România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
ideograme Necunoscutul Prima oară m-a salutat ceremonios şi, pină să-mi dau seama că nu-l cunosc, ii răspunsesem. A doua oară m-a salutat şi mai afabil, iar a treia oară m-a acostat surizător şi mi-a propus să-mi vindă umora. Nu umbra lui şi nici a altcuiva, ci propria mea umbră. Şi nu altuia, ci chiar mie. — Ce zici, mi-a făcut el cu ochiul — te invoieşti ? Marfa e bună, să ştii. — Bine, am spus eu nedumerit, dar e umora mea. Îmi aparţine. — Ai remarcat foarte bine, m-a lăudat el, e umbra ta, dar, iartă-mă, de aparţinut nu-ţi aparţine. — Cum aşa ? — Păi simplu. Ţi-a adus ea vreun foios pină acuma ? — Nu. Dar nici că mi-ar fi făcut vreun necaz n-aş putea spune. — Aşa crezi ? Dar că se spune că te temi pină şi de umbra ta, ştiai ? Dar că umblă vorba că te-au lăsat mulţi in umbră, ai auzit ? Iar că unii merg pină acolo incit afirmă că faci degeaba umbră pămintului, n-ai aflat încă ? Mi s-a strins inima și m-am uitat nedumerit la biata mea umbră. Să-mi facă ea mie una ca asta ? E adevărat că in ultima vreme am cam lăsat-o de capul ei. Sau, cum se mai spune, am neglijat-o. Totuși... — Cumpără-ţi umbra, ți-o vind. O să ai o umbră de zile mari, ascultă-mă pe mine. Necunoscutul vorbea cu multă convingere. — Ei, ce faci, te codeşti ? mă îmboldea el. iţi dau o umbră zdravănă, de chindie şi unde mai pui că-ţi seamănă leit. Adică ce mai, eşti tu întreg, dar mult mai bine decit in realitate. îţi dau o umbră ca ruptă din soare. Tăceam. — Vei avea numai avantaja, crede-mâ. De pildă, ai să poţi sări peste umbra ta, ceea ce in momentul de faţă este exclus, recunoaşte. — Intr-adevăr, răspunsei. Am încercat, nu se poate. — Vezi ? Ei bine, ai să poţi face orice cu ea dacă nu chiar totul. Ai să te poţi înveli cu ea, noaptea, ca cu o pătură. Ai s-o poţi pune sub cap in chip de pernă. Şi tot iţi mai rămine ceva, aşa incit cu restul poţi să te legi şi la ochi, ca la babaoarba, dacă vrei. E cam neagră, nu-i vorbă, dar, ce sâ-i faci, şi soarele are pete. Negrul ţine de cald, ştiai, nu-i aşa ? — Ştiam. — Ascultă, mi-a spus el jenat, ar mai fi o chestie. Ştii, nu există pină acum un mercurial al umbrelor, dar schimbul pe care ţi-l propun nu cred să te deranjeze prea tare. Mi s-a spus, de altfel, că eşti o natură dezinteresată şi nu pui prea mare preţ pe... — Ce anume ? Cuvintele mi-au scăpat fără voie şi din acea clipă totul s-a petrecut cu o mare viteză. — Pe tine. De altfel ești niţeluş cam uzat și de acum incolo o să cam imbătrînești. N-ai ce-i face, natura. Umbra în schimb nu imbătrinește, dimpotrivă. Ai observat cumva ce umbre fermecătoare au babele ? Pină să-i răspund, dispăruse, in schimb, eram fericitul posesor al umbrei unui trup care se evaporase. Sau, mai clar, spus, devenisem umbra umbrei, ceea ce la urma urmelor, s-o recunoaştem, poate stimi şi invidie. Cezar BALTAG ! 8 România literară Text ţi pretext în critica literară Pe drept cuvînt anul editorial trecut a fost numit anul criticii. Procesul de fermentaţie puternică şi explozivă în acest domeniu este evident pentru toată lumea. Pe lingă extinderea cantitativă a criticii s-a remarcat în special diversitatea orientărilor ei, a procedeelor tehnice de investigare analitică şi a scopurilor acestor investigări Apariţia a numeroase cărţi (monografii, sinteze istoric-literare, interpretări de texte, comentarii critice aplicate etc) la care se adaugă febrilitatea critică revuistică constituie în ultimul timp unele din caracteristicile activităţii scriitoriceşti — caracteristici imediat observate şi impuse ca atare, dar care trebuie să-şi găsească de acum echilibrul sintetizator. Nu ne propunem o atît de înaltă finalitate, ci dorim doar să reliefăm cîteva puncte de reper in această bogată producţie a criticii actuale şi eventual să sugerăm posibilităţile unei cuprinderi sintetice. Mai întîi se cere lămurită problema motivelor care au determinat acum evenimentul criticii. De ce a luat amploare şi a devenit dominant chiar în 1970 travaliul cronicarului, istoricului literar, al esteticianului literaturii? Cei mai mulţi au făcut o legătură directă cu acumulările treptate din proza şi poezia noastră care ar fi împins la un moment dat critica în prim plan în mod necesar. Ciudat este totuşi că apetenţa creaţiei critice nu răspunde întru totul acestei facile legături. Pe de o parte ea poate exista fără un suport literar de înaltă valoare, adică se poate aplica pe texte mediocre şi pe autori derizorii ca nuclee valorice, adică se poate exercita în afara unei producţii literare absolute, fiind la rindul ei o operă de creaţie ce se poate desăvîrşi în sine şi prin sine. Putem da numeroase exemple de cărţi de critică de o excelentă calitate care totuşi nu sînt cărţi de referinţă pentru autorii pe care îi vizează. Criticul poate alcătui monografia unui scriitor de mîna a şaptea dacă existenţa şi efortul artistic al acestuia îi oferă un material de observaţie excepţional asupra creaţiei în genere, asupra unui climat literar, asupra unei epoci literare, asupra unei degradări estetice. Legarea mecanică a criticii de producţia literară propriuzisă, şi considerarea ei ca o escrescenţă ulterioară a acesteia, imaginarea unui proces de dependenţă şi de succesiune nu dă un răspuns real, adevărat, întrebării pe care ne-o pusesem. De altfel, cărţile de critică apărute în timpul din urmă au fost acuzate de a fi inclus în ele comentarii la volume de proză sau de versuri care nu mai prezintă nici un interes, nici măcar istoric-literar, evitîndu-se analiza acestor comentarii care au pentru criticii în speță o anumită necesitate teoretică, orientativă. Rămîne să credem că activitatea critică, ca orice activitate creatoare, are salturile şi evoluţiile ei lente, sinuoasele drumuri ale mediului literar alcătuit din personalităţi cu o productivitate nu întotdeauna coordonată logic. Ceea ce însă, în mod firesc, se poate rosti cu privire la această eflorescenţă critică este că ea a apărut într-un moment de creştere a conştiinţei scriitoriceşti, într-un moment cînd ea trebuie să exprime o conştiinţă scriitoricească formată şi cînd se naşte nevoia consumului de material critic datorită marii extinderi literare cantitative. Diversitatea criticii actuale, fapt recunoscut de toate bilanţurile revuistice efectuate la sfîrşitul anului trecut, se bizuie în ultimă instanţă pe o anumită eliberare de canoane rigide, dogmatice, pe o erupţie a individualităţilor creatoare favorabile unei multiplicităţi de orientare şi de stil interpretativ. In această diversitate (care poate însemna şi lipsă de unitate în ceea ce priveşte intenţionalitatea şi finalitatea actului critic) nu poţi descoperi imediat grupări cu o coeziune de fond, şi cu atît mai puţin cu un elan programatic. Există elemente care compun mici colectivităţi critice: activitatea redacţională comună, preferinţe, ambciţii literare sau chiar întîmplări care adună laolaltă personalităţi cu totul disparate ale acestui domeniu. Se pot evidenţia nişte direcţii, cîteva jaloane pot fi indicate, dar ele nu au consistenţă interioară şi în nici un caz ele nu reflectă o stare de lucruri preconcepută. Critica criticii are şansa de a descoperi grupări nepremeditate teoretic. Cîţi critici sînt, atîtea stiluri critice există, atîtea concepţii critice se impun. Fiecare are programul său personal, adesea doar preferinţele sale personale, uneori dogmatizate ad-hoc, neîntemeiate pe criterii estetice bine formulate şi pe comunicări exterioare. Trăsăturile comune se pot observa doar de la mare distanţă şi mult după consumarea actului critic. Ceea ce vom încerca acum va fi tocmai o asemenea investigare a trăsăturilor comune, o descoperire a grupărilor de individualităţi creatoare cu existenţă dispersată. Criteriul nostru de delimitare este cel al atitudinii faţă de textul literar, al rolului pe care acesta îl joacă în elaborarea, în creaţia şi interpretarea critică, al ponderii pe care o are faţă de gîndirea teoretică sau de inteligenţa artistică a criticului. Am deosebi mai întîi o critică orientativă, o critică de opinie explicită, în care primatul nu este al textului, ci al contextului literar. Este o modalitate de interpretare direcţională a producţiei artistice în care se solicită cunoaşterea ansamblului acestei producţii şi sintetizarea compoziţiei ei pe linii precise de evoluţie. Această categorie mi se pare strălucit reprezentată de critica practicată în reviste, ca şi în capitolele cărţii Campanii de Mihai Unguneanu. Interacţiunea forţelor scriitoriceşti, coordonarea dinamicii activităţii literare, eliminarea erorilor de situare şi evidenţierea reuşitelor artistice — toate aceste meniri ale criticii sunt subordonate efortului de limpezire a contextului literar, adică a direcţionării critice, de unde probabil şi interesul pe care Mihai Ungheanu îl acordă cărţilor de critică, deci cărţilor care circumscriu climatul literar, în imediata apropiere s-ar găsi critica cu finalitate teoretică, cu predilecţia nedivulgată pentru comentariul noţiunilor critice mai mult decît al operelor, pentru definirea termenilor critici mai mult decit a textului literar luat doar ca exemplu, folosit doar explicativ. In această categorie ar intra critica eseistică, deşi nu întreaga ei sferă este acoperită de trăsăturile susmenţionate. Matei Călinescu, Eseuri despre literatura modernă, Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, sunt reprezentanţii acestei orientări. Studiul critic are întotdeauna menirea de a formula o definiţie mai precisă, mai apropiată de sine, al unei noţiuni de teorie literară, de estetică etc. Literatura este chemată să susţină argumentaţia, s-o exemplifice, s-o întărească, nerămînînd punctul final al analizei. Speculaţia teoretică are nevoie de suport imediat, dar atunci cînd textul literar este invocat se presupune că valoarea lui a fost stabilită odată pentru totdeauna, sau nu are nevoie de o asemenea explicitare. El este un dat necesar într-o demonstraţie abstractă. Vocaţia teoretică are nevoie de un fundament serios de exemple pe care să se ridice treptat construcţia naţională. Proza sau poezia sunt adjuvante, mortal util închegării ansamblului, facilitării comunicării şi motivării lui. O altă modalitate critică, modalitate care se confundă adesea cu însuşi domeniul criticii într-o anumită mentalitate didactică, este critica analitică, pentru care primatul textului literar este lege. Ea porneşte de la constatarea operei spre decernarea premiului valoric, adică de la cartea de literatură aşa cum apare ea în peisajul editorial, şi tinde să fixeze, în urma unei minuţioase investigaţii, a unui intens travaliu disociativ, asociativ, a unei examinări detaliate a tuturor elementelor componente ale operei, ierarhia exactă în cîmpul literar. Ea se exersează prin cronicile literare sau prin monografiile dedicate unui autor, unei grupări literare, şi în raporturile dintre producţia beletristică şi cititor are cea mai mare utilitate. Nu lipseşte nici în această modalitate critică intenţia orientativă, dar este subsumată analizei, ca in capitolele cărţii lui G. Dimisianu, Prozatori de azi, ca în monografia E. Lovinescu de I. Negoiţescu, ca în Despre istoria ieroglifică a Manuelei Tănăsescu etc. Am lăsat ,la urmă o categorie desprinsă din critica analitică, pe care am numi-o critică interpretativă, de creaţie, care merge deocamdată nemărturisit spre o anumită independenţă. Prin tehnica ei aparţine încă criticii analitice, dar se depărtează de ea prin finalitate. Prin socotirea textului literar ca pretext ar avea tangenţe cu critica teoretică, dar finalitatea de asemenea este cu totul alta. Ea se constituie ca specie de creaţie aparte şi vizează să devină eseistică, nelimitată la teme literare pure, dar stimulată de acestea. Opera este punctul de pornire al unei interpretări ce ţine în mare măsură de compoziţia eseistică, ea oferă prilejul unor meditaţii de natură foarte diferită: estetică, psihologică, sociologică etc. Scriitorul poate deveni într-o atare conjunctură personajul operei critice, cartea poate deveni obiectul unei reflexii de ordin general, poate determina o observaţie cu caracter filozofic, sociologic, estetic. în această categorie am include capitolele despre Călinescu din cartea lui S. Damian, Intrarea in Castel, cartea lui Valeriu Cristea, Interpretări critice (titlul însuşi revendică această apartenenţă, iar autorul exercită de mult şi cu predilecţie critica interpretativă, critica tematică, reflexivă, recreatoare de opere), cartea Contradicţia lui Maiorescu de Nicolae Manolescu, vizînd un unghi de valorificare originală a personalităţii mentorului Junimii, Marele Alpha a lui Alexandru George. Natura speculativă a modalităţii critice de care vorbim nu poate fi negată, ea se instituie ca perimetru sigur de funcţionare a aparaturii critice. Ceea ce am încercat în această sumară şi vulnerabilă clasificare a pornit din dorinţa de a profila cîteva direcţii manifestate în critica noastră actuală, fără însă a abandona observaţia iniţială asupra diversităţii ei, asupra faptului că fiecare critic are o orientare critică individuală, că fiecare critic are un program personal. Mai mult decît atît, dacă ar fi să ne încredem noi înşine în clasificarea mai sus propusă, ar trebui să încadrăm o carte a unui critic într-o modalitate, alta în altă modalitate şi ne-ar fi greu să ne descurcăm în hăţişul neliniştit al propriilor noastre soluţii. Dana DUMITRIU ENACHE FRODEA COMPOZIŢIE