România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

Méliusz József şi patosul confesiunii Nu este uşor lucru să scrii despre Méliusz József , o viaţă de om de 62 de ani, o carieră scriitoricească de patru decenii ce reprezintă un „adevărat roman“ ; nu întîmplător, două dintre cele mai însemnate opere ale sale — poemul A szénásszekér elégia (Elegia carului cu fin) şi marele roman de aproape 500 de pagini, Város a ködben (Oraş în ceaţă) — care i-au adus omului de litere, mereu gata de polemică, consacrarea definitivă ca poet şi prozator au o vădită inspiraţie autobiogra­fică, ba mai mult , ele sînt confesii ale autorului. Acest drum de viaţă a fost agitat, variat, un „ro­man“ — însă nu unul de aventuri. Deoarece drumul lui Méliusz József, din 1909 pînă în 1971, de la Timi­şoara — prin staţii intermediare ca Budapesta, El­veţia, Germania, Cluj — pînă la Bucureşti, nu este o succesiune de aventuri întîmplătoare, ci calea omului care se caută pe sine, care n-a fost satisfăcut de idea­lurile familiei burgheze din timpul monarhiei, care a căutat altele noi mai umane, mai universale, fiind de părere că le va găsi in literatură, iar mai tîrziu — şi prin intermediul literaturii — în mişcarea revoluţio­nară. Portretul literar al lui Méliusz, acel „roman“ de care vorbeam, nu poate fi izolat de istoria ţării, de soarta naţionalităţii maghiare din România, de fap­tul că scriitorul a luat contact, încă înainte de 1944, cu lupta partidului nostru. In această evoluţie un rol important a avut renumi­tul redactor de odinioară al revistei marxiste Korunk, Gaál Gábor, despre care discipolul său a scris nu de mult, chiar în coloanele acestui săptămînal, cuvinte calde, de un patetism izvorît din adîncurile sufletului său, în calitatea sa de colaborator la vechea revistă Korunk şi-a putut face stagiul pe lingă Gaál Gábor, stabilind totodată legături de colaborare, prieteneşti, cu scriitori români din Bucureşti şi cu scriitori ma­ghiari din Budapesta, iar în 1946, cînd forul literaturii maghiare din România devine revista clujeană Utunk, numele­ lui figurează în colofonul ei, alături de cel al lui Gaál Gábor. între anii 1945—1948 este secretarul general al Uniunii Scriitorilor Maghiari din ţara noas­tră, ocupă funcţii importante în conducerea naţională a Uniunii Populare Maghiare, pentru ca după cîţiva ani de întrerupere să lucreze mai întîi la Editura pen­tru Literatură, iar din anul 1968 să-şi continuie activi­tatea obştească, fiind ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară. Aprecierea activităţii obşteşti şi, strîns legat de a­­ceasta, a publicisticii sale — unul din obiectivele prin­cipale ale acesteia fiind transpunerea în viaţă a poli­ticii partidului nostru în problema naţională, — depă­şeşte competenţa istoricului sau a criticului literar ; această apreciere vor trebui s-o facă specialiştii isto­riei sociale. Publicistica lui Méliusz, această primă şi imediată formulare a convingerilor sale politice, a ţe­lurilor nemijlocite nu poate fi, desigur, izolată de ac­tivitatea sa literară propriu-zisă, deoarece pe de o parte această publicistică este în mare măsură legată de tradiţiile literare, de tradiţiile revoluţionare ale li­teraturii socialiste, iar pe de altă parte activitatea sa beletristică e determinată de angajarea sa comunistă. Avangarda europeană din anii ’20, în primul rînd expresionismul german, l-au îndemnat la refuzul for­melor poetice vechi, oferindu-i totodată un exemplu de literatură cu opţiune politică. Poeziile sale expresio­­nist-activiste scrise în vers liber îi exprimă crezul poetic conform căruia „noi nu sîntem poetaştrii fes­tivi, şi nu ne sfiim în poezii de cuvintele de rînd“. Méliusz recunoaşte treptat, paralel cu publicis­tica sa în care interpretează într-un sens m­ai larg tradiţiile progresiste, că poezia nu poate fi bazată numai pe o anumită tema­tică, formulînd în anii deceniului trecut, cu ocazia lecturii lui Quasimodo: „doar întregul uman este trainic“. Amintirile îl conduc pe poet la acest „întreg uman“, ele fiind definitorii în volumul său Arena (Arena), din 1967, care a stîrnit un ecou puternic. Nu renunţă la ataşamentul său faţă de şcoala poetică a­­vangardistă din tinereţe, faţă de tradiţiile revoluţio­nare, însă acuitatea programatică se modifică într-o acuitate poetică cu o puternică rezonanţă intelectual­­afectivă. In elegiile sale moderne în care deplînge vic­timele celui de-al doilea război mondial, respectiv pe József Attila, el urmează deopotrivă tradiţiei poeziei maghiare din epoca reformei (sec. XVII) şi exprimă conştiinţa de azi a comunistului ; conştiinţa comunistă este şi ea mai nuanţat interpretată, deoarece cîntul trei din ieremiada despre József Attila poartă titlul : „Nu ştiam că dreptatea se hrăneşte cu laptele de iapă al îndoielii“. O frumoasă confirmare artistică a acestui angajament modern şi a descoperirii unor afinităţi poetice o constituie, printre altele, excelenta tradu­cere în limba maghiară de către Méliusz József a poeziilor lui Geo Dumitrescu. Cu toate aceste succese poetice remarcabile, ni se pare că Méliusz şi-a dovedit calităţile sale scriitori­ceşti şi mai mult pe tărîmul prozei. Romanul Város a ködben, scris între anii 1938—40 la sugestia lui Gaál Gábor, nepublicat însă pînă în 1969, evocă Timişoara în jurul anilor primului război mondial, convieţuirea locuitorilor maghiari, români, germani, problemele lor comune şi procesul lor de transformare, apropiindu-se de stilul prozei europene moderne de după Proust, atingînd nivelul epicii maghiare din secolul XX. Ro­manul lui Méliusz s-a născut din asimilarea foarte puternică a angajamentului avangardist al autorului şi din valorificarea experienţei literaturii maghiare sociografice marcată de nume ca Illyés Gyula şi Veres Péter. Acest roman este o destăinuire a impresiilor din copilărie, evocate cu mijloace proustiene, o analiză a viciilor unei clase , dar nu numai a viciilor, ci şi a vieţii acestei clase, aşa cum a fost cunoscută de copil, apoi de omul matur — de aici vine şi actualita­tea sa artistică, chiar şi după cele trei decenii de la elaborare, actualitate care este amplificată de frumu­seţea stilului, de folosirea nuanţată a limbii. Romanul Város a ködben şi-a găsit locul printre acele opere de care — după ce le-am citit — ne des­părţim cu nostalgie, am dori ca scriitorul să ne conducă cu aceeaşi autenticitate şi măiestrie pînă in prezentul nostru, avînd o experienţă atît de directă şi de vastă, legată de acest prezent. Dorinţa firească a cititorului semnalează existenţa unei cerinţe sociale. KANTOR Lajos Nina Cassian ! Psi Timpul petrece încet. Noi să sperăm că nu vine nimeni flămînd de Poet. Totuşi, mi-e dor de oricine, chiar de-o pisică. Bucegii pante eroice sapă. OMUL anunţă : exegi... Tace vertebra de apă. Casa e ultima-n noapte. Stă farfuria pustie. Cred că-au ajuns la o mie şoaptele fără de fapte. „O“, sau „oho“, sau „ei şi ?“ Iată, aşa se petrece timpul, din mie în zece, timpul zadarnic şi rece al continentului Psi. Vis de corabie Roata cîrmei nu e-n mîna mea. Roata cîrmei stă deasupra mea. Nimeni n-o roteşte, nici la stingă, nici la dreapta. Vasul stă pe loc. Roata cîrmei e un scarabeu răstignit pe cerul meu de lemn. N-are ce să caute acolo. E o cîrmă care-a-nnebunit. Ce-ar putea cîrmi în sus, pe drumul vertical al Mării Nicăieri ? Și de ce stă neclintită cîrma într-o lume plină de cîrmaci ? Măcar vîntul ar putea s-o miște. Unde-i liliacul somnambul, unde-i luna ca să-i schimbe forma, alungindu-i spiţele, turtindu-i cercul, ca să semene cu-n peşte ? Vasul şi-a-ncetat călătoria. Cîrma e nebună , nu cîrmeşte. Marea Conjugare Eu, care nu am avut niciodată funcţii ci funcţia de reproducere, nu te-am meritat decit De tine, bălaie Isolda, fiică infinită a pintecelui meu, — eu, care nu am avut niciodată ambi'.ii. . ci ambiţia de a face din gerul acesta al literei I spada extatică­ a şubredei vorbe Iubire, — eu, care nu am avut niciodată şanse, ci şansa de a trăi surîzînd chiar cînd, pe tîmplele mele, curgea, în loc de păr şi in loc de-amintiri, şuviţa insultei, saliva ligheanelor, — eu, care nu am avut niciodată puteri, ci puterea de-a fi şi de-a te îmbrăţişa, duşmanul şi de-a fi oricînd pregătită să mor, — eu, am avut totdeauna averea, avutul, avînd, a avea, de avut, avusesem şi am. meu. România literară 3

Next