România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

Ion Pillat, poetul strălimpezimilor noastre Aşa cum însuşi şi-a povestit forma­ţia intelectuală şi literară, în cadrul seminarului lui D. Caracostea, în 1932, Ion Pillat s-a născut la Bucureşti, la 31 martie (st. v.) 1891, în locuinţa pă­rinţilor săi, din str. Dorobanţi nr. 6. După tată, era moldovean, din vechea familie botoşeneană, consemnată de Dimitrie Cantemir în arhondologia sa din Descripţia Moldaviae. Bunicul ma­tern a fost paşoptistul I. C. Brătianu, dintr-o spiţă de boiernaşi piteşteni. Soţia acestuia, Caliopi, nemurită de poet în cea mai cunoscută dintre poe­mele lui (Aci sosi pe vremuri), era o Pleşoianu, din părţile Rîmnicului Vil­­cei. Aşa cum şi-a făcut singur, nu fără spirit, examenul somatic, poetul se simţea sufleteşte integral moldovean, prin nu ştiu ce înclinare nostalgică spre visare, deşi sîngele său colectase numai 50% din provincia natală a ta­tălui, iar dinspre partea mamei cîte 25% din dreapta şi din stînga Oltului. Dacă însă ciclul Florica, din culegerea de Argeş în sus (1923), l-a consacrat ca poet al plaiurilor argeşene, nemai­­hărăzindu-i-se un succes egal cu ciclul Satul meu, închinat Miorcanilor părin­telui său, se poate spune că celula poetică, de obîrşie maternă, l-a încetă­ţenit muntean. Cum însă, mai tîrziu, în urma revelaţiei Helladei, într-un fel regăsită pe meleagurile calcinate ale Dobrogei, Pillat a cîntat marea şi s-a revelat cel mai mediteranean dintre poeţii noştri şi urmaşul autentic al lui Vasile Alecsandri în lirica noastră, este zadarnic să încercăm a-l fixa su­fleteşte pe un singur ţinut al patriei. Poetul a mai mărturisit, de altfel, că a străbătut încă din copilărie ţinuturile româneşti de peste munţi, aşa că retina sa a receptat imagini de prin toate orizonturile ţării noastre. Anii de cole­giu şi de universitate de la Paris (1905—1914) îi împart interesul între discipline diverse ca geologia, dreptul şi literele, iar primele versuri sunt ale unui expert ucenic parnasian, recules în tăcerea catedralelor, care nu-i pot restitui credinţa pierdută prin exerci­ţiul spiritului critic. Este interesant de reţinut din acele Mărturisiri literare din 1932 că lectura unuia dintre ciclurile sale lirice, Cîn­­tecele stepei, l-a îndemnat pe un se­cretar de legaţie bulgar, cunoscător al limbii noastre, să-l întrebe pe Ion Pillat dacă trăise în stepele Turkesta­­nului şi ale Asiei Centrale. Poetul reu­şise să dea impresia lucrului ,,trăit“, în acea literatură exotică, poate inspi­rată de lectura unui „roman de aven­turi istorice de pe vremea lui Genghis Han“ şi care se petrecea „prin stepele Asiei Centrale şi în Turkestan“. Cartea se chema la Bannière bleue şi auto­rul, un oarecare Léon Cahun ! De aci am fi ispitiţi să deducem registrul în­tins de „disponibilitate“ — după cu­vântul lansat de André Gide — al poetului nostru, rînd pe rînd parna­sian, simbolist şi clasicizant, exotic sau autohton, laic şi religios, modern şi tradiţional, atras către „visări pă­­gîne“ sau de „biserica de altădată“, cîntăreţ al plaiurilor autohtone şi al constelaţiilor de magică rezonanţă : „Antares, Altair, Aret­ir, Aldebaran, / Ca focuri de mătase pe-un firmament persan...“ (Năzuinţi). Periplul unui scriitor care a scris din adolescenţă pînă în ajunul morţii nu poate fi decit variat, mai ales la un poet de foarte întinsă cultură lirică, într-adevăr, nici un scriitor român n-a citit atîţia poeţi în original şi în atîtea limbi străine, ca Ion Pillat, a cărui bi­bliotecă lirică era impresionantă. Omo­logul său contemporan, în proza noas­tră epică, a fost Cezar Petrescu, care şi el citise, dar nu în limbile originale, tot ce trebuia cunoscut din vastul cîmp al romanului european şi american. Ion Pillat a citit pe toţi poeţii vechi şi noi, din antichitate pînă în zilele noas­tre, de pe toate meridianele. A tradus numai din literatura germană din 15 poeţi, de la Klopstock, autorul Messia­­dei, la Hans Carossa, care a scris jur­nalul de campanie din România. A fă­cut cunoscut la noi poemul lui St. J. Perse, Anabasis, cu mult înainte ca autorul său să obţină premiul Nobel pentru poezie. Iubind şi poezia altora, poetul a făcut singur o foarte reuşită antologie a toamnei, iar în colaborare cu Perpessicius, Antologia poeţilor de azi. In colaborare cu bunul său prie­ten, Horia Furtună, a editat Flori sacre (1912) de Al. Macedonski, iar singur a strâns într-un volum poeziile din Plumb (1912) de G. Bacovia. Toate a­­cestea sunt o mărturie strălucită a pasiunii sale dominante pentru poezie, ale cărei secrete le-a descoperit ca un clinician, pe viu, pipăindu-i toate arti­culaţiile şi încercîndu-i toate armo­nicele. Nu cunosc din toată poezia noastră un mai bun meşteşugar al versului ca Ion Pillat. Sînt, desigur, printre contemporanii săi, poeţi mai tulburători, mai „relevanţi“ sau mai revelatori, la lectura cărora nu eşti „en pays de connaissance“, cum te simţi citindu-l pe Ion Pillat, care nu „te întoarce pe dos", nu-ţi dă şocul unui T. Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Altul este meritul lui Ion Pillat. A făcut înconjurul poeziei universale. A experimentat toate formele expresiei poetice, scrutînd şi cintărind vocalele şi consoanele, pe toată gama instru­mentaţiei lor sonore. A scris în toate genurile, in forme fixe, în versuri albe, în distihuri, terţine, catrene, elegii, sonete, poeme descriptive, narative, dramatice, epigramatice, marine, bu­colice, a inventat poemul într-un vers etc. în toate, însă, şi-a găsit unitatea de ton, acel timbru propriu al perso­nalităţii, pe registrul limpede al versu­lui clasic, luminos, optimist, cu tot simţul acut al labilităţii universale, al vremelniciei noastre pe acest pămînt. Ca nici un alt poet român, după Alec­­sandri cu ai săi Mirceşti, Ion Pillat este cîntăreţul acelei „terra mater“, în toate înţelesurile expresiei, de la cel particu­lar, al leagănului familial, la cel general, al întregului patrimoniu naţional, al tu­turor zărilor patriei în trecutul şi în prezentul lor. Tradiţia pare pentru mulţi dintre noi şi, mai ales, în toate vremurile, pentru tineri, un concept convenţional, o normă fără ecou, o idee veştedă a recuzitei didactice. La Ion Pillat, ea a fost acea idee-forţă de care vorbea fi­losoful Alfred Fouillée, ideea-pîrghie a unei simţiri şi a unei existenţe, raţiu­nea de a fi a omului pe lumea aceasta, bătută de toate vînturile şi pînă la urmă sortită morţii, în această pers­pectivă, a perisabilităţii omului şi a civilizaţiilor, acestea din urmă îşi asi­gură veşnicia printr-un stil sufletesc, printr-o pecete morală proprie, care este aceea a colectivităţii, în durata ei vremelnică, dar neîntreruptă, pe o arie determinată de istorie, cu toate vici­situdinile ei. Sociologilor, istoricilor, geografilor umani, etnopsihologilor, fi­losofilor culturii le incumbă să defi­nească această structură particulară fiecărui grup uman naţional. Poetul are sarcina mai gingaşă de a găsi în limbajul său eliberat de canoane acea rostire unică, în care poporul său să-şi recunoască exponentul, reprezentantul, ambasadorul său înaintea forului uni­versal al poeziei. Dintre toţi marii poeţi pe care i-a avut literatura noastră între cele două războaie, s-ar putea spune că nici unul nu s-a exceptat de la traiectoria acelei „întoarceri în ţarină“, după experi­mentări ale modelor şi modelelor lirice de pretutindeni. Trecuţi prin cenaclele lui Al. Macedonski şi Al. Bogdan-Pi­­teşti, sau zăboviţi o bucată de timp pe Butte Montmartre şi la Chat-Noir, compatrioţii noştri şi-au redescoperit rosturile lor prin proprie evoluţie , după ce au înţeles deşertăciunea cînte­­celor de sirenă, navigatorii lirei s-au întors la uneltele pămîntului nostru : naiul, lăuta, cimpoiul, tulnicul ş.c­­. în noua orchestraţie, reintegrată ge­niului naţional, Ion Pillat ilustrează mai bine decit toţi contemporanii săi acea seninătate clasică a sufletului care se scaldă în lumină şi îşi primeşte destinul, ca partea lui pe acest pămînt, fără „probleme“, fără „complexe“, fără murmur, la vatra lui, întărit prin sim­ţul intim al solidarităţii cosmice cu tot ce a fost înainte şi tot ce urmează a fi mai departe pe aceleaşi locuri, ime­morial hărăzite nouă. De aceea, cindva, romanistul Mario Roques, scriind cu simpatie despre poezia noastră, l-a numit pe Ion Pillat un „trés beau poete“, recunoscînd într-insul un exponent al geniului me­diteranean, care a dat Franţei pe Ronsard, pe Chénier şi pe Moréas. Strălimpezimile lui sunt acelea ale cerului nostru şi ale sufletului latin îmbogăţit prin cultura elină. Şerban CIOCULESCU breviar „Criticul de direcţie“ Dulcele vis al criticului nostru con­tinuă să fie critica zisă „de direcţie“. Dulcele şi egoistu-i vis, mult mai e­­goist decât, să zicem, nevoia (omeneas­că) a aceluiaşi de-a privi literatura drept un caz particular al nobilei lui discipline. în cazul acesta din urmă, el, criticul, rămîne, baremi, aproapele (cam infatuat) al scriitorului, „son sem­­blable“, „son frère“ ; pe cînd în cel din­ții, el, criticul, e, vai, străinul, „l'autre“, D-zeul lui, al scriitorului, dă Tablele de Legi și... se face nevăzut. Ceea ce nu-i totuna cu absent... De obicei, ve­rifică, prin interpuşi de kafkiană zodie, respectarea Legii. Se mai întîmplă şi să se considere eliberat din funcţii... „pînă la dispariţie“ ! Oricum, conside­­rîndu-şi opera încheiată, Maiorescu, fie-ne iertat, nu dă, el, sentimentul unei uşoare înstrăinări de literatură ? Şi dacă, în ceea ce-l priveşte pe acesta (aproapele lui Eminescu, Creangă, Ca­­ragiale...), poate greşesc eu, înstrăina­rea altor critici­­ de literatură, este un fapt notoriu. Pentru ei toţi, ca pentru Sartre, „l’enfer, c’est Ies autres“, adică scriitorii şi... criticii nu-de-direcţie : un rău, nici baremi necesar — inevitabil ! Şi mai ciudat e cînd, ca să confirme, parcă, pentru a nu ştiu cita oară, mo­rala fabulei Alexandrescului..., scriito­rul însuşi, de bunăvoie şi nesilit de ni­meni, se erijează, el, în critic „de di­recţie“. Ultimul aspirant la gloria a­­ceasta e (scriitorul) Paul Everac (în România literară, numărul din 4 fe­bruarie ’71). Domnia-sa constată : „Di­recţia (s.m.) în care am simţit că sun­tem­ încă deficitari este solida construc­ţie rebreanistă...“ Să trecem peste fap­tul că noi n-avem cum să fim („încă“) deficitari într-o direcţie : „solida con­strucţie rebreanistă“, în care s-a ilus­trat, cel puţin, unul din scriitorii noştri : anume... Rebreanu ! Sau e Re­­breanu „altul", iar nu „noi“ ? Iată un prim simptom al înstrăinării... Şi doar citeva linii mai sus, cînd critica „de direcţie“ nu pusese încă stăpînire pe autorul nostru, el însuşi declara : „Noi (s.m.) avem totuşi şi un tip de constructor, este tipul Rebreanu, care...“ Care ce ? Care „...merge, aş zice, pe jos“. Dacă aşa stau lucrurile, halal „tip de constructor“, şi Rebrea­nu ! Nu-i de mirare că, incapabil să-l definească altfel decit prin negaţii, Paul Everac ratează, în cele din urmă, direcţia Rebreanu. Deci : „...Rebreanu este poate cel mai nemetaforic roman­cier pe care l-am citit; el este tern, merge pe jos, merge şi merge şi îţi spui : Cum ? Acesta este marele artist? Unde e arta cuvîntului ? Unde e şlefui­rea, unde e explozia ? Nu e nimic din toate astea...“ (s.m.). Aşadar : „tern“, „merge pe jos“ (un otomobil pentru Re­breanu !), cum ar veni : pedestru; pe urmă, nu tu „arta cuvîntului“, nu tu „şlefuire“, nu tu „explozie“ (un motor cu explozie pentru Rebreanu !); în fine, metafore ioc ! Să fie cineva „construc­tor“, pentru că „nu e nimic din toate astea“ ? Să fie, oare (şi de cînd), lipsa metaforei, a artei cuvîntului, a şlefui­rii şi-a... exploziei (întîrziate ?), predi­catele înseşi ale „constructorului“, condiţia unui „mare edificiu construit cu migală, solid, armonios...“? Căci, pînă şi după Paul Everac, „cînd te uiţi îndărăt“, tocmai asta „vezi“, anume „dintr-o dată“! Sau criticul nostru („de direcţie“), poate că vrea, şi el, să facă un paradox â la G. Călinescu („Fraze­le, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă; citeva sute de pagini au tonalitatea neagră­­verde şi urletul mării...“), cu material... Ion Barbu („... romanul cu posomorită zidire de casă tătară al domnului Re­breanu“. Ceea ce Paul Everac poate citi în I. B. PAGINI DE PROZA, E. L. 1968, p. 52). Numai că „apa de mare“ a lui G. Călinescu, fie şi „ţinută în pal­mă“, e tot... apă de mare; cită vreme nici, baremi, unul din „predicatele“ de faţă nu intră-n sfera noţiunii de con­structor. Nici n-o privesc măcar ! N-o neagă, n-o afirmă... Nu putem zice nici : Rebreanu „merge pe jos", deci e „constructor“; nici : Rebreanu nu „mer­ge pe jos“, deci e „constructor“. Căci: „constructorul merge pe jos“ e o pre­misă tot atît de falsă ca și: „construc­torul nu merge pe jos“, id est : ....nu e pedestru“, nu e... pedestraş, nu e... poliedru ş.a.m.d. ad indefinitum. Or, logica ne spune că judecata infinită, exprimată negativ : „Crocodilul nu e poliedru...“, e absurdă. Stranie logică : fii „tern“, umblă „pe jos“ și celelalte...; vei fi un nou Rebreanu ! Să încerce Paul Everac ! Dar, lăsînd logica în pace, se mai constată că Paul Everac nici n-are de ce să-l admire pe Rebreanu, din care n-a priceput mai nimic, dîndu-ni-l, to­tuși, de... exemplu ! întrebat de Mircea Iorgulescu (căci totul s-a petrecut la o „masă rotundă“ , oral — și asta-i singu­ra scuză a lui Paul Everac) dacă a citit eseul, despre Rebreanu, al lui Lucian Raicu, criticul nostru („de direcţie“) a zis : NU ! Nu l-a citit, se vede treaba, nici pe G. Călinescu, altminteri n-ar mai avea o părere aşa tristă (în ciuda happy-end-ului alocuţiunii sale !) des­pre autorul lui Ion. Se pare că, în fond, domniei-sale Rebreanu-i e străin şi, deci, in­di-fe-rent, direcţia „rebreanistă" fiind direcţia Paul Everac. Ce-i drept, direc­ţia aceasta n-am prea aflat-o („încă“) din piesele de teatru ale aceluiaşi. Am auzit, totuşi, că domnia-sa ar fi un in­­telectualist, un dramaturg „de idei“, un coautor, chiar al Teze şi antiteze­lor lui Camil Petrescu... De unde, mi-am zis eu atunci, acest coup de foudre pentru bietul („ternul“, „merge pe jos“, fără „explozie“, fără „cuvînt“, fără „metafo­re“ și cite altele...) Rebreanu ? Din faptul că-l consideră, totuși, un „con­structor“? Dar, cum văzurăm, un „con­structor“ n-are nimic a face cu, între altele, mersul pe jos, lipsa metaforei ori „ternul“. E cu putinţă, sincer și se­rios, să crezi într-un asemenea „con­structor“? Poate că (şi de ce, mă rog, ar face-o?) nici Paul Everac nu crede... Atunci ? Simplu : Rebreanu este bun ca argument; scriitorul-ca-argument fiind, altminteri nici nu se putea, tot un simptom al, vai, înstrăinării (de literatură) : boala criticului „de direc­ţie“... Argument, argument — dar în ce chestie ? Căci : Paul Everac nu (mai) are im­presia (ca şi, de altfel, nici Paul An­­ghel — pe care l-aş ruga frumos să ci­tească pagina 125, jos, ultimele rînduri, plus primele şase ale următoarei, din Spiritul şi litera...) că e ceva putred în Danemarca... prozei noastre. Nu, n-o (mai) are... Şi, ca probă, domnia-sa-i găseşte unui artist, ca Fănuş Neagu, toate calităţile — mai puţin una : cum de e el „fluid“, cînd Rebreanu (sau „Rebreanu“) e „solid“ ? Ah, şi G. Căli­nescu carele crezuse că : „Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu (s.m.) american...“ ! (Ceea ce Paul Everac poate citi în Istoria literaturii... p. 649.) Ei, dar criticul nostru („de direcţie“) e, totuşi, prea serios spre a vorbi la figu­rat. „Proza fluidă“ (categorie nouă a esteticii Paul Everac) are un sens nu se poate mai concret : „fluid“ = lichid, după cum nici, pare-se, „solid“ nu vrea să zică trainic... Astfel, în romanul lui Fănuş Neagu : „...totul alunecă oare­cum vîscos înainte, poate să meargă mult mai departe, poate să se oprească ceva mai devreme, şi nimic nu se schimbă prea mult, pentru că este o materie creatoare puternică, plină de singe şi de sevă, dar nu aşezată în for­me, nu este construită arhitectural. Tot aşa şi alţii“. Pînă­ la : „tot aşa şi alţii“, nimic nou, aceeaşi logică, aceeaşi este­tică (a nodurilor în papură şi a „for­melor“... de cozonaci), ambele foarte personale... Noutatea (şi problema) e, abia, aceasta : ce-o să ne facem noi cu atîţia „alţi“ fluizi ? Şi atunci, cum să nu fie nevoie de Rebreanu (vreau să zic : „Rebreanu“), de o direcţie „rebrea­nistă“, de o critică „de direcţie“, de un critic-director : Paul Everac — străin, se pare, de mai toţi „alţii“ ăştia şi su­părat foarte pre ei ! Şerban FOARŢA controverse România literară .

Next