România literară, aprilie-iunie 1969 (Anul 2, nr. 14-26)

1969-04-03 / nr. 14

Nichita Stănescu MULT VECHII DE ROMANTICI... Cum să mă-nşurubez Intr-o mare de plasmă Sublimul static în aer? Cum să mă-nşurubez în aer, pămîntule ? Cum să m-arăt din unghiul, al privirii, gîndule, cu ce e mai puţin din mine dat pieirii ? Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc neîntemnat şi-n azvîrlire, plin de verdeaţă şi regesc şi armăsar păscînd cîmpii aspre ? Cum să-ţi atîrn de nară, logodit şi sîngelui tău să îi fiu nutreţ ? Cum să mă spulber din dorul gîndit ? Şi cum să-ţi fiu nepreţios, de preţ ? Poate fiind ? Sau, poate nefiind ? Estompare Din ce în ce te stingi, te ştergi de peste sternul meu, făptură, dîră lucindă şi de melci tandră arsură. Abia te ţin într-un cuvînt, ori în albastrul meu iris, iarbă-ncolţind dintr-un pămînt de somn, de ras. Dacă-nchid ochiul te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer­, neoglindite peste ape tu, dulce vaer. Ah, vine norul şi mă şterge cu un burete foarte rece. Rămîn ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult... Din această carcasă Din această carcasă de cal îmbătrînit înainte de vreme, un suflet de licorn ameţit îşi scoate-o potcoavă-n poene. El încă visează îngenunchiat ca-ntr-o tapiţerie medievală, o domnişoară cu chipul brodat în pală beteală... El încă mai tremură, cînd răsare luna pe lume virgină, — lung, străveziu şi-n alergare pe zăpada regină... Vai nechezatul dogit, i-ha, i-hav... şi-aceste fîşii risipite de ceaţă, ale carcasei sunt, de cal mult bolnav în care el aiurează de-o viaţă. Intr-o mare de plasmă se balansează o pasăre, ea care este a aerului, — acum în altă stare, în altă culoare, în altă mişcare, —­ acum trebuie să fie cu totul alta, acum. Lipseşte greutatea, dar lipseşte şi viteza, şi plutirea... Se sbate pasărea într-o mare­ de plasmă ca să-şi păstreze graniţa aripii şi firea. Poate că această stare nu va mai trece niciodată poate că pasărea va rămîne definitiv în plasmă şi poate că înfioratul meu creier gînditor va rămîne mereu locuit de această fantasmă. Noroc ! îţi spun ţie pasăre măiastră. Fii curajoasă gîndire ! Şi nu te speria, creier al meu cercetat de mîhnir’e... Potcoavă Nu mai emiţi nimic, nu mai primesc ori, poate nu mă mai gîndeşti, ori poate tu l-ai şters dintre vocale i-ha, i-ha, la vechi căleşti pe calul dumitale. Nu te mai culci peste timpanul meu, nici geana ta nu-mi mai atinge ceru-ncărcat de nouri, greu, i-he, i-ha, peste meninge mereu mi-aleargă-un cal, mereu. Şi ma deşir de dor, şi mă deşir de lene, de lenea de-a privi-n afară, de dorul de-a mai prevesti o vreme, i-ha, i-ha-n această ţară a cailor ce-mi calcă pe antene. Nelu Generalu lui Adrian Păunescu Cînd te-ai iscălit cu creta pe un pod inimă, cînd ţi-ai zis tu ţie, Nelu Generalu ? inimă... Cum de te-ai destăinuit la lume inimă, şi de ce ţi-ai zis tu, Nelu Generalu inimă ? Trece trenu pe deasupra ta inimă, pe deasupra podului pe care tu l-ai scris inimă, Eu mă duc cum stau înscris într-o inimă, ah, într-o fereastră de lung tren inimă, Scrisă, tu rămâi de cretă pe un pod inimă... Nelu, Generalu, tu rămîi pe pod inimă și în urmă trenuri, lungi, prelungi și grele inimă... au să treacă peste tine, au să treacă peste Tu îmi adaogi aerul respirat de frunzele plămînilor mei, Alcor, — de stejar condamnat să fie om mișcător Ce plimb pe tine, nu-i vederea și nici imagini, nu imagini. E poate numai liberă puterea de a te face fără margini. Timp ești, timp lent gîndit cu aură plutind lividă... Eu mi-am oprit deasupra ta, azi inima mută, piramidă, înfiinţare Se înfiinţează osul regelui se înfiinţează locul ochiului. Ninge Doamne, ai tu curajul cit eşti de mare, să calci pe zăpadă ? Noi stăm întinşi peste ramuri. Fără să fim verde, desigur, noi nu am nins. Nici n-am plouat, nu, nici n-am plouat. Nu sunt nori pe cer. Dacă-i vede cineva să nu-i declare. Tăcerea se duce în natură. Ochiul meu are dinţi, el este o gură. Piatra are flacără, ea este o arsură. Nimeni este de faţă dacă nimeni poate fi de faţă. Are gură, ninge, are dinţi, frige. Scurtă baladă Numai fereastra ta nu se stinge, nu. Singură sus, lingă cer, orbitoare. Ca un ochi mă fixează cînd trec bolnav de vini imaginare. Numai arborii tăi nu-și pierd în iarnă frunzele verzi, pieritoare, cînd trec cu ninsoarea sub ei bolnav de vini imaginare. Nici cîinele tău schelăcăind printre mașini, cel cu patru picioare, nici el nu mă latră cînd trec bolnav de vini imaginare. Nici faptul că exist şi tu o ştii nici faptul că sunt, nu te doare, cînd invizibil mă agăţ de cuvinte bolnav de vini imaginare. Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare, din ce în ce cum sunt mai bolnav de vini imaginare. Dinţi Ne bucurăm pentru că bate vîntul, aerul repede, copil, copilule, dragule, existenţă... Din nenimica vieţii noastre înflorim un mit, o caretă, un flacon cu esenţă. Respiră tu cit vrei să respiri ! Eu stau numai ca să te miros. Nuntă fără de miri îmi este fiecare os. Trăiesc numai şi numai pentru tine ca să fii lingă felul meu de trup Eu sunt un dinte şi am ciolănime în rîsul trist al botului de lup. semnale fereastră mi-am oprit M­­ uit vechii de romantici... De ce nu m-aş putea uita înfiorat la braţul tău suav, cînd dormi, atît de bine tu mirositoarea, cu ochi închişi, enormi. De ce n-­aş crede că vin zeii călări pe lungi miresme ca să-şi depună umbra lor la tine peste glezne... De ce n-aş crede că exişti tu ce respiri în unde, tu singură, văzută doar cu ochiul triunghiular, din fruinite. i România literară .

Next