România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-07-03 / nr. 27

Proletari din toate ţările, uniţi-vă t Interviul nostru cu tovarăşul » MAXIM BERGHIANU membru al Comitetului Executiv al C. C. al P. C. R., preşedintele Comitetului de Stat al Planificării Renaşterea noastră ca popor se reazemă pe creaţia unanimă a naţiunii socialiste — Ce este planificarea ? Piuă unde se poate întinde ea ? — Planificarea este o ştiinţă relativ tînără, dar o ştiinţă vitală în lumea de azi, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice, cînd rapiditatea proceselor economice, corelarea lor la scară na­ţională, internaţională, planetară chiar, presu­pune o coordonare ştiinţifică de ansamblu a eforturilor creatoare ale societăţii. Aş putea spune că planificarea este ştiinţa perspectivei, a viitorului conceput ca forţă fizică de influen­ţare a prezentului. Planificarea înseamnă înainte de toate optimizare şi prioritate. Ea asigură armonizarea necesităţilor cu posibilităţile, sin­­cronizînd dezvoltarea economiei naţionale dina­mic şi eficient. Putem oare să ne dezvoltăm în condiţiile societăţii de azi, fără să legăm ziua noastră de azi cu ziua noastră de mîine, cu eforturile noastre de mîine, care cresc pe temelia rezultatelor de azi ? Iată deci, pînă unde se în­tinde planificarea ; dacă vrei pînă în anul 1975 — cum prevăd Directivele, dacă vrei pînă in anul 2000 sau dincolo de această cotă. Este deci, printre altele, şi o ştiinţă a responsabilităţii. Ea îmbrăţişează întreg ansamblul naţional, de la resursele naturale şi forţele de producţie pînă la forţa demografică şi... pînă la forţa — deosebit de importantă — pe care o reprezintă materia cenuşie. — Dar să revenim la planificare ca ştiinţă a responsabilităţii. — In istoria României apariţia acestei ştiinţe nu era posibilă, fiindcă societatea se dezvolta stihi­­nic; această ştiinţă a devenit necesară numai în clipa cînd poporul a preluat puterea, cînd pla­nificarea resurselor şi a dezvoltării a devenit politică de stat, politica partidului nostru co­munist. Ce anume asigură o gîndire planică ? Prin mijlocirea planificării, partidul şi statul nostru dirijează toate mijloacele şi resursele na­ţiunii spre progresul şi înflorirea generală a ţării. Din acest punct de vedere, planul de dez­voltare economică şi socială reprezintă un act de voinţă al întregii naţiuni, o sinteză care aşează aspiraţiile poporului intr-un cadru echilibrat şi coerent. Mai mult, prin judecarea ţelurilor şi opţiunilor într-o perspectivă mai îndelungată, planul constituie un factor de ordine al gîndirii şi acţiunii, un catalizator selectiv al energiilor. El are, dacă dorim să extindem consecinţele, şi o valoare morală, sintetizînd în coeficienţi de cifre ţelul unei naţiuni. — Ce prevăd cifrele planului pentru destinul de azi şi de mîine al României ? — Era şi datoria poeţilor să parcurgă aceste cifre atent. îmi vei răspunde că ei le citesc, dar că uneori cifrele li se par ermetice. Erme­tismul nu e profesia economiştilor, ci poate uneori a poeţilor. Eu gust cu plăcere, mai ales aşa-zisul ermetism al unui poet care era şi ilustru matematician. (Continuare în pagina G) Adrian Păunescu Veghează-ne Mărite! Peste fereastra noastră — ploaia din veacul tău ; norul numit Bălcescu se înmormintă-n brazdă ; Românii subt Bălcescu si subt urmarea lui; norul numit Bălcescu plouă pe tara noastră. Şi norul e Bălcescu şi brazda e Bălcescu ; şi dealul in lumina Bălcescului s-a copt; o, creşte ca o spumă pe faţa lumii iarba sub turnurile noastre vibrind a patruşopt. Veghează-ne, Mărite ! Sintern ai tăi cu totul. Şi numele din urmă Bălcescu ne va fi, noi mergem după tine, peste pămint, oriunde, căci tu fii patima,ut slăvitelor stafii. Parcă bolnavi ţi-s ochii, de ne gîndim mai bine de-a lungul şi de-a latul, în care te-ai născut, dospeşte purul spirit, în dealurile fălii, voind să te croiască din nou, cu-acelaşi lut. De n-ai fi tu, înalte şi Neatinse Spirit, de n-ai fi tu Bătrîne şi Muritor Bălcesc, revolta niciodată n-ar fiinţa în lume cu repetat prenume, cu nume românesc, Pămîntul e Bălcescu şi norul e Bălcescu. Fereastra noastră, toată, în ploaia lui ia foc. Încă se perpeleşte brazda acestei patrii unde pentru Bălcescu nu se găsise loc. Dar dacă noi, aceştia, de astăzi şi de mîine, sintern pământul ţării — ocumo încă viu — gropari, sădiţi cu grijă în noi pe tof Bălcescul ce-a mai rămas în lumea, în care e tîrziu. Veniţi şi aducefi-l în trupurile noastre, în sufletele noastre, ce iarăşi îl doresc, prin aerul mai teafăr acum ca niciodată să devenim mormîntul Sfiosului Bălcesc. CARTEA LUI BĂLCESCU „Opera cu care pînă la urmă a trăit, rodul nopţilor sale nedormite şi ceasurilor smulse durerii" — scrie N. lorga încă în 1891 despre Românii supt Mihai-Voevod Viteazul ; şi, în definitiv, cine n-a observat, de atunci înainte, ciudata potrivire dintre destinul acestei cârti, pe care cu drept cuvînt am putea-o numi Cartea lui Bălcescu, şi destinul autorului însuşi ? Suflul tragic al cărţii despre Mihai nu se explică doar prin soarta neferi­citului personaj : se găseşte amestecată în el soarta ne­fericitului autor. Cînd începe să scrie viaţa lui Mihai Viteazul, Bălcescu şi-a trăit-o pe a lui : o_ prelungeşte din­colo de fiinţa ei fizică, într-un răgaz miraculos pe care i-l îngăduie moartea, numai fiindcă destinul omului nu poate fi încheiat decît a dată cu destinul Cărţii sale. Şi nu numai hazardul bolii şi al evenimentelor trebuie făcut răspunzător de amînarea, pînă în pragul sfîrşitu­­lui, a scrierii unei cărţi la care Bălcescu se gîndea de mult şi pentru care culegea date încă de prin 1846—1847. Cît timp a trăit — cît timp a fost un om politic şi a spe­rat în Revoluţie — Bălcescu n-a fost în stare să-şi scrie Cartea : a scris-o în singurătatea ultimelor luni de viaţă, înfrînt şi bolnav, cînd alţii îşi scriu testamentul sau me­moriile. „Minutele în care scriu — mărturiseşte el însuşi — sínt pline de amar şi de întristare". Cartea este ope­ra unui dezamăgit, călătorind în căutarea soarelui Sudu­lui, de la Paris la Viile d’Avray şi de acolo pe insulele Hyéres, şi, mai departe, la Neapole şi Pa'ermo, smulgînd morţii zile, ceasuri şi clipe, este opera unui supravieţui­tor. Dar dacă viaţa lui se sfîrşise, aceea a lui Mihai Vi­teazul abia se scria. „Deschid sfînta carte unde se află înscrisă...*: să fi ştiut Bălcescu că deschidea cu aceste vorbe memorabile nu numai Cartea lui Mihai Viteazul, dar Cartea lui însuşi, că, povestind viaţa eroului de la Câlugâreni, îşi povestea, în fond, una din biografiile lui posibile ? Confundîndu-şi chipul cu al personajului său, Bălcescu îşi atribuia, împotriva bolii şi a morţii, o altă existenţă decît aceea pe care o pierduse, în care eşuase : faptele de glorie ale lui Mihai deveneau ale lui, cel care le visase fără să le sâvîrşească, deveneau sîngele noii lui vjeli salvate de la ruină : „în povestirea lui Bălcescu — zice tot N. lorga — Mihai nu e adevăratul Mihai aşa cum ni-l arată înaintea ochilor descrierile mai tîrzii şi cum tre­buie sâ-l vadă un nou istoric al său. în schimb, dacă nu e adevăratul Mihai, e mai frumos decît dînsul, mai viu şi, trebuie S'-o recunoaştem, mai mare. E un erou de epopee cu toate defectele şi însuşirile acestuia*. Intuiţia lui N. lorga a simţit idealizarea, dar în loc s-o explice mai de­parte prin caracterul cărţii, a combătut-o pe temeiuri istorice. Mihai n-ar fi fost „decît un energic şi viteaz condottiere*, lipsit de „inteligenţă politică" şi a-i pune în sarcină ideea unităţii naţionale e împotriva evidenţei! Probabil, dar întrebarea este de ce_ Bălcescu, ştiind bine aceste lucruri, perseverează în iluzia lui, mai mult : de ce, după ce înfăţişează cu luciditate firea şi faptele de arme ale eroului, ii încredinţează visuri uriaşe şi nevero­simile. Să fie la mijloc numai fascinaţia mitului lui Mihai pe care au cunoscut-o, şi după Bălcescu, atîţia ? „El voi a-şi crea o patrie mare pe cît tine pâmîntuf românesc, şi norocul ajutîndu-l, în cîteva (uni Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sunt unite în Ţara Ro­mânească (...) Independenţa absolută ar fi urmatfără în­doială. Mihai realizase acum visarea iubită^a voievozilor cei mari a românilor. Acum românul s-a înfrăţit cu ro­mânul şi toţi au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cîrmuire naţională, astfel precum ei n-au fost din vre­­mile unite ale vechimei. Statul acesta nou are hotare na­turale de minune, el e destul de puternic, pămîntul său destul de binecuvântat de cer, locuitorii săi numeroşi şj în mare parte omogeni ; el poate trăi, a sta de sineşi şi a se apăra împotriva năvălirilor streinilor*. Cine visează, în fond, aici ? Mihai Viteazul, la 1600 sau Bălcescu, după două secole şi jumătate ? Un om aj veacu­lui al şaisprezecelea sau unul al veacului al nouăspreze­celea, un revoluţionar de la 1848? Bălcescu nu face pur şi simplu istorie : el s-a lăsat substituit de personajuj creat. Epopeea vorbeşte alt limbaj decît istoria : Mihai săvârşeşte fapte de vitejie incredibile, ca Ahile, tablouri de lliadă ne întâmpină la tot pasul : „Sfîrşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împregiurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săL El hotărăşte atunci a se jertfi ca altădată şi a cumpăra biruinţa cu pri­mejdia vieţii sale. Ridicînd ochii către_ cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mântuitoare a Dum­nezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de Ja un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţă^ mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul, Nicolae MANOLESCU (Continuare în pagina 14)

Next

/
Oldalképek
Tartalomjegyzék