România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)
1970-01-29 / nr. 5
raarrhiTaMiMLUz-VTz tmsft- voci din public Eminescu şi Byron sau despre comparativism Punînd în lumină diversele raporturi dintre literaturile naţionale, studiile de literatură comparată contribuie, prin sistemul logic de asociaţii şi deducţii întreprins, la elucidarea progresivă a construcţiei, sensului unei opere literare, a tendinţei originale, aşază, în lumina adevărului ştiinţific, tipul şi cantitatea interferenţelor, disociază ceea ce se datoreşte propriei personalităţi a unuia sau altuia dintre creatori, de ceea ce este împrumutat, chiar dacă acest împrumut e restrîns în utilizare la un primum movens Studiile de comparativistică cunosc la noi tradiţie şi continuitate, justificate de faptul că ele corespund, cu adevărat, unei realităţi obiective. Asistăm însă uneori la o convertire a interesului faţă de realitate în crearea de realităţi — mai precis aşa-zise realităţi, iar instrumentele sînt mînuite pentru motivarea acestora. O carte frumos primită (vezi în această privinţă recenzia din „Luceafărul“, 9 august 1969). Explorări în istoria literaturii române, aparţinînd lui Al. Duţu, cuprinde în paginile ei şi studiul publicat anterior într-un număr comemorativ al „Vieţii româneşti“, Eminescu şi romantismul englez, purtător al unor constatări şi ipoteze ce se reţin. Cronicarul de la „Luceafărul“ acordă amintitului studiu — mai degrabă unui capitol al acestuia : „Şi din adine necunoscut / Un mîndru tînăr creşte“ — un plus de interes, pe motivul că pronune „unele analogii frapante între Luceafărul şi poemul dramatic byronian Heaven and Earth (Cerul şi pămîntul)“ iar întrebuinţarea adjectivului „frapante“ ne lasă cu un aer uşor încurcat în faţa ţinutei de conjectură a concluziei : „...poetul nostru l-a putut citi (poemul byronian, n. n.) în versiunea lui Eliade“ Aşadar, o aderare fără nici o reticenţă la ipoteza Care mai transportă în subsolul Luceafărului, pe lîngă izvoarele folclorice, Arthur Schopenhauer, La chute d’un ange. Elea, Demonul (şi aici s-a procedat în felul următor : unde Bodenstedt l-a tradus în limba germană, Eminescu, cunoscător al acestei limbi şi student la Viena şi Berlin, l-a putut cunoaşte şi folosi) etc., şi opera lui Byron, incit sîntem ispitiţi de gîndul dacă n-ar fi convenabil să se caute mai întîi, printre hîrtiile rămase de la Eminescu, o eventuală bibliografie, pe care şi-a conceput-o înainte de a începe elaborarea poemului în discuţie. Oricum, încă o nouă operă, încă o nouă sursă, în acreditarea căreia nu se aduc argumente de fond, ci similitudini de suprafaţă depistate în lucrări cu care corespondenţa s-a stabilit de mult, un nou izvor ale cărui apt sîrb strînse pentru a li se oferi o singură albie, aceea a poemului eminescian, atît de largă incit, indubitabil, va mai îngădui noi descoperiri. In general, argumentarea nu ţine seama de exigenţele ştiinţei, transferînd cu uşurinţă cursul comunicării de pe planul posibilităţii, al incertitudinii, în acela al realităţii, al siguranţei, dacă nu de contestat, cel puţin îngăduitoare a ducerii mai departe a ipotezei. Nu credem că o investigaţie ştiinţifică se poate dispensa de consecvenţă în terminologie şi atitudine. Acest fapt dorim să-l semnalăm, întrucît asemănările pe care le invocă autorul se pot face cu izvoarele atestate ale Luceafărului. Poemul byronian, Eminescu l-a putut (s.n.) citi în versiunea Eliade... „şi din el“... a putut (s.n.) reţine chemarea lui Ahdibamah, mai pămînteală ca Anah şi deci mai apropiată de eroina sa (Cătălina, n.n.). „...atenţia a putut (s.n.) fi captată de intervenţia lui Rafael care cere celor doi îngeri să revină la locul lor ceresc...“ Din domeniul probabilităţii înnodate — şi sublinierile noastre aceasta au vrut să accentueze — sîntem transportaţi în certitudine : „Sugestia aflată (s.n.) în poemul byronian a intrat (s.n.) în laboratorul poetului român care a şlefuit opera sa timp de 8 ani...“ Cum am putea să-i dăm crezare, cînd treptele care susţin construcţia sînt şubrede? Al. Duţu socoteşte că a descoperit astfel o „sursă suplimentară“, dar cu ea nu se aduce nici o rezolvare, nu se explică o faţă altfel obscură, şi ca urmare preocuparea rămîne superfluă. Nu căutarea cu tot dinadinsul a unor asemănări şi supralicitarea ier, nu echivalarea unor analogii — posibil a fi motivate şi prin încadrare în timp ori într-o temă — cu influenţe trebuie să formeze obiectul literaturii comparate. O atare metodă — ilustrată, spunem noi, şi de cazul sus-amintit — înseamnă comparativisn excesiv şi nu aduce servicii cunoaşterii scriitorului. CORNELIU] CRĂCIUN (Profesor — Beiuş) Data morfii Veronicai Micle Este regretabil faptul că, uneori, se mai strecoară erori în referirile făcute asupra unor lucruri, fapte sau date binecunoscute. Bunăoară, cum este cazul în Cărţi noi — buletinul lunar de informare bibliografică, numărul din octombrie 1969, — unde se anunţă, în pagina a patra, apariţia poeziilor Veronicăi Micle. Gestul Editurii pentru literatură este meritoriu, dar referirea din Cărţi noi conţine o mare eroare căci se afirmă acolo : „La 4 august 1969 s-au împlinit 110 ani de la moartea Veronicăi Micle“ (!). Dacă ar fi aşa, ar însemna că poeta, murind acum 110 ani (1859), Eminescu să fi avut, la moartea ei, numai 9 ani? Data exactă este următoarea : Veronica Micle a murit în seara de 3 spre 4 august 1889, cum rezultă şi din lucrarea lui Augustin Z. N. Pop „Contribuţii documentare la biografia lui M. Eminescu“, pagina 544 , deci, acum 80 de ani. Am considerat necesară această observaţie, chiar dacă este întrucîtva tardivă. ION A. CHIRAN tregime. Mai ziceţi — tot spre amuzamentul nostru — că acesta ar fi „un procedeu regretabil, de mult sancţionat“. Vă întreb : sancţionat ăsta e tot una cu consfinţit, aprobat, sau vine de la al doilea sens al verbului a sancţiona, adică a pedepsi ? Iată cită slăbiciune aveţi pentru exprimările echivoce. Ceea ce dublează desfătarea. 4) îmi atrageţi atenţia că : ....în limba română forma «a fi lovit» este pasivă, indicînd deci, în mod obişnuit, că subiectul suportă el o acţiune exterioară“. Aşa o fi. La gramatică nu mă pricep, că nu sînt inginer. Totuşi, mă întreb dacă tot pasivă e şi forma aceasta„Invitat la masă, Ionescu a plecat fără a fi mîncat“ ? Adică , nu l-a mîncat gazda ori alt invitat, ori puricii care vor fi mişunat prin casă ? In orice caz e limpede că a putut să plece tocmai fiindcă n-a fost mincat de nimeni. Dar oare nu aici e tot secretul ? Că adică forma aceasta nu e numai pasivă, ci şi activă, şi că depinde de cum o foloseşti ca să reiasă limpede sensul pe care-l urmăreşti ? 5) Insă finalul scrisorii dv. este cu adevărat de tot hazul. Mă întrebaţi „sincer“ : „.... cum de aţi «intuit» acest sens că românul nu loveşte fără să fi lovit el însuşi ? ! Şi, culmea, fără să fi lovit primul ? „ Zău, nu vi se pare alambicat, incoerent absurd ? Aşa gîndiţi dv. ?“. Eu nu gîndesc nimic. Dar că nefericita dv. exprimare mi-a apărut alambicată, incoerentă, absurdă — asta da ! Că ea e aceea care dă loc la o „intuiţie“ absurdă — iarăşi da! Iată însă că toată absurditatea exprimării dv mi-o aruncaţi mie în circă. Să nu rîzi ? Recunosc că raţionamentul pe care mi-l propuneţi şi care-i o splendidă sofisticărie izbuteşte totuşi să demonstreze absurdul exprimării dv., şi nu al interpretării ce i se poate da. Dar numai exprimarea? Să luăm „cugetarea“ in sine. Susţineţi că românul nu loveşte primul fără să fie lovit în prealabil de altcineva, că adică n-are niciodată iniţiativa bătăii. Generalizarea aceasta nu e riscantă? Nu vi s-a întîmplat oare să asistaţi, într-o circiumă, într-un bal, pe stradă, la încăierarea între doi, trei, ori patru români ? Fireşte, miliţia poate stabili cine a dat primul. Dar pentru ce discutăm noi acum, nu e perfect indiferent ? Cu aceste zise, vă mulţumesc de petrecere şi rămîn al dv. veşnic etern. Profesorul HADDOCK O impietate Intr-o emisiune a televiziunii dedicată tineretului studios, în cadrul „Student-clubului“, doi interpreţi au avut ingeniosul gînd de a dramatiza poezia Rar a lui G. Bacovia. Decorul voia să sugereze o masă „într-un han departe“, la care erau cei doi interpreţi, recitind alternativ cite o strofă din poezie şi minţind un dialog al spiritului bacovian dedublat. Ipostaza în care se transfiguraseră interpreţii era aceea a doi beţivi, care, deşi erau doi, îşi deplîngeau amarnic singurătatea. Versurile sunau fals în vocea lor, fără nici o contingenţă cu substanţa singurătăţii bacoviene. Sunau ridicol şi revoltător. A da o astfel de formă exterioară profundei singurătăţi bacoviene este o impietate Nu este cazul să stăruim asupra sensului durerii marelui poet, dar interpretarea ei necontrolată nu poate fi lăsată să circule, mai ales pe canalele televiziunii De ce să-l facem pe Bacovia să sufere şi în mormînt, cînd a suferit atît de mult în viaţă ? Prof. emerit FLORIAN CREŢEANU (Turnu-Măgurele) Cum ? De ce ? Pina cînd ? • Supun atenţiei editurilor noastre retipărirea prozei umoristice a lui D. D. Pătrăşcanu. A apărut, e drept, in urmă cu ciţiva ani, volumul Un prinz de gală, insă consider binevenită o reeditare mai amplă a admirabilelor sale nuvele, de o incontestabilă valoare literară. — Traian Antohi (Bucureşti) • Un vizitator al Sinaiei, care ar trece prin parcul din centrul staţiunii, va descoperi, printre alte busturi ale unor oameni iluştri ai ţării noastre, un bust al lui Eminescu. Remarcind, în primul rind, totala neinspiraţie a sculptorului anonim, vizitatorul va putea citi, pe soclu, această inscripţie : MINAI EMINESCU, POET Evident, bustul cu o atît de incredibilă inscripţie este o moştenire a unor alte vremuri. Dar astăzi, cînd sîntem preocupaţi de crearea unui monument naţional al lui Eminescu, n-ar trebui, oare, în acelaşi timp, să verificăm neintirziat gradul de uzură materială — şi în primul rind, artistică şi spirituală — a numeroaselor statui ori simple busturi eminesciene, aflate în mai toate oraşele ţării ? — Şerban Teodoru (Braşov). • In „România literară“ nr. 51, la „Pagina şcolii“, Victor Ivanovici aduce o binemeritată laudă trudei depuse de trei profesori pentru alcătuirea manualelor de literatură neogreacă. îmi îngădui să propun ca acei cărturari — sau alţi specialişti competenţi — să redacteze şi o istorie a poporului şi statului grec, după 1453. Subiectul e prea puţin cunoscut la noi, şi nu ştiu dacă în alte ţârî ar exista expuneri marxiste ale acestei jumătăţi de mileniu neogrec. Nu numai că o astfel de lucrare ar lumina brazdele pe care a înflorit literatura neoelenă, dar vom putea descoperi, de asemenea, multe şi nebănuite momente de interferenţă cu istoria şi cultura românească, — E. Victor (Craiova). 2 România literară Stimate domnule inginer Daea Am citit cu osebită desfătare epistola dv. din „România literară“ nr 3. Ţin să vă mulţumesc, arătînd aici ce şi cite m-au desfătat : 1) Intr-un articol al dv. aţi scăpat o exprimare nefericită, echivocă, ambiguă. Şi anume : „Românul nu loveşte fără a fi lovit el însuşi“. De unde — am zis eu — „ar reieşi că tot românul începe el bătaia“. Şi recomandam ca exprimare corectă, logică, limpede : „...pînă nu-i lovit el însuşi“, fiindcă acesta era gîndul dv., cum reieşea din context. Insă, dacă n-o ştiaţi, aflaţi-o acuma, niciodată o exprimare nefericită nu e salvată de nici un context , rămîne exprimare nefericită, chiar dacă ascultătorii sau cititorii înţeleg just. 2) M-a desfătat efortul pe care-l faceţi zadarnic, dar cu scop, de-a da altă interpretare decit aceea care se cuvinte spuselor mele. Cînd am folosit expresia „tot românul“, n-am voit să înţeleg ceea ce, forţat, înţelegeţi dv. , am înţeles ceea ce înţelege... tot românul. Expresia e consacrată şi n-are paisprezece sensuri. Desfătătoare este şi pretenţia dv. că totuşi — deşi eu m-aş fi exprimat alandata — dv. aţi înţeles cum se cuvine. De fapt, refuzaţi a înţelege, numai ca să lăsaţi impresia că m-aţi prins cu ocaua mică. Jocul e amuzant. 3) Mă acuzaţi că am luat o frază de-a dv.şi am trunchiat-o. Aş! Nu am făcut decit să pescuiesc o perlă. Oricît de interesant, articolul dv. nu putea fi reprodus în în circumstanţe Ce este ceaţa? Ce este ceaţa ? Ce duh al iernii trimite între pămînt şi cer această echivocă respiraţie, care ne face uneori posomoriţi şi alteori plini de speranţe. Un zeu al ambiguităţii atîrnă aceste falduri schimbătoare sub rivalele cerului. Cînd ne e urît, cînd ne amintim de bătrîneţe sau cînd soarta ne-a dat motive să disperăm, ceaţa ne vine la geam cu surîsul ei insinuant. Faţa ei mărită de somn, abrutizată de complexe, se loveşte de sticla neputincioasă şi fragilă. Pe alte meridiane e zăpadă, lunecă săniile şi sună clopoţeii, dar în fereastra noastră se lăţeşte ea, cu toată mafia de reumatisme, de pesimism şi spaimă. Nu mai vedem cerul, nu mai vedem mîinele, nu ne mai găsim pe noi înşine. Urîm ceaţa. Dar cînd sîntem veseli, cînd îndrăgostitul a zărit într-un chenar de geam un profil, cînd străzile s-au îndesat, seara, cu lumea cinematografelor, cînd în crengile bulevardelor au apărut alte cetini, de becuri colorate, ceaţa se arată şi atunci. E languroasă, promite, surîde. Ne intră în plămîni ca ozonul unor păduri, ca briza unei mări. In alte locuri ninge, e frig, e ger; circulaţia metropolelor e blocată, satele sînt rupte de lume. La noi, ceaţa ne mîngîie şi ne face fericiţi că braţul iubitei ne e mai aproape. Lăudăm ceaţa. Dar, la urmă urmei, ce este, cine este ea ? Cine ne-o oferă, ce nesiguranţă a lumii o patronează, cine i-a dat dreptul să ne amărască şi să ne destindă, cine ne-a dat nouă ideea să-i luăm în seamă fiecare gest ? N-ar fi cu mult mai bine s-o neglijăm, s-o lăsăm pe ea să ne pîndească buna dispoziţie ? Romulus RUSAN Cascadori Cam în septembrie, anul trecut, m-am întîlnit cu un tip de 1,90, proporţional dezvoltat, deci un colos, care fără prea multe vorbe, m-a întrebat dacă n-am chef să revin. „Unde să revin ?“ l-am întrebat destul de surprins. „La cai, poate nu-ţi aduci aminte ?“ Fireşte, glumesc. Pe tip îl cunosc foarte bine şi-l cheamă Florin Codre şi-i unul din cei mai buni cascadori de la Buftea. Am acceptat şi am luat din nou drumul cailor, intrînd deci printre cascadori. Antrenamente de sală, de călărie, ghionturi, povestiri despre filme, adică o grămadă de lucruri admirabile despre care voi scrie un reportaj serios. Dar asta cine ştie cînd, şi mai ales cine ştie dacă n-o să uit datorită unei aventuri mai tari. Pînă atunci, deci, imi vine să vă spun cite ceva despre aceşti băieţi minunaţi, despre aceşti disperaţi adevăraţi, care-şi caută izbăvirea, în cele cîteva secunde de cădere reală, cînd sînt suspendaţi pur şi simplu între şansă şi nonşansă. In echipă erau zece inşi, dar numai trei contau, sau chiar patru, dar toţi, absolut toţi, şi a fost grozav să fiu al zecelea, ştiau că cifra nouă este mult mai frumoasă, chiar opt îi tenta, ce să mai vorbim de şapte. N-am întîlnit nicăieri mai multă ură şi dragoste într-un punct. N-am întîlnit niciodată un grup de zece oameni mai uniţi în răutate, cruzime, viclenie, pentru a cîştiga mai mult şi mai uşor un ban. Cînd am primit caii, nişte superbi arabi, ochii tuturor luceau barbar, iar cînd au fost necesare cîteva schimbări, duşmăniile s-au semnat pe veci. Zece oameni, zece caractere clare, fireşte dure, de o intransigenţă demnă pentru scriere de proză, zece oameni disperaţi şi buni dacă nu-i vede nimeni, formau un grup de CASCADORI, şi-am devenit mic, mic, mic de tot. Da, băieţi, o să scriu ceva despre voi, sunt sigur c-o să izbutesc un text bun şi că n-o să deranjez ura goală pentru ceva ce nu v-a stat sub ochi, pentru ceva neclar, dar dureros ca o lovitură de copită. * S. M. trebuia să cadă de pe o cracă. Erau poate şapte metri. Am întins lăzile, am întins prelata, apoi cineva s-a temut şi-a cerut haine, cu mai multe haine, pentru a fi puse sub prelată. Haine au adus şi ciţiva ţipi de la regie, dar asta nu conta, dar asta nu conta, de loc nu conta, iar S.M. după căzătură mi-a spus: ştii, la început am văzut pămîntul negru şi rece, şi dur, fascinant poate, apoi a venit izbitura ca un ceai cald. Chiar atunci regizorul a întrebat: se poate repeta? A urmat un moment penibil şi ura aceea din nimic pentru nimic a răbufnit din nou în ochii băieţilor. S. A. a urcat, iar un altul mi-a spus, mai mult la ureche : un cascador spaniol ne-a sfătuit să nu ne mirăm niciodată. E-n ordine, băiatule, n-o să mă mir, promit că n-o să mă mai mir. Mircea POPA