România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)

1969-10-02 / nr. 40

George Dan Icoană pe sticlă Meşterul de icoane în sine şi din nou purcezînd fruntea-şi izbea de norul negrului gînd : „Dar dacă Sfîntul Balaur s-ar ridica din colbul pămîntului şi-ar încăleca murgul în locul Sfîntului, cu labe solzoase dînd pinteni să-l caute pretutindeni ? Şi dacă Sfîntul Balaur l-ar ajunge pe Sfînt într-un coclaur şi-ar da să-l străpungă în furca limbilor, lungă ? De jos, dintre copitele murgului, Sfîntul l-ar încăleca pe burtă şi-o dată, dintr-o zvîcnire scurtă,­­ şi-ar roti, strîns, picioarele, răsturnînd Balaurul din oblînc, întorcînd la loc, deasupra. Soarele, şi la loc, dedesubt- Pămîntul! Şi iarăşi Sfîntul ar ţine talgerele în cumpănă dreaptă după triunghiurile luceafărului lui David răsturnate în cumpănire-nţeleaptă ,­­ nici prea de tot sfînt, nici prea de tot pămînt...’ Maria Tănase Duh al cîntării cîntărilor noastre, dorul din urmă, de pe ultimul drum spre tărîmul tăriilor albastre — ţi-l împlinirăm. Privighetoarea, acum coborîrăm constelaţia Carului Mare, îi puserăm două roţi mici cît Luna şi două roţi mari cît Soarele, apoi, la şase juguri încheiate din inelele lui Saturn — înjugarăm şase perechi de zimbri bărboşi, cu coarne de aur, copite de fier, ţintaţi cu doisprezece luceferi smulşi de pe cer ! Urcă-te-n Car şi mînă-l pe Drumul Robilor, şi la răscrucile vămilor, aho ! opreşte-te la hanurile zodiilor ! La hanurile Berbecul, Leul şi Săgetătorul (hanuri de foc) cîntă-ţi văpăile doinei şi dorul de codru verde, vin ghiurghiuliu şi noroc... La hanurile Taurul, Fecioara şi Capri­cornul (hanuri de pămînt) despleteşte-ţi, în cîntec, pletele şî lacrimile şi aruncă-ţi bulgării bocetelor pe capacul de scînduri gemînd... La hanurile Gemeni, Balanţa şi Vărsăto­rul (hanuri de aer) lipeşte-ţi buzele pe buze de bucium şi din stîna călcată de lotri — buciumă-ţi jalnicul vaier, a-iu-iuuu ! toată lumea din vale să-ţi audă strigarea de jale... La hanurile Peştii, Racu şi Scorpia (hanuri de apă) revarsă-ţi, în valuri, blestemele, veninul şi neagra jelanie, iar omului nestatornic în dragoste dă-i tîrîişul şarpelui, şuierul vrutului şi mersul chinuit de gînganie... Dar cînd vei privi de pe munţii din hău la hora Carpaţilor jucînd după cîntecul tău, în albe cojoace şi albe opinci sunînd din tălăngi şi tilinci — mai zi-ne, Mario, un cîntec de inimă­albastră şi-ntoarce-ţi oiştea Carului Mare în jos, căci nu eşti a Cerului, pe cât eşti a noastră !... ________________________________ | 4 România literară MARTORUL PERPETUU — Cineva a stat lingă mine o vreme, încă o alta şi m-a pîndit. Pentru el porunca nu suna : „Iubeşte-ţi aproapele“, ci „Cunoaşte-1“. Acesta era semnul său distinctiv în univers. Relaţiile dintre noi s-au men­ţinut trainice în funcţie de promptitudinea cu care gesturilor mele li s-au dat interpretări cît mai apro­piate de adevărata lor intenţie. Contractul iniţial presupunea înţelegerea din partea ambilor a­mobilu­lui în virtutea căruia raporturile noastre să se păs­treze aceleaşi, adică presupunea că eu îi cer să mă cunoască şi că el trebuie să se supună acestui vital imperativ. — Să se supună, adică să-şi recunoască dependenţa; un moment iniţial, inevitabil, însă ascunzînd în el forţa care îl va nega, cu fiecare acţiune, cu fiecare pas spre cunoaşterea­ de-tine, mai mult şi mai nestăvilit. E fatalitatea acestui Cineva — căruia i-ai spus inspirat Martorul—de a-ţi fura, nu, nu, nu de a-ţi fura, ci de a se lăsa hipnotizat de un spaţiu neobişnuit, ascuns în Tine şi despre care Tu însuţi nu ştii decit lucruri foarte vagi, mai mult le bănuieşti şi asta încă n-ar fi nimic dacă Tu ai putea să le scoţi deasupra, să ridici acel spaţiu neobişnuit în lumea fenomenală. Dar nu ai cum pentru că Tu nu te poţi observa, eşti înfipt în acest spaţiu, trăieşti în dimensiunile lui, nu te poţi desprinde de el pentru a-i „fotografia“ structura. Ceea ce oferi lumii dinafară, felul în care apari şi eşti primit de către ceilalţi, nu e postura Ta şi a nimănui altul, ci e o impostură absolută, comutabilă multora. Cu alte cuvinte, personalitatea—ca sumă a aparenţelor şi receptărilor — îţi mistifică Individualitatea. O luptă fără ieşiri, între ele, se sfîrşeşte, în cazul Tău, „caz“ aproape fără excepţii, cu un cîntec al îngropătorilor surzi aruncînd ultimul pumn de pămînt peste indivi­­dualitatea-ţi trădată. Jefuindu-te de ea, hipnotizat, Martorul devine alter-egoul Tău, dar unul atît de pu­ţin sesizabil şi, în acelaşi timp, atît de complet, incit te însumează şi te transformă, pe Tine, cel din care el se naşte, într-un apendice inutil şi gol. Pentru asta nu-l poţi suporta, ţi-e antipatic, dar nu pînă la ură, măcar din orgoliu. El e totuşi Tu şi în El vezi zona obscură din Tine aparentizată. — Intîi gîndiţi-vă că Martorul e moştenitor, aşadar urmăriţi-l din punct de vedere psihologic ca pe unul care, oricît de mare preţ ar pune pe munca de acumu­lare a bogatului său predecesor, tot nu-şi poate refuza plăcerea de a risipi. Apoi aveţi în vedere că simţurile lui sînt virgine, needucate. A nu se neglija, de aceea, drumul pe care-l va parcurge spre un echilibru între personalitatea moştenită şi angrenajul propriu de re­ceptare a aceloraşi realităţi care mi-au stat şi mie în faţă. — Te întrebi, după cum înţeleg, dacă tipul va ajunge vreodată la o stare de echilibru. Cred că nu. Şi aici e condiţia tragică a Martorului. Imprumutînd indivi­dualitatea dum­itale, el o anexează personalităţii sale, crezînd că, astfel, aceasta din urmă va prinde conture mai largi şi mai precise, adică se va manifesta de două ori mai puternic. Martorul mimează coerent numai la treapta mişcărilor exterioare. Sufletul lui e însă zdruncinat de o mare nepotrivire, între ceea ce a fost şi ceea ce devine, între vnsul Comun şi vnsul Martor. Accentuez asupra noţiunii de devenire pentru că, în cazul Martorului, ea comportă un înţeles aparte de cel curent. Acest devine nu înseamnă aici ce a fost­ o calitate nouă acumulată, ci apare ca o modificare de substanţă, mai precis adausul unei alte structuri. Algebrizînd, aş spune că devine o suma dintre ce a fost şi un alt ce a fost, structural deosebit de primul, oricum neaferent. Tragismul e în dilema continuării. Cele două stări ale Martorului se împiedică reciproc. A perpetua integral una din ele impune abandonarea celeilalte. Fapt imposibil și absurd fiindcă transferul de individualitate (și nu de personalitate, cum, mi se pare, ai crezut) este definitiv, nu poate fi redus decit printr-un altul. Ceea ce în plan formal este totuna cu nemişcarea. Astfel am ajuns la dubla natură a indi­vidului, referindu-se la virtualităţile lui cognitive şi mimetice în linie psiho-spirituală, fiind însă altceva decit dedublarea şi mistificarea. Dumneata ai jucat, am văzut asta, cinstit, la fel de cinstit, Martorul. Afirmaţie valabilă cel puţin pentru paginile romanu­lui despre care discutăm. — Cred că faci foarte bine răminînd intre limitele romanului; să zăbovim numai asupra datelor pe care autorul însuşi ni le pune la dispoziţie. Zadarnic ne-am aventura să căutăm aiurea fondul problemei, atîta timp cit profilul moral al scriitorului ni se oferă ului­tor de precis in carte. Ea mi se pare un organism viu, suficient sieşi, care nu depinde de suprafaţa docilă a oglinzii pentru ca să fie. Şi dacă avem in vedere că stăm faţă în faţă cu o carte vie, care se cere reflectată, nu e greu de înţeles că el, scriitorul, a fost cea dinţii şi cea mai despersonalizată oglindă. — Pentru că ai adus vorba de caracterul romanului aş remarca mai întîi că Martorii nu e propriu-zis un roman. Nu numai maniera eseistică a scriiturii (excep­ţională) mă face să cred asta, dar în special o anume indiferenţă la rigori şi secundariatul epicii. Riscînd un paradox aş zice că e un eseu foarte bine gîndit şi scris, la prima lectură, şi un roman la a doua. Atît de bine e ascuns romanul sub febra cuceritoare a eseului. Mircea Ciobanu fantazează eseistic pentru a umple spaţiul dintre momentele esenţiale ale romanu­lui, acestea — lucru ciudat, îndrăzneţ — fiind, ca ex­presie, simple şi frumoase metafore (cea mai intere­santă prin noutate mi se pare Povestea Cavalp­ului). Aş mai adăuga doar că există în romanul lip Mir­cea Ciobanu un episod, cel al doctorului Rank( coincidenţă onomastică de loc întîmplătoare cu o figură importantă a şcolii freudiene), care astăzi mi se pare, tulburătoare întîmplare, un frumos co­­mentar psihologic la adresa lui Paul, personajul exce­lent conturat în romanul lui N. Breban Animale bolnave. Laurențiu ULICI OPINII DESPRE Povestea ceasului si a lui Zacharias * Lichter Intîmplările acestea s-au petrecut într-un oraş în­tunecos, străbătut de fîlfîirile unor spăimoase zbură­toare. In mijlocul cetăţii se afla o construcţie ce părea a fi clopotniţa unei biserici. Legenda spunea că în vechime acolo s-ar fi înălţat o catedrală, acum scu­fundată sub pămînt. Turnul ei ar fi fost acesta ce se vedea. O moarte năprasnică pîndea pe oricine s-ar fi încumetat să cerceteze taina de sub granitul ce pava piaţa. Despre orologiul al cărui cadran era pictat în stranii arabescuri şi ale cărui roţi de lemn durau bătîndu-şi joc de vreme, legenda zicea că este vră­jit şi că va merge pînă la sfîrşitul timpurilor. Era un ceas de două ori mai înalt decit un stat de om, limbile lui păreau nişte săbii uriaşe. Seara, mai ales seara, cînd şuieratul aerului în penele ciudatelor pă­sări se auzea cel mai bine, oamenii cetăţii se adunau tăcuţi şi priveau mişcarea arătătoarelor, fascinantă în siguranţă. Orologiul devenise pentru ei un învin­gător al timpului şi al morţii. Privindu-i căpătau pu­teri noi. Plecau spre casele lor pătrunşi de o seni­nătate copilărească, cu toate speranţele renăscute, destinşi şi simplificaţi miraculos, purificaţi prin cer­titudine. Ceasul era mîndria oraşului şi centrul lui de gravitaţie. într-un fel, el patrona destine, era simbol unificator, victorie hipnotică asupra efemerului. Ora pe care o arăta era însuşi adevărul pentru acei oameni. Ei nu mai voiau alt adevăr, acesta ii îndes­tula, semnifica sensurile convergente şi sigure ale vieţilor lor. Marele orologiu simboliza în perfecţiunea lui o filozofie practică simplă. Oamenii trăiau pentru a trăi, existenţele lor erau de o cizelare şi de o li­mitare circulare. Ceasul părea a fi centrul acestor cercuri ce îşi erau suficiente. Pătrunsă ca o lege morală în sufletul fiecăruia, imaginea ceasului — stăpînitor al timpului — îl simplifica pe fiecare în parte, dîndu-i însă în schimb o mulţumire fără nume, o ciudată linişte şi împăcare cu sine. Prin preajma turnului cu ceas putea fi văzut în mai toate părţile zilei un om numit Zacharias Lichter. Era o făptură neliniştitoare, cu aspect de cerşetor şi faţă de o urîţenie fascinantă, încremenită, parcă pen­tru totdeauna, într-o maturitate de apogeu. Plim­­bîndu-se în jurul marelui orologiu, el monologa la nesfîrşit. Mîinile şi le azvîrlea spasmodic în aer, îm­prăştiind semnele necunoscute ale unui cod straniu. Ochii îi sclipeau posedaţi în spatele bărbii negre, luxuriante. Oamenii nu îl ascultau. în preajma ceasului ei erau cuprinşi de un fel de religiozitate, priveau reculeşi mersul implacabil şi liniştitor al arătătoarelor. Zacharias Lichter nici nu voia, se pare, să fie ascultat. Ceea ce dorea cu o neostenită ar­doare şi ceea ce făcea era să vorbească, să spună necontenit. Cuvintele sale nu ajungeau la urechile oamenilor, el predica în pustiu. Ceea ce băgau de seamă privitorii era numai gesticulaţia lui colosală şi figura lui de profet ars de flacăra divină, îl pri­veau totuşi cu înţelegere, deşi odată cineva spusese că el doreşte să-l convingă asupra pericolului pe care îl reprezenta ceasul, să-i convingă că nu mai tre­buie să-l privească. Să fi simţit ei oare că Zacharias Lichter era tocmai principiul contrar celui pe care -l reprezenta orologiul? Cine nu spunea Zacharias Lichter, acest nobil des­cendent al rasei profeţilor ! Era numai spunere, nu­mai discurs. Despre orice era în stare să vorbească şi chiar o şi făcea. întreaga lui fiinţă era pe punctul de a se transforma într-o materializare a lui despre — cuvînt ce pare o metaforă a însuşi limbajului Oamenii nu-1 ascultau însă, sau poate că îl ascultau, dar fer­voarea lui cumplită nu găsea înţelegere în sufletele lor. Geamătul grandios şi în acelaşi timp neputincios al cuvintelor nu reuşea să îi impresioneze prea mult. Ei continuau să contemple marele orologiu şi se mul­ţumeau să rostească ceea ce putea fi rostit. Să fi sim­ţit ei oare, cu una dintre acele intuiţii pe care filozofii de profesie nu mai sunt în stare să le aibă, că cele pe care le spune fără încetare Zacharias Lich­ter sunt nişte incandescente încercări de a structura absurdul, de a dinamita vidul ? Gratuitatea plină de fervoare a discursului interminabil pe care o ţi­nea filozoful nu le spunea prea mult acestor oameni prinşi solid în reţeaua lor simplă de certitudini, reţea din care nu voiau sau uitaseră să vrea să scape. Zacharias Lichter continua să vorbească. Vorbele sale se urcau şi dispăreau în aerul răcoros al cetăţii fără ca să facă vreun timpan să vibreze. Vorbea fără oprire, ca sub imperiul unei damnaţiuni neiertătoare. Intr-o zi, spre seară, se opri. O tăcere nouă se aş­ternu asupra pieţei. Oamenii tresăriră şi se uitară miraţi spre el. Poate că se obişnuiseră cu vocea lui la fel ca şi cu muzica sferelor şi nu o mai auzeau de mult, iar acum erau loviţi de încetarea ei. Drept, cu barba în vînt, Zacharias Lichter îi privi cîteva clipe. Apoi se îndreptă cu paşi siguri spre orologiu, îşi ridică mîinile, ce abia acum îşi arătară dimensiunile ne­obişnuit de mari, şi smulse, icnind, cele două arătă­toare uriaşe ale ceasului. Metalul lor scrîşni ciudat, plîngător. Apoi, fără să stea pe gînduri, dezlipi o mar­gine a cadranului şi începu să tragă de ea, cu vinele gitului şi ale braţelor îngroşate ca nişte frînghii, ge­mînd din cauza efortului. In puţin timp reuşi să îl smulgă cu totul şi îl aruncă, avind luciri demenţiale în ochi, la picioarele privitorilor. Se vedeau acum su­tele de roţi, de diferite mărimi, sclipitoare, rotindu-se mai încet sau mai repede. Ceasul continua să meargă, dar nu mai arăta nimic. Ciudată această poveste ce se ivește acolo unde tre­buia să fie un comentariu critic. Ea poate fi însă con­siderată o metaforă-parabolă critică neobișnuit de mare. Cheile ei se află în cartea lui Matei Călinescu. Voicu BUGARIU

Next