România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-01 / nr. 14

proiecte literare Vasile Nicolescu Intr-o primă cameră raf­turi pînă la plafon unde au fost adunate colecţii rare, îndeosebi din dome­niul filozofiei şi romanu­lui. In birou, Vasile Nico­lescu a strîns volume de poezie clasică şi modernă. II întreb dacă obişnuieş­te să proiecteze unele cărţi. — Am sentimentul că poezia, spre deosebire de alte genuri, stă mai ales sub semnul imprevizibilu­lui, al inspiraţiei, al şocu­lui emoţional. Planul pri­veşte mai ales romanul care, oricît ar fi de mo­dern, oricît de „nou“, ori­cît ar urmări meandrele gîndului sau visului, se su­pune viziunii unei con­strucţii, unei idei. Spaţiul interior al unui roman nu poate exista, nu se poate compune în afara unui plan. Sunt, ce e drept, şi poeţi care merg pe prin­cipiul construcţiei delibe­rate. „Divina comedie“, „Legenda secolelor“ sunt exemple grăitoare. Cu toa­tă spontaneitatea unor versuri operele în întregul lor sînt supuse unei con­cepţii arhitectonice dina­inte stabilite. Dar majori­tatea poeţilor, îndeosebi cei moderni, scriu sub im­­pulsiuni mai directe şi neaşteptate, accentul că­­zînd pe îndrăzneala senti­mentului, pe vibraţia liri­că a acestuia. — Vedeţi cumva imposi­bilă, in vremea noastră, realizarea unei epopei în versuri ? — Cîtuşi de puţin. Nu­mai că trebuie să dispui de o anumită structură poetică pentru a îmbrăţişa o asemenea modalitate. — Personal, ce dăruiţi cititorului anul acesta ? — De curînd mi-a apă­rut la Editura Univers un volum de traduceri din poezia lui Henri Michaux : Spaţiul dinlăuntru. De a­semeni, la Editura Emines­­cu, un volum de versuri intitulat Clopotul nins. La acest punct al discu­ţiei adresez poetului dar şi fostului editor, întrebarea: de ce apar foarte, foarte rar cărţi de poezie ilustra­te cu desene de pictorii noştri cei mai buni ? — Deşi ilustraţia — sin­cer vorbind — înseamnă încă un „lux“ pe care nu şi-l poate permite orice poet, şi mai ales orice e­­ditor, apar totuşi şi cărţi de versuri ilustrate (Ma­rile edituri contemporane ale lumii abia dacă îşi mai permit „luxul““ poeziei). Dar problema nu ţine nu­mai de acest „lux“. Ori­cît aş iubi desenul sau culoarea (şi le iubesc nes­pus de mult) îmi este greu să fac loc în inima versu­rilor mele păienjenişului de linii sau guaşelor pes­triţe ale vreunui pictor. Oricît har ar avea acesta. Contopirile ideale de vi­ziune sînt aproape imposi­bile. Poezia are „misterul“ şi universul ei. Ca şi pic­tura de altfel. Amestecîn­­du-le, se tulbură parcă ceva din fiecare. Chiar şi ilustraţiile lui Matisse la versurile lui Mallarmé au parcă o graţie uşor „mis­tificatoare“. — Pe masa de lucru ? — O ediţie de «texte ale­se» din opera poetică şi e­­seistică a lui Paul Valéri', la care vreau să antrenez pe cîţiva dintre cei mai încercaţi traducători. La aceasta voi semna selecţia textelor şi studiul intro­ductiv Totodată pregă­tesc un volum de eseuri intitulat Turnul îndoielilor, cu o arie de preocupări privind estetica poeziei, re­laţia dintre mit şi poezie sau dintre poezie şi dife­ritele arte. Al. RAICU Spre sintezele critice (Urmare din Imagina 1) dinaintea războiului, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Camil Petrescu, G. Călinescu nu-şi epuizaseră formula vocaţiei lor, ci continuau să domine scrisul românesc prin prestigiul unei opere şi al unei activităţi încă extrem de vii şi de prezente în conştiinţa li­terară a momentului. Este de meditat în legătură cu această opinie. Bineînţeles că ar fi fost nepotrivit să ne oprim, în acest cadru, asupra unei ipoteze de periodizare literară, dacă ea n-ar fi atras în discuţie, im­­plicîndu-le, o serie de aspecte ale re­laţiei subtile dintre artă şi istorie, din­tre realitatea desfăşurării sociale şi meandrele evoluţiei estetice. Admitem principial ideea că o dată istorică nu poate determina în chip foarte direct şi foarte tranşant înche­ierea unui ciclu de mişcare literară şi deschiderea altuia, după cum chiar în istoria societăţii nu se poate vorbi, de­cit în accepţie convenţională şi sim­bolică, de zile-hotar, abrupt demarca­toare ; revoluţia socială însăşi este efectul unui proces care presupune acumularea de premize noi în sinul vechiului şi, de asemeni, perpetuarea o vreme a unor forme vechi în cadrul restructurat, pînă ce ia fiinţă şi se consolidează un organism social rădi­cat deosebit de cel anterior. Acceptăm aşadar dificultatea de a preciza calen­daristic momentul declanşator al pre­facerilor din orizontul literar româ­nesc, dar subliniem apăsat ideea că aceste prefaceri au avut loc intr-ade­văr, şi ele au fost de proporţii consi­derabile şi de urmări profunde, orien­tînd efortul literar de la noi către o lume de probleme şi preocupări rare­ori întrezărită mai înainte. Mai înainte de ce ?, am putea fi în­trebaţi de cineva care stăruie în ob­sesia datelor-jalon şi mărturisim la rîndul nostru ezitarea de a rosti decis­­ 1944, sau ’45, sau '46, fiindcă într-ade­­văr, privind mişcarea literară a acelei epoci în concreteţea ei, în realitatea ei fremătătoare şi imediată, e foarte greu de fixat pragul zero, momentul abso­lut al schimbării, şi poate că un ase­menea moment nici nu există. Există în schimb un proces desfăşurat în timp, antrenînd prefacerea substanţi­ală a conştiinţei literare a epocii, pro­ces pornit încă înainte de război şi a cărui tendinţă dominantă este de a fi adîncit criticismul antifilistin promo­vat de mediile avangardei pînă la o atitudine de clasă, radicalizată în vre­mea războiului şi a insurecţiei, ampli­ficată o dată cu evenimentele şi în permanentă confruntare cu ele. Scrii­torii din generaţia războiului, Geo Du­­mitrescu, Tonegaru, Caraion ş.c.l., sunt exponenţii plini de fervoare ai noului climat, prin violenţa contestatară a unui lirism ce nu-şi maschează deter­minările sociale şi nici consonanţa cu o atitudine politică (decis antiburgheză şi consecvent de stingă), un lirism militant totodată pentru valorile noi abia pre­simţite. Neluînd aşadar 1944 ca dată imua­bilă de istorie literară, rămîne un ade­văr incontestabil că realităţile politice şi sociale ce şi-au găsit culminaţia în evenimentele acelui an au decis mu­taţii hotărîtoare în conştiinţa artistică a timpului. Privind retrospectiv, ne a­pare limpede că după 1944 am intrat într-o eră artistică nouă, aşa cum re­­simţiseră probabil şi contemporanii primului mare război, moment de răs­­pîntie şi acesta, la rîndul său, între două epoci de creaţie. Pînă prin 1947—48 avem sentimen­tul că apăruseră germenii unei fruc­tuoase reafirmări a realismului de pro­blematică socială, premisele unei refor­­tificări necesare a literaturii de observa­ţie, şi construcţie, aceasta urmînd să o­­cupe spaţiile virane pe care le eradicase violenta descărcare pamfletară a gene­raţiei războiului ; după detonaţia lirică la care asistasem se anunţa un timp al prozei îm­plîntate în realităţile funda­mentale ale omului, interesată iarăşi să profileze figuri umane, să sondeze a­­dîncurile conştiinţei şi să înfăţişeze tipologii. O expresie a acestei îndru­mări literare ce înmugurea­u „Intîlni­­rea din pămînturi“ a lui Marin Preda (1948), una din scrierile ce aduceau indi­cii despre traseele fertile deschise evolu­ţiei literare la începutul anilor ’50. A urmat însă, cum se ştie, o vreme de confuzie şi de pierdere a criteriilor fireşti, tulburînd procesul de reechili­brare şi reaşezare a straturilor. Au re­zistat talentele robuste, urmînd, fapt semnificativ, tot linia realismului social pe care, în chip spontan, literatura şi-o schiţase spre sfîrşitul deceniului 5. Ast­fel că tot de la Marin Preda am avut „Moromeţii", de la Zaharia Stancu „Desculţ“, de la G. Călinescu „Bietul Ioanide“ — coloane ce susţin edificiul literaturii noastre destul de grav pe­riclitat Putem reface în continuare imagi­nea unei desfăşurări al cărei ţel pri­mordial şi organic a fost eliberarea creaţiei de apăsări limitative şi defor­matoare, revenirea literaturii la surse­le şi mijloacele sale fireşti. începutul deceniului 7 înseamnă pentru proză redescoperirea omului interior iar pentru poezie, epucizată excesiv pînă atunci, reaflarea lirismului. Procesul a fost apoi spre o deschidere con­stantă şi binefăcătoare a razei de cu­prindere, consecinţele văzîndu-se de îndată. Literatura îşi regăseşte astfel siguranţa, stabilitatea, bogăţia de nu­anţe, readucînd încrederea într-o re­afirmare ce se anunţă la Înălţimea tradiţiilor sale. Nu ne extaziem în faţa momentului actual, cum ar putea deduce inoportunii amatori de false alarme, in primul rînd pentru că îi vedem noi înşine limitele şi aspectele deficitare: o plutire în generalităţi conceptuale, în poezie; unele simptome de anemiere a prozei, eşuată de prea multe ori în demonstrativism rece , în genere o dispersare a energiilor literare cărora le-ar trebui mai multă consec­venţă şi tenacitate în mobilizarea spre un ţel de creaţie superior. Constatăm totuşi, dincolo de acestea, un climat de fecundă încurajare a sti­lurilor, o emancipare a conştiinţei es­tetice care nu mai poate abdica de la ceea ce a cîştigat. Cadru stimulator, fireşte, pentru ela­borarea sintezelor critice , obţinerea lor ar fi una din confirmările maturităţii noastre la capătul unui ciclu de evoluţie literară. 2 România literara ecourt Televiziune şi literatura Prin ancheta privind prezenţa literaturii la televiziune, Româ­nia Literară a întreprins un act de mare utilitate, necesar atît televiziunii cit şi literaturii. Din păcate, spaţiul prea restrins — după părerea mea — acordat anchetei nu a permis, aprofun­darea, de către unii participanţi, a chestiunii abordate. In acelaşi timp, absenţa argumentelor sau referirilor concrete — cu cîteva excepţii — a făcut ca unele afir­maţii să pară amendabile, cre­­îndu-se astfel impresia că nu se cunosc prea bine emisiunile la care se făceau referiri. Evident, esenţialul constă in faptul că s-au spus foarte mul­te adevăruri şi că numeroase opinii critice au o acoperire în situaţia reală. Mă gîndesc, prin­tre altele, la acea îmbinare a frumosului cu utilul de care vorbea Romul Munteanu. Dacă s-ar consulta datele publicate de Oficiul de studii şi sondaje al Radioteleviziunii, s-ar vedea, de asemenea, că emisiunile cu ca­racter strict literar (nu am în vedere teatrul) sunt, în clasa­mentul audienţei la public, un­deva pe la coadă. Mă întreb dacă publicul e au­t de refrac­tar emisiunilor literare şi răs­pund din capul locului , nu, cel puţin în marea lui majoritate. Cind s-au inventat emisiunile pentru televiziune, s-a întîmplat probabil ca la facerea lumii cu sticletele , şi au venit redactorii emisiunilor literare şi lor nu le-au mai rămas decit mesele rotunde, pătrate şi de celelalte forme geometrice, anchetele şi, din cînd în cind, „la o aniver­sară“, un film despre cutare scriitor. Nu spun că dezbaterile sub forma dialogurilor, trialo­­gurilor, anchetelor etc nu sunt necesare. Dimpotrivă. Dar, ca şi vinul, trebuie să ştii cînd, unde şi în ce cantitate trebuie consu­mate. De unde deci să le mai ceri participanţilor să discute şi cu voluptate, pretenţie justificat formulată de Radu Cosaşu, cînd din capul locului, prin progra­mare şi prin concurenţă, emisi­unilor literare le este rezervat cel mai frumos loc din coada clasamentului de audienţă ? Pe programul X, da, dar să nu fie pusă emisiunea duminica, la o oră cinci foarte puţini tele­spectatori dunt amatori de dez­bateri, să nu fie strivită între di­vertismente şi serial, situată în pandant, pe programul X, cu ve­dete celebre. Dacă din necesi­tăţi de alt ordin se solicită pre­zenţii unei emisiuni literare in acel moment pe program, ea trebuie să devină captivantă prin telegenie , să devină ori o emisiune de largă informare, ori o enciclopedie literară cu filme şi rubrici numeroase. Dez­baterile pot fi programate, spre ciştigul tuturor, în zile și la ore care să corespundă stării de spi­rit a celor ce le sînt adresate. La întrebarea : „ce poate face televiziunea pentru literatură ?• se poate da un răspuns foarte cuprinzători", deși, in raport cu literatura, televiziunea îşi caută încă stilul Ea este nevoită, in specificul pe care îl are, să caute un limbaj de traducere, de trădare dacă e cu putință, dar o trădare superbă, în imagini și metafore de alt ordin decit cele scrise. Atîtea seriale realizate pe baza, sau pe marginea unor ca­podopere (fiindcă unele au ră­mas intr-adevăr „pe margine“) pot să dea realizatorilor noştri cel puţin un impuls. De ce nu un serial din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de răz­boi de Camil Petrescu ? De ce nu o Enigmă a Otiliei pentru televiziune ? De ce nu Rebrea­­nu, H. P. Bengescu, Ion Vinea în variante pe 16 mm ? Dacă facem episoade cu Neînfricaţii, de ce să nu se ecranizeze în episoade de sine stătătoare o antologie a nuvelisticii româ­neşti, de la Negruzzi la Emil Botta ? De ce nu şi un festival inter­naţional de poezie al televizi­unii ? De ce nu un Poesis-club. Un teatru tinde să se spună „in­direct“, netrecută prin masa de montaj, poezia ? Să se spună simplu, să se citească din cărţi, să se citească din manuscrise. Desigur, scopul emisiunilor literare este acela de a face le­gătura dintre scriitor şi citito­rul său, de a-l surprinde (ah, cit mai e pînă il va „surprinde“ cu adevărat !) pe scriitor în a­­telierul său, de a comunica opi­nii competente despre cărţi, pentru a-i îndemna pe telespec­tatori să închidă televizorul şi să citească o anumită carte, sau, dimpotrivă, să rămină pe recep­ţie, cartea nemeritînd atenţie. Dar tot atît de necesare sînt şi lucrurile făcute pe îndelete. Noaptea de Anul Nou, de pildă, devorează numai în cîteva ore munca a zeci de oameni pe cîteva luni bune de transpiraţie. Dar acest sistem nu e încetăţenit şi în legătură cu filmele aşa-zis „literare“, în care să-l vedem pe Geo Bogza urcînd Rarăul, pe Eugen Jebeleanu schiind, pe Şerban Cioculescu scotocind cu pasiunea sa de bibliofil prin anticariatele bucureştene, pe Ni­­colae Breban în ipostază de re­gizor, pe Fănuş Neagu printre suporterii sportivi... Nu aş vea să se înţeleagă din aceasta că scriitorii ar urma să apară in filmele televiziunii în altfel de­cit sunt în fiecare zi, ci, doar să renunţe la postura de persoane imobilizate în cabinetele lor de lucru, pe fundalul unei bibli­oteci, să se reveleze, cu tot omenescul care le e caracteris­tic, în situaţiile cele mai diver­se. Să fim liniştiţi, nici un re­dactor sau regizor nu va cere cutărui sau cutărui scriitor să sară de la trambulină, aşa cum a sărit Bernard Schaw pentru a fi filmat, ori să cînte muzică uşoară, şi ne întoarcem iar­­ întrebarea pusă, din care se iveşte o nouă întrebare : dar cine nu poate face Televiziunea pentru literatură ? Victor FRUNZA P.S. Nu pot fi intru totul de acord cu opinia scriitorului, Ion Bă­­ieşu, conform căreia „co­menta­­torii sunt de obicei aceiaşi sa­lariaţi ai televiziunii, sau fiinţe apropiate sufleteşte acestora“. Dacă se referă la prezenţa în comentarea cărţilor, a fenome­nului literar (iau ultimele săp­­tămini) a lui : Șerban Ciocu­­lescu, Edgar Papu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, George Ivașcu, Cornel Regman, Alexan­dru Paleologu, Mihai Ungheanu, Nicolae Manolescu, S. Damian, I. D. Bălan, Virgil Ardeleanu (lista ar putea fi completată in continuare), sunt de acord că redacţia apelează la exegeţi şi critici de prestigiu ca „fiinţe a­­propiate sufleteşte“, în ceea ce priveşte faptul că comentatorii sunt şi salariaţi ai televiziunii,­i nu văd nimic grav în aceasta, din două motive : pentru că printre aceşti salariaţi sunt şi scriitori şi pentru că redacţia trebuie să fie reprezentată prin membrii ei. Noutăţi in librării G. Călinescu — OPERE (Edi­tura Minerva), vol 9, 444 p. lei 29 Cezar Petres­cu — ÎNTUNECA­RE (Editura Eminescu), ro­man, vol. I si II, 664 p., lei 17 lei M­inul eseu - CORIGENT LA LIMBA ROMANA (E­­ditura Minerva), roman, cu o prefaţă de Mihai Gafita, 224 p., lei 29 Sorin Titel — LUNGA CĂLĂ­TORIE A PRIZONIERULUI (Editura Cartea Româneas­că), roman, 130 p., lei 4 Mircea Micu — TEAMA DE O­­GLINZI (Editura Emines­cu), versuri, 84 p., lei 4,75 Aurel Deboveanu — LUNI, DUPĂ VISCOL (Editura E­­minescu), roman, 264 p., lei 5 Cristian Arcașu — VALENCIA (Editura Eminescu), povestiri, 136 p„ lei 3 Damian Ureche — PRINŢUL MARELUI PUTIN (Editura Eminescu), roman, 168 p„ lei 3,75 Eugen Zeban — MLAŞTINA (Editura Eminescu), roman, 528 p„ lei 13,50

Next