România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Nicolae Tăutu Meşterul Manole Bucolica S-au retras apele, negrele hoarde, cîntecele le-am scos din mii şi bulboane, le-am spălat de spaime, le-am spălat de moarte şi le-am pus la loc în cărţi şi-n icoane. Sînul viei, tînăr, linişti alăptează, soarele bucolic din ode coboară şi umplînd de miere ora de amiază cîntecele toate le-a-ntors în vioară. (Din volumul „Balada comunistului fără nume“ — în curs de apariţie la Ed. Militară). Copiii Copiii vor învăţa să rîdă din nou, să nu le mai tremure mina pe tocuri desenînd cum rîul unduieşte-n tablou şi cum îi îmbie cu barca la jocuri. Vor azvîrli în baltă cu iască uscată și cu foi amărui de tarhon, să nu le mai calce apele niciodată liniile interzise din șotron. Regăsire Mă strig pe mine și mă-ntorc din teamă, cu buzele rănite de oftat, mai urmăresc lungi clopote de aramă din visul meu haotic evadat. Noroiul îl mai duc pe aripa cernită, dar un extaz lăuntric m-a cuprins îmbrăţişînd întîia răsărită şi-ntîiul grîu de volburi neatins. Zidirea Avid de zboruri şi de înălţime, în oameni începui larga zidire, iar gîndul vast urca spre albăstrime cu rădăcini întoarse din iubire. 1 . Să nu ne mai dărîme înnoptarea ! tot ce dădeam în fiecare zi ne-am prins în zid credinţa şi visarea şi unica raţiune de a fi. Douăzeci de milioane Voi calfe, voi meşteri şi zidari incandescente dăruiri din mine, nucleul dens aprins de noi Icari statornicea în litere destine. O geometrie desenam stăpîni cu mîna stingă pe relieful țării, iar apa vie din adînci fîntîni zidea în noi ecoul depărtării. V____I___| 4 România literară disociații Versuri de Emil Botta Editura Eminescu a publicat de curînd o ediţie definitivă din versurile lui Emil Botta, poet foarte gustat de cîteva spirite alese (printre care se numără Tudor Arghezi şi Al. Rosetti), încă de la debutul său în volum din 1937, dar cu cîteva excepţii, nerelevat pînă astăzi de critică pe măsura adevăratei sale valori. O modestie rar întîlnită în literatura română l-a făcut de aceea pe autor să adauge ediţiei actuale un întreg volum, Vineri, cu poezii din ultimul deceniu, fără a-l fi tipărit întîi separat. Deşi ediţia oferă posibilitatea de a privi opera lui Emil Botta în totalitatea ei, dorim să ne ocupăm deocamdată numai de volumul nou, Vineri. Ceea ce trebuie remarcat înainte de orice la Emil Botta este universul său liric aparte, nesemănînd cu nimic anterior sau contemporan, român sau străin. Se poate vorbi, credem, de un ţinut propriu al lui Emil Botta, aşa cum vorbim de un univers specific la Lucian Blaga sau Bacovia, la William Blake sau la Edgar Allan Poe. O ţară a visului (Dreamland) sau o ţară feerică (Fairyland) cu apariţii fantastice, ciudate, mitologice, legendare, autohtone sau exotice, arhaice sau moderne, intr-un peisaj fabulos, simbolic, ne întîmpină în poezia acestui cîntăreţ posedat de himere, ca şi sosit dintr-un alt tărîm. O mierlă, „doamna mea“, îl poartă intr-un „temeteu“ din Maramureş, unde doarme voievodul Ramnic din epopeea Niebelungilor, undeva într-un sat în cimitirul eroilor morţi pentru patrie, glorificaţi de cintecul natural al păsărilor ca pe vremea lui Clovis şi a regilor merovingieni (e pomenit Charles Martel, învingătorul de la Poitiers, fiul lui Pépin d’Héristal şi nepot al lui Clovis III) ori la locul ce-i spun „arboroasa“, stropit de sîngele celui ucis de Iacob Beaumi, valonul, Mihai, arborele măreţiei. Altădată poetul e vizitat în pustiul său din casă de zeitatea Vîntului, mitologiceşte personificarea lui Orfeu, „lucitoare“ (vedenie) în ochii căreia se oglindesc trei zmei, „crăişorii“ Bălaşul, Zamfirul şi Berlantul Sau urmărind un cerb într-un parc, poetul intrat şi el în mitologie, întîlneşte trei călifari, „cereşti copii“, „îngeri azurei“, porniţi în căutarea lui pe rea cale, căci, răspunde el, „nu se află Rusalim / prin părţile noastre / şi de April strălucit / nu s-a pomenit", Emil Botta fiind „întunecatul April“. Observăm aici o uşoară autoironie, frecventă în opera poetului, actor care iubeşte vastitatea „devastatei“ lumi, a prietenilor săi cabotini (Bastardul, Vampirii şi Pantalone), incluzînd la un moment dat şi pe „fetişcana“, „revelaţia“ Maria (Botta). Conştiinţa că arta ridică la universalitate contingenţa, că preface infernul tristeţilor în paradis şi beţia în euforie transcendentă, incendiind din nou aştrii morţi, o are „şcolarul durerii“, cum îi place să se numească poetul actor cu aer de mort sau „mim sublim, lovit de Erinii“ aspirînd, într-un „mister laic“, la nemurire. Ioi vedem, în „măreţele locuri natale“, înviat ca un „senior englez din veacul al XVI-lea“ pornit în căutarea Glorianei (a gloriei, desigur), ars de cuvinte şi prefăcut „în arătare“, în duh supraterestru. Emil Botta este un poet capabil de extraordinare viziuni fantastice, stranii, trezite o dată, pare-se, de un tablou reprezentând un cîmp de luptă . Regimentul se zărea în zare fantomatic. Şi era o groaznică agitare în acea groaznică nemişcare . Comandantul era împietrit ca un stîlp de mirare şi într-o supra-nemişcare era ţintuit... Comandantul nu poruncea, nu. Doar murmura ceva de neînţeles : Voi, hecatombe de oase, plebeilor, veţi fi asemeni zeilor, Eris sicut dii ! „Mutat în alte specii“, în regnul vegetal, are altă dată viziunea unei invazii de omizi, în frunte cu un „ghinărar“ de gen feminin, după numele lui englezesc . Oaste de omizi, mîndră infanterie, falnică, parcă ar fi bizaro-crăiască oaste, înaintează, înaintează. Vor să mă veștejească omizile, vor să mă putrezească. Se apropie omizile, sunt peste deal cu Martori în frunte. La Alexandru Philippide clopotele, căzînd ca o grindină, dau o senzaţie de terifiantă copleşire, la Emil Botta produc, dimpotrivă, o stare de beatitudine inumană . Un stol de clopote în înaltul cerului meu ! Nu unul, ci zece, o sută, o mie, miliarde şi încă şi încă de clopote mii, milioane, trilioane, zeci şi zeci, cu aripi vînjoase, dang, zburînd în sus, tot mai sus, Ancestralele. Şi sunetele cad ca imense coloane, ca păduri de marmură. Universale Allegrezza, un imn al bucuriei intonă clopotele ! Erotica lui Emil Botta e nevinovat sălbatecă, „cu brio“ („pe rogojina de aur, / Leopardule, spune dezmăţata“), dedicată unei „Dona carnale“, însă de un Don Juan, „El burlador“ (de Sevilla), seducător nestatornic, trist, în stare cu toate acestea de a rosti vorbe memorabile, de o mare elevaţie a spiritului : închipuire, iubire, tu îmi arunci piatra scumpă a iluziei, mă ameţeşti cu loviturile tale de bici. Moartea e văzută ca o dispariţie orfică în cîntece, ca o goană nebună prin noapte şi noroi, ca o răpire în pădurea cu joimăriţe, o sehiemiliciană lepădare de umbră, ori o apoteoză ca a regelui Romulus . Odată prin pădurea cu frunza-i verde, odată mă trec. Odată, Lumină, mai sărut pletele tale nebunește. Odată, rîndunea, mă abat și-n calea ta. Pînă somnul, voind să mă curme, se va lua cu vîntul cel fără urme, pînă umbra îmi va petrece de gît firul ei, pînă umbra dispreţuitoare fi-va un idol ce mă scuipă, doar atît. Vai, doar atît în pădurea cu foimăriţe în pădurea pe şapte muncele, şapte coline ca o Roma Silvana. Cîteva elegii deplîng moartea în vinerea patimilor (de unde titlul volumului) a fratelui Dan, dispărut pe neaşteptate ca la un joc de păpuşari spre totala aneantizare a poetului rămas în viaţă . Ce decapitat eram, ce crin inocent, o mînă de pulbere eram şi pierdut şi absent. Dintr-un număr de cifruri lirice nu ştiu dacă am ghicit simbolurile incluse in litera T („fiţi foarte atenţi cu litera T“ — ne previne poetul), poate iniţiala numelui Teodor, tatăl fraţilor Botta, dar şi a cuvîntului Teroare, groază încercată de poet la moartea fratelui, cînd era tentat să scrie un hai-kai despre copacii „umé şi mamé“ simbolurile ascunse în rîurile surori Tamisa şi Amaradia (metafore pentru neamul nostru străvechi geto-celtic ?), simbolurile nunţii de argint la care merg toţi crinii, iar poetul ar vrea să se ducă încălţat cu bocanci de lac şi cravată de culoarea musonului „uraganul meu preferat“ ; simbolul, în fine, al omului din Monaco venit „cu o morişcă în loc de cap“ într-un car „ca un cub“, anunţat de o femeie ascunsă sub iniţiala L. Aerul enigmatic, uneori ermetic, sporeşte puterea de atracţie şi seducţie a poeziei lui Emil Botta. AL. PIRU Desen de Sabin ŞTEFANUJA