România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-01 / nr. 14
proiecte literare Vasile Nicolescu Intr-o primă cameră rafturi pînă la plafon unde au fost adunate colecţii rare, îndeosebi din domeniul filozofiei şi romanului. In birou, Vasile Nicolescu a strîns volume de poezie clasică şi modernă. II întreb dacă obişnuieşte să proiecteze unele cărţi. — Am sentimentul că poezia, spre deosebire de alte genuri, stă mai ales sub semnul imprevizibilului, al inspiraţiei, al şocului emoţional. Planul priveşte mai ales romanul care, oricît ar fi de modern, oricît de „nou“, oricît ar urmări meandrele gîndului sau visului, se supune viziunii unei construcţii, unei idei. Spaţiul interior al unui roman nu poate exista, nu se poate compune în afara unui plan. Sunt, ce e drept, şi poeţi care merg pe principiul construcţiei deliberate. „Divina comedie“, „Legenda secolelor“ sunt exemple grăitoare. Cu toată spontaneitatea unor versuri operele în întregul lor sînt supuse unei concepţii arhitectonice dinainte stabilite. Dar majoritatea poeţilor, îndeosebi cei moderni, scriu sub impulsiuni mai directe şi neaşteptate, accentul căzînd pe îndrăzneala sentimentului, pe vibraţia lirică a acestuia. — Vedeţi cumva imposibilă, in vremea noastră, realizarea unei epopei în versuri ? — Cîtuşi de puţin. Numai că trebuie să dispui de o anumită structură poetică pentru a îmbrăţişa o asemenea modalitate. — Personal, ce dăruiţi cititorului anul acesta ? — De curînd mi-a apărut la Editura Univers un volum de traduceri din poezia lui Henri Michaux : Spaţiul dinlăuntru. De asemeni, la Editura Eminescu, un volum de versuri intitulat Clopotul nins. La acest punct al discuţiei adresez poetului dar şi fostului editor, întrebarea: de ce apar foarte, foarte rar cărţi de poezie ilustrate cu desene de pictorii noştri cei mai buni ? — Deşi ilustraţia — sincer vorbind — înseamnă încă un „lux“ pe care nu şi-l poate permite orice poet, şi mai ales orice editor, apar totuşi şi cărţi de versuri ilustrate (Marile edituri contemporane ale lumii abia dacă îşi mai permit „luxul““ poeziei). Dar problema nu ţine numai de acest „lux“. Oricît aş iubi desenul sau culoarea (şi le iubesc nespus de mult) îmi este greu să fac loc în inima versurilor mele păienjenişului de linii sau guaşelor pestriţe ale vreunui pictor. Oricît har ar avea acesta. Contopirile ideale de viziune sînt aproape imposibile. Poezia are „misterul“ şi universul ei. Ca şi pictura de altfel. Amestecîndu-le, se tulbură parcă ceva din fiecare. Chiar şi ilustraţiile lui Matisse la versurile lui Mallarmé au parcă o graţie uşor „mistificatoare“. — Pe masa de lucru ? — O ediţie de «texte alese» din opera poetică şi eseistică a lui Paul Valéri', la care vreau să antrenez pe cîţiva dintre cei mai încercaţi traducători. La aceasta voi semna selecţia textelor şi studiul introductiv Totodată pregătesc un volum de eseuri intitulat Turnul îndoielilor, cu o arie de preocupări privind estetica poeziei, relaţia dintre mit şi poezie sau dintre poezie şi diferitele arte. Al. RAICU Spre sintezele critice (Urmare din Imagina 1) dinaintea războiului, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Camil Petrescu, G. Călinescu nu-şi epuizaseră formula vocaţiei lor, ci continuau să domine scrisul românesc prin prestigiul unei opere şi al unei activităţi încă extrem de vii şi de prezente în conştiinţa literară a momentului. Este de meditat în legătură cu această opinie. Bineînţeles că ar fi fost nepotrivit să ne oprim, în acest cadru, asupra unei ipoteze de periodizare literară, dacă ea n-ar fi atras în discuţie, implicîndu-le, o serie de aspecte ale relaţiei subtile dintre artă şi istorie, dintre realitatea desfăşurării sociale şi meandrele evoluţiei estetice. Admitem principial ideea că o dată istorică nu poate determina în chip foarte direct şi foarte tranşant încheierea unui ciclu de mişcare literară şi deschiderea altuia, după cum chiar în istoria societăţii nu se poate vorbi, decit în accepţie convenţională şi simbolică, de zile-hotar, abrupt demarcatoare ; revoluţia socială însăşi este efectul unui proces care presupune acumularea de premize noi în sinul vechiului şi, de asemeni, perpetuarea o vreme a unor forme vechi în cadrul restructurat, pînă ce ia fiinţă şi se consolidează un organism social rădicat deosebit de cel anterior. Acceptăm aşadar dificultatea de a preciza calendaristic momentul declanşator al prefacerilor din orizontul literar românesc, dar subliniem apăsat ideea că aceste prefaceri au avut loc intr-adevăr, şi ele au fost de proporţii considerabile şi de urmări profunde, orientînd efortul literar de la noi către o lume de probleme şi preocupări rareori întrezărită mai înainte. Mai înainte de ce ?, am putea fi întrebaţi de cineva care stăruie în obsesia datelor-jalon şi mărturisim la rîndul nostru ezitarea de a rosti decis 1944, sau ’45, sau '46, fiindcă într-adevăr, privind mişcarea literară a acelei epoci în concreteţea ei, în realitatea ei fremătătoare şi imediată, e foarte greu de fixat pragul zero, momentul absolut al schimbării, şi poate că un asemenea moment nici nu există. Există în schimb un proces desfăşurat în timp, antrenînd prefacerea substanţială a conştiinţei literare a epocii, proces pornit încă înainte de război şi a cărui tendinţă dominantă este de a fi adîncit criticismul antifilistin promovat de mediile avangardei pînă la o atitudine de clasă, radicalizată în vremea războiului şi a insurecţiei, amplificată o dată cu evenimentele şi în permanentă confruntare cu ele. Scriitorii din generaţia războiului, Geo Dumitrescu, Tonegaru, Caraion ş.c.l., sunt exponenţii plini de fervoare ai noului climat, prin violenţa contestatară a unui lirism ce nu-şi maschează determinările sociale şi nici consonanţa cu o atitudine politică (decis antiburgheză şi consecvent de stingă), un lirism militant totodată pentru valorile noi abia presimţite. Neluînd aşadar 1944 ca dată imuabilă de istorie literară, rămîne un adevăr incontestabil că realităţile politice şi sociale ce şi-au găsit culminaţia în evenimentele acelui an au decis mutaţii hotărîtoare în conştiinţa artistică a timpului. Privind retrospectiv, ne apare limpede că după 1944 am intrat într-o eră artistică nouă, aşa cum resimţiseră probabil şi contemporanii primului mare război, moment de răspîntie şi acesta, la rîndul său, între două epoci de creaţie. Pînă prin 1947—48 avem sentimentul că apăruseră germenii unei fructuoase reafirmări a realismului de problematică socială, premisele unei refortificări necesare a literaturii de observaţie, şi construcţie, aceasta urmînd să ocupe spaţiile virane pe care le eradicase violenta descărcare pamfletară a generaţiei războiului ; după detonaţia lirică la care asistasem se anunţa un timp al prozei împlîntate în realităţile fundamentale ale omului, interesată iarăşi să profileze figuri umane, să sondeze adîncurile conştiinţei şi să înfăţişeze tipologii. O expresie a acestei îndrumări literare ce înmugureau „Intîlnirea din pămînturi“ a lui Marin Preda (1948), una din scrierile ce aduceau indicii despre traseele fertile deschise evoluţiei literare la începutul anilor ’50. A urmat însă, cum se ştie, o vreme de confuzie şi de pierdere a criteriilor fireşti, tulburînd procesul de reechilibrare şi reaşezare a straturilor. Au rezistat talentele robuste, urmînd, fapt semnificativ, tot linia realismului social pe care, în chip spontan, literatura şi-o schiţase spre sfîrşitul deceniului 5. Astfel că tot de la Marin Preda am avut „Moromeţii", de la Zaharia Stancu „Desculţ“, de la G. Călinescu „Bietul Ioanide“ — coloane ce susţin edificiul literaturii noastre destul de grav periclitat Putem reface în continuare imaginea unei desfăşurări al cărei ţel primordial şi organic a fost eliberarea creaţiei de apăsări limitative şi deformatoare, revenirea literaturii la sursele şi mijloacele sale fireşti. începutul deceniului 7 înseamnă pentru proză redescoperirea omului interior iar pentru poezie, epucizată excesiv pînă atunci, reaflarea lirismului. Procesul a fost apoi spre o deschidere constantă şi binefăcătoare a razei de cuprindere, consecinţele văzîndu-se de îndată. Literatura îşi regăseşte astfel siguranţa, stabilitatea, bogăţia de nuanţe, readucînd încrederea într-o reafirmare ce se anunţă la Înălţimea tradiţiilor sale. Nu ne extaziem în faţa momentului actual, cum ar putea deduce inoportunii amatori de false alarme, in primul rînd pentru că îi vedem noi înşine limitele şi aspectele deficitare: o plutire în generalităţi conceptuale, în poezie; unele simptome de anemiere a prozei, eşuată de prea multe ori în demonstrativism rece , în genere o dispersare a energiilor literare cărora le-ar trebui mai multă consecvenţă şi tenacitate în mobilizarea spre un ţel de creaţie superior. Constatăm totuşi, dincolo de acestea, un climat de fecundă încurajare a stilurilor, o emancipare a conştiinţei estetice care nu mai poate abdica de la ceea ce a cîştigat. Cadru stimulator, fireşte, pentru elaborarea sintezelor critice , obţinerea lor ar fi una din confirmările maturităţii noastre la capătul unui ciclu de evoluţie literară. 2 România literara ecourt Televiziune şi literatura Prin ancheta privind prezenţa literaturii la televiziune, România Literară a întreprins un act de mare utilitate, necesar atît televiziunii cit şi literaturii. Din păcate, spaţiul prea restrins — după părerea mea — acordat anchetei nu a permis, aprofundarea, de către unii participanţi, a chestiunii abordate. In acelaşi timp, absenţa argumentelor sau referirilor concrete — cu cîteva excepţii — a făcut ca unele afirmaţii să pară amendabile, creîndu-se astfel impresia că nu se cunosc prea bine emisiunile la care se făceau referiri. Evident, esenţialul constă in faptul că s-au spus foarte multe adevăruri şi că numeroase opinii critice au o acoperire în situaţia reală. Mă gîndesc, printre altele, la acea îmbinare a frumosului cu utilul de care vorbea Romul Munteanu. Dacă s-ar consulta datele publicate de Oficiul de studii şi sondaje al Radioteleviziunii, s-ar vedea, de asemenea, că emisiunile cu caracter strict literar (nu am în vedere teatrul) sunt, în clasamentul audienţei la public, undeva pe la coadă. Mă întreb dacă publicul e aut de refractar emisiunilor literare şi răspund din capul locului , nu, cel puţin în marea lui majoritate. Cind s-au inventat emisiunile pentru televiziune, s-a întîmplat probabil ca la facerea lumii cu sticletele , şi au venit redactorii emisiunilor literare şi lor nu le-au mai rămas decit mesele rotunde, pătrate şi de celelalte forme geometrice, anchetele şi, din cînd în cind, „la o aniversară“, un film despre cutare scriitor. Nu spun că dezbaterile sub forma dialogurilor, trialogurilor, anchetelor etc nu sunt necesare. Dimpotrivă. Dar, ca şi vinul, trebuie să ştii cînd, unde şi în ce cantitate trebuie consumate. De unde deci să le mai ceri participanţilor să discute şi cu voluptate, pretenţie justificat formulată de Radu Cosaşu, cînd din capul locului, prin programare şi prin concurenţă, emisiunilor literare le este rezervat cel mai frumos loc din coada clasamentului de audienţă ? Pe programul X, da, dar să nu fie pusă emisiunea duminica, la o oră cinci foarte puţini telespectatori dunt amatori de dezbateri, să nu fie strivită între divertismente şi serial, situată în pandant, pe programul X, cu vedete celebre. Dacă din necesităţi de alt ordin se solicită prezenţii unei emisiuni literare in acel moment pe program, ea trebuie să devină captivantă prin telegenie , să devină ori o emisiune de largă informare, ori o enciclopedie literară cu filme şi rubrici numeroase. Dezbaterile pot fi programate, spre ciştigul tuturor, în zile și la ore care să corespundă stării de spirit a celor ce le sînt adresate. La întrebarea : „ce poate face televiziunea pentru literatură ?• se poate da un răspuns foarte cuprinzători", deși, in raport cu literatura, televiziunea îşi caută încă stilul Ea este nevoită, in specificul pe care îl are, să caute un limbaj de traducere, de trădare dacă e cu putință, dar o trădare superbă, în imagini și metafore de alt ordin decit cele scrise. Atîtea seriale realizate pe baza, sau pe marginea unor capodopere (fiindcă unele au rămas intr-adevăr „pe margine“) pot să dea realizatorilor noştri cel puţin un impuls. De ce nu un serial din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război de Camil Petrescu ? De ce nu o Enigmă a Otiliei pentru televiziune ? De ce nu Rebreanu, H. P. Bengescu, Ion Vinea în variante pe 16 mm ? Dacă facem episoade cu Neînfricaţii, de ce să nu se ecranizeze în episoade de sine stătătoare o antologie a nuvelisticii româneşti, de la Negruzzi la Emil Botta ? De ce nu şi un festival internaţional de poezie al televiziunii ? De ce nu un Poesis-club. Un teatru tinde să se spună „indirect“, netrecută prin masa de montaj, poezia ? Să se spună simplu, să se citească din cărţi, să se citească din manuscrise. Desigur, scopul emisiunilor literare este acela de a face legătura dintre scriitor şi cititorul său, de a-l surprinde (ah, cit mai e pînă il va „surprinde“ cu adevărat !) pe scriitor în atelierul său, de a comunica opinii competente despre cărţi, pentru a-i îndemna pe telespectatori să închidă televizorul şi să citească o anumită carte, sau, dimpotrivă, să rămină pe recepţie, cartea nemeritînd atenţie. Dar tot atît de necesare sînt şi lucrurile făcute pe îndelete. Noaptea de Anul Nou, de pildă, devorează numai în cîteva ore munca a zeci de oameni pe cîteva luni bune de transpiraţie. Dar acest sistem nu e încetăţenit şi în legătură cu filmele aşa-zis „literare“, în care să-l vedem pe Geo Bogza urcînd Rarăul, pe Eugen Jebeleanu schiind, pe Şerban Cioculescu scotocind cu pasiunea sa de bibliofil prin anticariatele bucureştene, pe Nicolae Breban în ipostază de regizor, pe Fănuş Neagu printre suporterii sportivi... Nu aş vea să se înţeleagă din aceasta că scriitorii ar urma să apară in filmele televiziunii în altfel decit sunt în fiecare zi, ci, doar să renunţe la postura de persoane imobilizate în cabinetele lor de lucru, pe fundalul unei biblioteci, să se reveleze, cu tot omenescul care le e caracteristic, în situaţiile cele mai diverse. Să fim liniştiţi, nici un redactor sau regizor nu va cere cutărui sau cutărui scriitor să sară de la trambulină, aşa cum a sărit Bernard Schaw pentru a fi filmat, ori să cînte muzică uşoară, şi ne întoarcem iar întrebarea pusă, din care se iveşte o nouă întrebare : dar cine nu poate face Televiziunea pentru literatură ? Victor FRUNZA P.S. Nu pot fi intru totul de acord cu opinia scriitorului, Ion Băieşu, conform căreia „comentatorii sunt de obicei aceiaşi salariaţi ai televiziunii, sau fiinţe apropiate sufleteşte acestora“. Dacă se referă la prezenţa în comentarea cărţilor, a fenomenului literar (iau ultimele săptămini) a lui : Șerban Cioculescu, Edgar Papu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, George Ivașcu, Cornel Regman, Alexandru Paleologu, Mihai Ungheanu, Nicolae Manolescu, S. Damian, I. D. Bălan, Virgil Ardeleanu (lista ar putea fi completată in continuare), sunt de acord că redacţia apelează la exegeţi şi critici de prestigiu ca „fiinţe apropiate sufleteşte“, în ceea ce priveşte faptul că comentatorii sunt şi salariaţi ai televiziunii,i nu văd nimic grav în aceasta, din două motive : pentru că printre aceşti salariaţi sunt şi scriitori şi pentru că redacţia trebuie să fie reprezentată prin membrii ei. Noutăţi in librării G. Călinescu — OPERE (Editura Minerva), vol 9, 444 p. lei 29 Cezar Petrescu — ÎNTUNECARE (Editura Eminescu), roman, vol. I si II, 664 p., lei 17 lei Minul eseu - CORIGENT LA LIMBA ROMANA (Editura Minerva), roman, cu o prefaţă de Mihai Gafita, 224 p., lei 29 Sorin Titel — LUNGA CĂLĂTORIE A PRIZONIERULUI (Editura Cartea Românească), roman, 130 p., lei 4 Mircea Micu — TEAMA DE OGLINZI (Editura Eminescu), versuri, 84 p., lei 4,75 Aurel Deboveanu — LUNI, DUPĂ VISCOL (Editura Eminescu), roman, 264 p., lei 5 Cristian Arcașu — VALENCIA (Editura Eminescu), povestiri, 136 p„ lei 3 Damian Ureche — PRINŢUL MARELUI PUTIN (Editura Eminescu), roman, 168 p„ lei 3,75 Eugen Zeban — MLAŞTINA (Editura Eminescu), roman, 528 p„ lei 13,50