După înăbuşirea ei, D. Bolintineanu fu arestat de către turcii lui Fuad Efendi, dimpreună cu peste trei sute de persoane, ţinut peste noapte sub gardă la mînăstirea Cotroceni, iar după o triere, peste cîteva zile, dus la Giurgiu, fu încărcat într-una din cele două ghimii strimte care-1 aduse, alături de trei Goleşti, de Aristia, Boliac, Gr. Grădişteanu şi arhimandritul Snagoveanu, la Orşova. De aci reuşiră, unii să ia „calea Parisului“, iar alţii pe aceea a Transilvaniei. Surghiunul ţinu zece ani. întors în ţară, Bolintineanu se alătură cu entuziasm luptei pentru Unire şi scoase la 11 octombrie 1858 ziarul Dîmboviţa. Biruinţa lui Alexandru loan Cuza face din poet un fugitiv om de guvernămînt, iar că­derea domnitorului Unirii găseşte în Bolintineanu pe primul şi cel mai cald al său biograf. Iată portretul domnitorului, în trăsături haşurate la fizic : „Domnul Cuza era de stat mijlociu. Avea părul blond închis. Ras la faţă. Fruntea largă. Pieptul larg. P rea inteligentă. Scutit de pleşuvie. Talia dreaptă ; dar cind păşea, avea în mers ceva ce nu era drept, ce se tîra. Fuma neîncetat, bea cafea multă. N-avea patimă nici pentru cai, nici pentru tablouri de pictură, obiecte de artă ; nici pentru mîncări luxoase, ci numai pentru port-ţigări de ambru“ (Viaţa lui Cuza-Vodă, memoriu istoric, a treia ediţie revăzută şi adăogată, Bucureşti, 1869, pag. 164). Apărută la trei ani după înlăturarea popularului domnitor, cartea se bucură de un mare succes. Mai puţin gustate decît numitele „Legende istorice“ au fost vieţile romanţate, cum s-ar spune azi, ale unor domnitori ca Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mircea cel Bătrîn, sau dramele lui istorice : „Ştefan Vodă cel berbant“, „Alexandru Lăpuşneanu“ şi „Ştefan George Vodă sau Voiu face doamnei tale Şerbcm CIOCULESCU (C ontinuare în pagina 2) HENRI CATARGI : DESEN------------------------------------------------------------------------------T, , -----------------------------------------------­Victor Efiimiu ANCORA Plecările, miraculoasele plecări Din care una singură mi-a mai rămas Ca să-mi încopcie, agată neagră, diadema : întunecata şi misterioasa şi suprema, Cuminţea încheiere-a unei lupte lungi La care nu credeai să mai ajungi, — O, marile plecări pe neştiute mări Un istovit galop pe ultimul pegas Călătoria subterană, imobilă Pe care o roi face orb şi mut, misterios ca o sibilă, Plecările mereu visate, veşnic animate, Le-am înşirat în urma mea, abandonate Le-am încheiat fiindcă n-a fost nimeni să mă ia Şi să mă ducă unde stă înfiptă steaua mea, Pe înălţimi de. vaste promontorii De unde zboară-ntraripatele victorii, Spre orizonturi schimbătoare-n orice clipă Pe valuri cari în sfîşiere de mătase ţipă, In porturi unde navele eliberate De ancora, pe care-o lasă-n fundul mării nemişcate Să nu mai fie-mpiedicate în avîntul lor sublim V.___________________________________________________________ (O, ancora dac-am putea să ne-o zvîrlim !) Şi să trăim în golfuri cu piraţi călugăriţi, Cu elefanţi şi papagali domesticiţi, Cu mateloţi ce ştiu comori în insule obscure Păzite de tritoni şi de sirene-geamandure, Conchistadori rataţi la fel ca mine Plecaţi în căutarea marilor destine Şi n-au adus decît o nouă înşelare O pregătire nouă şi o nouă îmbarcare. Mereu, mereu, spre stelele aceloraşi miragil în junglele unde pîndesc antropofagii, Sau în atelierele ce furnizează mii şi mii Baloturile de export, pachete de mumii, Lăsate moştenire şi prinos posterităţii De visătorii ultimi ai cetăţii, De noi, aceştia ce murim de atîtea ori în marile plecări neîmplinite, călători, Sărmanul trup al nostru, ancoră menită Făptura noastră-n veci s-o ţie răstignită Cu lanţu-i greu robind orice avînt, Din prima zi ne trage pe pămînt... _____________________________y

Next

/
Oldalképek
Tartalomjegyzék