România literară, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 40-52)
1970-10-01 / nr. 40
Aurel Barangar Aurul era de argint. Argintul de aur. Un taur. Regele rob și păstor Cînta din flaut: —• „Oh, căprioară, cum să te laud, Fără să te omor ?“ — „Căprioară-vioară“, Zicea flautul de argint, „Cum să te mint Pentru ultima oară ?“ Căprioara luă flautul de coarne Ca pe un taur. Regele n-apucă să se întoarne : Muri de aur. Pe-un tăiş de sabie A murit o vrabie. Prinţesa purta un splendid lorgnion Şi pe piept o mască mortuară. — „Dansaţi, alteţă, boston ?“ Bătrîna regină şedea în jilţ, In mînă c-un şbilţ. Şi doar pe stinsele coridoare, Pe un alb catafalc, Delfinul copia pe hîrtie de cale Sufletul meu de sare. Şi aşa muri mareşalul valon, înalt, în tablou, în baston. Noaptea era exactă. In cenuşa din urnă Era toamnă, de veci. Oh, putredă Doamnă nocturnă De ger şi de sîrmă. — „Cine-i la cîrmă ?“ — „Doar farul de veghe“. Mai aveam încă o leghe Sau şi mai puţin . O bardacă de sînge, şi o pată de vin. Apoi am cîntat din ţitera vîslă Din vechi cicatrici. — „Nu-i nimeni acolo ?* — „Nu-i nimeni aici“. Şi muream pe laguna de pistă. Au trecut umbrele ca ochii de faţă Iţi aminteşti povestea neterminată ? Pianul a închis în întuneric o taină. Fotoliile, vechi amintiri, Perechi înlănţuite în albe priviri Şi vocile pădurii în care n-ai umblat niciodată. Nopţi furişate prin largi coridoare, Aici a sucombat un lord de podagră, Flaconul dospeşte o veche otravă, Să fugim, să fugim peste cîmpuri, Mi-eşti dragă. Desen de MARIUS RADULESCU Menuet Vals trist Baladă Nocturnă ■ (Continuare in pagina 28) | Lirismul purităţii şi al eşecului Avar cu sine şi cu cititorii de poezie, indiferent faţă de criticii care îl citează fără ca vreun raport real să existe între poet şi public, Ioanichie Olteanu a devenit, datorită refuzului de a-şi aduna în volum versurile răspîndite cu un sfert de veac în urmă prin reviste şi ziare, o legendă care de fapt ascunde un adevărat istoric. Legenda unui autor şi adevărul unei opere. Cum lirismul său pendulează între dorul, căutarea parităţii, şi eşecul acestui dor şi al acestei căutări, am putea deocamdată explica refuzul poetului de a ieşi din propria sa legendă, ca o prea vie, prea dureroasă conştiinţă a eşecului. Lunga versificare (aproape toate poemele lui Ioanichie Olteanu sînt relativ lungi, ceea ce poate fi, încă o dată, semnul căutării laborioase înăuntrul fiecărui poem în parte) intitulată Balada insucceselor merită prin urmare a fi analizată din atare punct de vedere. Această confesiune monologală e revelantă mai întîi prin însăși forma ei. Intr-adevăr, dacă în poezia lui Ioanichie Olteanu propensiunea spre exprimarea lirică discursivă, prozaic-sarcastică — denotând în fapt timiditatea, pudoarea de a se dezvălui a unui eu sensibil şi prea candid — este aproape generală, în Balada insucceselor prozaismul sarcastic şi discursivitatea ating limita maximă ca şi cum, formal chiar, poetul trăieşte deplina conştiinţă a imposibilităţii sale de a se regăsi şi mîntui prin poetic. Cu voinţa silnică a scriitorului însuşi, tonul acestei „balade“ e anti-liric, de versificare antonoannescă. începutul se oferă de-adreptul două moralităţi, sentenţios-constatative, ca la ilustrul model ne-„poet“: „Multe necazuri dau peste oamenii în viaţă, / îndoieli, crize şi boale, spaimă şi greaţă“, şi „Zilele noastre sunt răvăşite / din belşug cu desamăgire stropite / chiar şi plăcerile ne sunt otrăvite“. Pentru ca introducerii generalizante să-i urmeze monologul-confesiune atît de serios în mimarea tonalităţii antonpanneşti, îneît cine nu are cunoştinţă de restul operei lirice a lui Ioanichie Olteanu şi de ,,vizionarismul“ său poetic, uşor cade în cursa de a sa socoti victima unei imposturi. A avea curajul de a prozaiza astfel: ,,In nici o branşă nu-mi iasă cu spor, / nici în poezie şi nici în amor.“ şi : ,,Ah, de multe afaceri m-am agăţat ! / Chiar şi în politică am intrat / dar nu mă pot făli cu vreun folos — / şi aici toate mi-au ieşit pe dos.“, adică a te întoarce nu doar la mult iubitul de noi astăzi Fiu al Pepelei, ci, cu sfidare, la tot ceea ce era rău, adică urît şi strigător la cer de anti-artistic în „poezia" secolului trecut, de la Aricescu la Carol Scrob, prin cupletele ce se debitau prin grădinile de vară, înseamnă a răsturna „virtuozitatea“ în cea mai crudă ironie a ei. Noi, care ştim, aici, rostul pastişei sarcastice, la un poet filtrat prin halucinante modernisme, putem nu numai să ne amuzăm, dar să şi „gustăm“, aflîndu-le cripticul lor farmec, „versuri" de genul: „Şi dragostea ! Fugii de un îngeraş ce cu dor dorea / şi dădui peste o vicleană şi rea, / multe dureri îmi vin de la ea“, şi „Cit despre filosofie ce-aş putea să zic, au trecut ani mulţi şi m-am ales cu nimic“. Doar simplu discursiv, lipsit de ostentaţia vulgară, finalul Baladei insucceselor cu ironia mai transparentă, îngăduie şi lirismului, atît de sadic oprimat anterior, să se străvadă : ,,Dar aşa trebuie să stau pe loc / ars de invidie şi de ruşine ca de un foc / fără speranţă de vindecare / Şi hărţuit de patimi şi ţeluri contrare / să plîng zi şi noapte cu lacrimi amare“ — căci ne situăm în zona îndeajuns de onorabilului, la vremea sa, Conachi. Dacă am afirmat însă că versurile din Balada insucceselor coboară, ca modalitate expresivă, cu bună ştiinţă, poezia, la gradul zero (ori şi mai jos !), finalul de mai sus consemnează perfect clar motivele „stării pe loc“, adică ale eşecului. Fireşte, „insuccesele“ in afaceri, în politică, în amor reprezintă tot atîtea metafore lucid triviale ale ostilităţii realului; „cît despre o filozofie şi poezie, nu mai puţin, deşi ar părea că ne aflăm la oarecare depărtare de metaforă şi în apropierea numirii directe, — ele se integrează aceleiaşi realităţi obiective pretextuale, propusă spre a disimula adevăratul eşec, eşecul interior, neîncrederea strict subiectivă în posibilitatea lirismului ca drum spre mântuire, ca poartă deschisă spre paradisul lăuntric. Prozaismul sarcastic sau intervenţiile prozaic-sarcastice din poemele lui Ioanichie Olteanu, uneori la pragul „viziunilor“, al delirului liric propriu-zis, trădează mereu (precum în Balada insucceselor, la limită) îndoiala poetică a celui căruia versurile înseşi, ca modalitate în sine, i-au devenit suspecte ; şi, spre a nu fi „tras pe sfoară“ de poezie, Ioanichie Olteanu o subminează cît şi de cîte ori poate. De unde şi jocul între real şi halucinaţie, în poezia sa, între autentică dezlănţuire şi pastişă. O foarte lungă Bucolică, de pildă, lasă a fi descoperite, sub ritmuri de nostalgică tentă stanciană „vederile* lui Coşbuc întru poezie (ca formă a pastişei, bineînţeles) : „Nu-i departe ziua, nu-i departe / cînd coliba mea cea dintre vii / inecată-n colburi vechi şi moarte /, o voi renova din temelii. / Trestii verzi şi papură din baltă / am s-aduc în spate pe furiş / şi cîrpind cu ele laolaltă / voi dura un nou acoperiş“. Pînă aici, Radu Stanca, apoi, sub aceste ritmuri, „vederea“ lui Coşbuc : „Am să rog pe mama să lipească / cu lut proaspăt zidul şi pe jos / vreau de-acum nimic să nu-mi lipsească / şi nimic să fie de prisos. / Mamă dragă, curăţă şi geamul / şi aruncă-mi cărţile pe foc — / eu mă duc să tai cu brişcă ramul / care-şi face prin perete loc“. Cine vrea să meargă mai adînc, în analiza spectrală a sonurilor poetice, va găsi pe Coşbuc cel care transpare uneori în versurile lui Beniuc, sau pe Beniuc cel ce transpare cîteodată în versurile lui Radu Stanca. L NEGOIŢESCU România literară 3