România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-15 / nr. 16

Pasiunea lui Moromete In ciuda comentariilor copioase ce i s-au consacrat, Moromeţii îşi păstrează şi acum absolut intactă enigma (ca orice capodoperă, de altfel) şi — la fiecare nouă lectură — îşi dezvăluie alte şi nebănuite valenţe; ceea ce ni se pare în clipa de faţă demn de relevat este faptul că întreg edificiul romanului se sprijină pe o simetrie centrală, pe o opoziţie simbolică între perso­najul principal (Ilie Moromete) şi un personaj de al doilea plan (dar care ocupă o astfel de poziţie, cre­dem noi, numai din punctul de vedere al acţiunii, nu şi din acela al semnificaţiilor), anume Ţugurlan. De la început şi pînă la sfîrşit, cei doi eroi sînt puşi să conteste şi să respingă principiile de viaţă ale celuilalt, deşi la un moment dat se părea că se va produce o apropiere; imediat după aceea însă, destinele celor doi se vor despărţi din nou, deşi nimeni nu va reveni totuşi pe poziţiile de dinainte. Pentru Moromete, viaţa nu putea să se reducă numai la „munca cîmpului“ sau la „grija de ceilalţi ai casei“ ; un rost tot atît de în­semnat vedea el şi în bucuria atît de rară „de a sta de vorbă cu un om deştept, în stare să glumească in­teligent". După ce se întorcea de la cîmp, Moromete ieşea deseori la poartă, îşi aprindea o ţigară şi aştepta să se ivească cineva, cu care să schimbe unele impre­sii . „Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi ci­neva...". Duminica însă, eroul îşi satisfăcea pe deplin gusturile, comentînd în chipul cel mai spiritual cu pu­tinţă situaţia politică a ţării, în mijlocul unei asistenţe foarte numeroase, ce îşi aştepta rîndul la fierăria lui Iocan. Obsedat de nevoile existenţei, de greutăţile vieţii, Ţugurlan socoteşte însă curat iresponsabile asemenea îndeletniciri şi le condamnă cu severitate : „să vă mai gîndiţi şi voi că nu toată lumea are timp să se învese­lească ; dacă de altceva nu sînteţi în stare, înveseliţi-vă barim mai puţin, fir-aţi ai dracului". Este adevărat, pe de altă parte, că viaţa îl supune la grele încercări pe Ţugurlan ; din şapte copii, cîţi avusese, doar unul singur mai trăia, pe ceilalţi îi secerase boala şi mize­_ * ria. In plus, Ţugurlan nu mai apucase să primească şi » w * ' ' •■'t*' • ./ j el pammt — asemeni lui Moromete şi altora — atunci cînd se expropriaseră moşiile, după război ; iată tot atîtea împrejurări care răpesc eroului seninătatea de spirit şi care provoacă atitudinea lui atît de neînţele­gătoare faţă­ de Moromete. .­­ . Un spirit la fel de refractar (şi din motive asemănă­toare) vine cîteodată şi din partea mamei, Catrina Moromete , copleşita de treburile casei, aceasta îşi ceartă bărbatul pentru ocupaţiile sale atît de­'puţin folositoare : „Lovi-c-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie ! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa de pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plîngea aici, şi­ el tăifăsuieşte şi bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele... şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci.­“. Stăpîniţi de gîndul cîştîgului, nici băieţii mai mari ai lui Moromete nu aprobă şi nu înţeleg slăbiciunea ta­tălui lor : „îşi dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieţi ai lui­ Paraschiv, Nilă şi Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu poveşti şi cu discuţii despre Maniu şi Brătianu“. Cu toate aceste întîmpinări, Moromete îşi vede netulburat de ale lui, pentru că, pentru el, dia­logul reprezintă într-adevăr o necesitate de ordin su­perior, o necesitate organică. Trebuie specificat însă deîndată un lucru arhicunoscut de altfel, anume că — în cadrul acestui dialog —■ eroul preferă nu atît să se dezvăluie și să se deschidă spre celălalt, cît să se ascundă şi să se facă insesizabil, să păstreze numai pentru sine adevărata sa atitudine şi adevăratele sale intenţii. Critica a interpretat această conduită ca pe o reacţie tipic defensivă, dictată de o îndelungată ex­perienţă istorică ; în unele situaţii, indiscutabil, o ast­fel de interpretare poate să rămînă în picioare, ca — de pildă — atunci cînd Moromete încearcă să scape de presiunile Jupuitului şi să nu plătească „fond­irea“. Altădată însă, eroul execută piruetele sale lăuntrice fără nici o raţiune aparentă ; iată, spre edificare, o scenă caracteristică : Achim şi Niculae intraseră cu caii şi cu oile în nişte păşuni străine, fuseseră surprinşi de pîndar şi — pentru a scăpa teferi — se văzuseră ne­voiţi să îl bată. La cîtăva vreme după aceea, Achim va pleca la Bucureşti, cu oile, pentru o lungă perioadă (de fapt, pentru totdeauna) ; în aceeaşi zi, Moromete îl vede intrîndu-i pe poartă pe şeful de post, însoţit de doi soldaţi înarmaţi şi de nefericitul pîndar, cu capul învelit în bandaje, însă dornic să primească satisfac­ţie. Şeful de post îşi formulează grăbit pretenţiile: „Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca ? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamaţie de la moşie". Ilie Moro­mete ar fi putut să clarifice de la început lucrurile, dezvăluind plecarea lui Achim la Bucureşti, ceea ce nu ar fi însemnat cîtuşi de puţin să îşi expună băiatul vreunui pericol ; eroul preferă totuşi să joace şi acum obişnuita sa comedie, făcîndu-i mai întîi pe ceilalţi să îşi piardă răbdarea şi numai într-un tîrziu specifi­­cîndu-le inutilitatea strădaniei lor : „Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a bătut, şi nu-i mai căuta degeaba că a plecat la Bucureşti, aşteaptă-l şi tu să se întoarcă“. Evident, jocul nu mai are nici o miză, de unde ur­mează că pe Ilie Moromete îl fascinează şi îl încîntă de fapt jocul în sine, ideea de joc. Şi tocmai în asta se concentrează, credem noi, ceea ce Ovid S. Crohmăl­­niceanu numea „filosofia de viaţă" a personajului ; prin această trăsătură a sa, eroul reuşeşte să îşi asi­gure un fel de libertate faţă de existenţă, faţă de lupta necontenită cu greutăţile pe care aceasta o presupune. Ilie Moromete nu va fi însă capabil să îşi apere şi să îşi păstreze pînă la capăt stilul de conduită ; după tră­darea fiilor lui mai mari, după fuga acestora la Bucu­reşti, eroul se va lăsa din ce în ce mai mult prins şi condus de mecanismele necesităţii, nimeni nu-l va mai vedea „stînd ceasuri întregi pe prispă sau la drum, pe stănoagă", neaşteptata lui transformare fiind şi pricină pentru care faimoasele adunări din poiana lui Iocan „aveau să-şi piardă şi ele curînd din interes“. La sfîrşitul întîmplărilor, îl vom găsi deci pe Moromete învins, adus la acelaşi numitor cu Ţugurlan sau cu Ca­­trina Moromete, împrumutîndu-le chiar înfăţişarea lor posomorită şi preocupată, aerul lor absent şi concen­trat asupra unor gînduri stăruitoare ; între timp însă, Ţugurlan nu a rămas acelaşi, s-a schimbat şi el, dar într-o direcţie exact opusă, Ţugurlan izbutise să îl înţe­leagă pe Moromete (un Moromete din epoca lui de glorie) şi chiar să îi urmeze exemplul . „Ţugurlan con­tinuă să tacă. Ceea ce văzuse şi auzise aici era acelaşi lucru, aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o mai au­zise şi la fierărie şi­ fără de care aceşti oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în ju­rul căruia ameţiseră învîrtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Ţugurlan şi îl făcuse să părăsească gîndul de a-şi mai bate joc de ei, era faptul’ că ei pluteau pe apa aceasta a lor ,cu atîta seninătate, încît era cu nepu­tinţă să nu-ţi­­dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor“. Aşa cum­ spuneam şi la începutul însemnărilor de faţă, destinele lui Ilie Mo­•V. • . . .V. •­­romete şi al lui Ţugurlan se află în raporturi de per­fectă simetrie unul faţă de celălalt ; singurul lucru care îl deosebeşte este sensul mişcării (unul se prăbuşeşte, pe cînd celălalt se redresează), sistemul de referinţă rămînînd însă unul şi acelaşi. Liviu PETRESCU ■' „ : '■ J;. '•­** ••• - • V\V' t‚ .? - s - Crişu Dascălu Reîncarnare Termite lungi tîrau întinderi Sub saltul stelelor posac Sticloase semne stînd altminteri Intr-un­­acelaşi sarcofag Ermitul dobora vitraiuri în pustiitul rumeguş O cale subţiind spre raiul Clădit din comprimate uşi Dar truda prinsă de lumină Căzută-n văzător baraj Se-ngroaşă albă-ntr-o vitrină Printre mulţimi în ermitaj Argonauţii Cum convorbeam profetizînd în turnul presărat cu steaguri Cum tremurau zidiri în tîrg Tocindu-şi pivniţe sub parcuri Cum profitam de stea gurmanzi Tin­jind de noi cereasca largă Cum mulii îngheţau etanş Pe-o margine de ceară parcă Cum tresărind ne profilam Pe zare deturnînd catarge Cum închidea unghiul pisan Cu trupul său sticlos de alge înclinaţii Liber cădem prin clopotniţi prin turnuri Limbă de clopot scară spirală Faruri albastre declină în tunuri Şi liberi curgem prin oarba vale Cum trec imagine printr-un ochean între lentile albastre în faguri Printr-o privire albastră de geam Nădușind colorate vitraiuri Bazaruri ciclopic supte în lacuri în plan navigăm peste pagini Necunoscînd pentru cine din larguri Lent ne rostogolim înspre margini întrevedere Cu toate-acestea frunze cresc pe lemn Spre soarele etanş în lacuri Metamorfoză-n început de semn A fluturilor prea verzi leacuri Cu toate-acestea geamurile cresc Spre paşii goi ai stelelor nătînge Cum străvezii lunatice cirezi Apleacă pajişti mari de singe Cu toate­ acestea codrii cresc folos Fluturători din îmblănite cadre Spre­ omizile încete de moloz A stelelor glaucolatre _ _____| Desen de Marius RADULESCU România literară 3

Next