România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

ideograme Necunoscutul Prima oară m-a salutat ceremo­nios şi, pină să-mi dau seama că nu-l cunosc, ii răspunsesem. A doua oară m-a salutat şi mai afabil, iar a treia oară m-a acostat surizător şi mi-a propus să-mi vindă umora. Nu umbra lui şi nici a altcuiva, ci propria mea umbră. Şi nu altuia, ci chiar mie. — Ce zici, mi-a făcut el cu ochiul — te invoieşti ? Marfa e bună, să ştii. — Bine, am spus eu nedumerit, dar e umora mea. Îmi aparţine. — Ai remarcat foarte bine, m-a lăudat el, e umbra ta, dar, iartă-mă, de aparţinut nu-ţi aparţine. — Cum aşa ? — Păi simplu. Ţi-a adus ea vreun foios pină acuma ? — Nu. Dar nici că mi-ar fi făcut vreun necaz n-aş putea spune. — Aşa crezi ? Dar că se spune că te temi pină şi de u­mbra ta, ştiai ? Dar că umblă vorba că te-au lăsat mulţi in umbră, ai auzit ? Iar că unii merg pină acolo incit afir­mă că faci degeaba umbră pămin­­tului, n-ai aflat încă ? Mi s-a strins inima și m-am uitat nedumerit la biata mea umbră. Să-mi facă ea mie una ca asta ? E adevărat că in ultima vreme am cam lăsat-o de capul ei. Sau, cum se mai spune, am neglijat-o. Totuși... — Cumpără-ţi umbra, ți-o vind. O să ai o umbră de zile mari, ascul­­tă-mă pe mine. Necunoscutul vorbea cu multă convingere. — Ei, ce faci, te codeşti ? mă îmboldea el. iţi dau o umbră zdra­vănă, de chindie şi unde mai pui că-ţi seamănă leit. Adică ce mai, eşti tu întreg, dar mult mai bine de­cit in realitate. îţi dau o umbră ca ruptă din soare. Tăceam. — Vei avea numai avantaja, cre­­de-mâ. De pildă, ai să poţi sări peste umbra ta, ceea ce in momen­tul de faţă este exclus, recunoaşte. — Intr-adevăr, răspunsei. Am în­cercat, nu se poate. — Vezi ? Ei bine, ai să poţi face orice cu ea dacă nu chiar totul. Ai să te poţi înveli cu ea, noaptea, ca cu o pătură. Ai s-o poţi pune sub cap in chip de pernă. Şi tot iţi mai rămine ceva, aşa incit cu restul poţi să te legi şi la ochi, ca la baba­­oarba, dacă vrei. E cam neagră, nu-i vorbă, dar, ce sâ-i faci, şi soarele are pete. Negrul ţine de cald, ştiai, nu-i aşa ? — Ştiam. — Ascultă, mi-a spus el jenat, ar mai fi o chestie. Ştii, nu există pină acum un mercurial al umbre­lor, dar schimbul pe care ţi-l propun nu cred să te deranjeze prea tare. Mi s-a spus, de altfel, că eşti o na­tură dezinteresată şi nu pui prea mare preţ pe... — Ce anume ? Cuvintele mi-au scăpat fără voie şi din acea clipă totul s-a petrecut cu o mare viteză. — Pe tine. De altfel ești niţeluş cam uzat și de acum incolo o să cam imbătrînești. N-ai ce-i face, na­tura. Umbra în schimb nu imbătri­­nește, dimpotrivă. Ai observat cum­va ce umbre fermecătoare au ba­bele ? Pină să-i răspund, dispăruse, in schimb, eram fericitul posesor al umbrei unui trup care se evaporase. Sau, mai clar, spus, devenisem um­bra umbrei, ceea ce la urma ur­melor, s-o recunoaştem, poate stim­i şi invidie. Cezar BALTAG ! 8 România literară Text ţi pretext în critica literară Pe drept cuvînt anul editorial trecut a fost numit anul criticii. Procesul de fermentaţie puternică şi explozivă în acest domeniu este evident pentru toată lumea. Pe lingă extinderea can­titativă a criticii s-a remarcat în spe­cial diversitatea orientărilor ei, a pro­cedeelor tehnice de investigare anali­tică şi a scopurilor acestor investigări Apariţia a numeroase cărţi (monogra­fii, sinteze istoric-literare, interpretări de texte, comentarii critice aplicate etc) la care se adaugă febrilitatea critică revuistică constituie în ultimul timp unele din caracteristicile activităţii scriitoriceşti — caracteristici imediat observate şi impuse ca­ atare, dar care trebuie să-şi găsească de acum echili­brul sintetizator. Nu ne propunem o atît de înaltă finalitate, ci dorim doar să reliefăm cîteva puncte de reper in această bogată producţie a criticii ac­tuale şi eventual să sugerăm posibili­tăţile unei cuprinderi sintetice. Mai întîi se cere lămurită problema motivelor care au determinat acum e­­venimentul criticii. De ce a luat am­ploare şi a devenit dominant chiar în 1970 travaliul cronicarului, istoricului literar, al esteticianului literaturii? Cei mai mulţi au făcut o legătură directă cu acumulările treptate din proza şi poezia noastră care ar fi împins la un moment dat critica în prim plan în mod necesar. Ciudat este totuşi că a­­petenţa creaţiei critice nu răspunde în­tru totul acestei facile legături. Pe de o parte ea poate exista fără un suport literar de înaltă valoare, adică se poa­te aplica pe texte mediocre şi pe au­tori derizorii ca nuclee valorice, adică se poate exercita în afara unei produc­ţii literare absolute, fiind la rindul ei o operă de creaţie ce se poate desăvîr­­şi în sine şi prin sine. Putem da nume­roase exemple de cărţi de critică de o excelentă calitate care totuşi nu sînt cărţi de referinţă pentru autorii pe ca­re îi vizează. Criticul poate alcătui monografia unui scriitor de mîna a şaptea dacă existenţa şi efortul artis­tic al acestuia îi oferă un material de observaţie excepţional asupra creaţiei în genere, asupra unui climat literar, asupra unei epoci literare, asupra unei degradări estetice. Legarea mecanică a criticii de producţia literară propriu­­zisă, şi considerarea ei ca o escrescen­­ţă ulterioară a acesteia, imaginarea unui proces de dependenţă şi de succe­siune nu dă un răspuns real, adevărat, întrebării pe care ne-o pusesem. De altfel, cărţile de critică apărute în tim­pul din urmă au fost acuzate de a fi inclus în ele comentarii la volume de proză sau de versuri care nu mai pre­zintă nici un interes, nici măcar isto­­ric-literar, evitîndu-se analiza acestor comentarii care au pentru criticii în speță o anumită necesitate teoretică, orientativă. Rămîne să credem că acti­vitatea critică, ca orice activitate crea­toare, are salturile şi evoluţiile ei len­te, sinuoasele drumuri ale mediului li­terar alcătuit din personalităţi cu o productivitate nu întotdeauna coordo­nată logic. Ceea ce însă, în mod firesc, se poate rosti cu privire la această e­­florescenţă critică este că ea a apă­rut într-un moment de creştere a con­ştiinţei scriitoriceşti, într-un moment cînd ea trebuie să exprime o conştiin­ţă scriitoricească formată şi cînd se naşte nevoia consumului de material critic datorită marii extinderi literare cantitative. Diversitatea criticii actuale, fapt re­cunoscut de toate bilanţurile revuisti­ce efectuate la sfîrşitul anului trecut, se bizuie în ultimă instanţă pe o anu­mită eliberare de canoane rigide, dog­matice, pe o erupţie a individualităţi­lor creatoare favorabile unei multipli­cităţi de orientare şi de stil interpre­tativ. In această diversitate (care poa­te însemna şi lipsă de unitate în ceea ce priveşte intenţionalitatea şi finalita­tea actului critic) nu poţi descoperi i­­mediat grupări cu o coeziune de fond, şi cu atît mai puţin cu un elan pro­gramatic. Există elemente care com­pun mici colectivităţi critice: activita­tea redacţională comună, preferinţe, ambciţii literare sau chiar întîmplări care adună laolaltă personalităţi cu to­tul disparate ale acestui domeniu. Se pot evidenţia nişte direcţii, cîteva ja­loane pot fi indicate, dar ele nu au consistenţă interioară şi în nici un caz ele nu reflectă o stare de lucruri pre­concepută. Critica criticii are şansa de a descoperi grupări nepremeditate teo­retic. Cîţi critici sînt, atîtea stiluri cri­tice există, atîtea concepţii critice se impun. Fiecare are programul său per­sonal, adesea doar preferinţele sale personale, uneori dogmatizate ad-hoc, neîntemeiate pe criterii estetice bine formulate şi pe comunicări exterioare. Trăsăturile comune se pot observa doar de la mare distanţă şi mult după con­sumarea actului critic. Ceea ce vom încerca acum va fi toc­mai o asemenea investigare a trăsătu­rilor comune, o descoperire a grupări­lor de individualităţi creatoare cu exis­tenţă dispersată. Criteriul nostru de delimitare este cel al atitudinii faţă de textul literar, al rolului pe care acesta îl joacă în elaborarea, în creaţia şi in­terpretarea critică, al ponderii pe care o are faţă de gîndirea teoretică sau de inteligenţa artistică a criticului. Am deosebi mai întîi o critică orien­tativă, o critică de opinie explicită, în care primatul nu este al textului, ci al contextului literar. Este o modalitate de interpretare direcţională a produc­ţiei artistice în care se solicită cunoaş­terea ansamblului acestei producţii şi sintetizarea compoziţiei ei pe linii pre­cise de evoluţie. Această categorie mi se pare strălucit reprezentată de cri­tica practicată în reviste, ca şi în capi­tolele cărţii Campanii de Mihai Un­­guneanu. Interacţiunea forţelor scriitori­ceşti, coordonarea dinamicii activităţii literare, eliminarea erorilor de situare şi evidenţierea reuşitelor artistice — toate aceste meniri ale criticii sunt su­bordonate efortului de limpezire a con­textului literar, adică a direcţionării critice, de unde probabil şi interesul pe care Mihai Ungheanu îl acordă căr­ţilor de critică, deci cărţilor care cir­cumscriu climatul literar, în imediata apropiere s-ar găsi criti­ca cu finalitate teoretică, cu predilec­ţia nedivulgată pentru comentariul no­ţiunilor critice mai mult decît al ope­relor, pentru definirea termenilor cri­tici mai mult decit a textului literar luat doar ca exemplu, folosit doar ex­plicativ. In această categorie ar intra critica eseistică, deşi nu întreaga ei sfe­ră este acoperită de trăsăturile susmen­ţionate. Matei Călinescu, Eseuri despre literatura modernă, Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, sunt reprezentanţii acestei orientări. Studiul critic are întot­deauna menirea de a formula o definiţie mai precisă, mai apropiată de sine, a­l u­nei noţiuni de teorie literară, de estetică etc. Literatura este chemată să susţină argumentaţia, s-o exemplifice, s-o în­tărească, nerămînînd punctul final al analizei. Speculaţia teoretică are nevoie de suport imediat, dar atunci cînd tex­tul literar este invocat se presupune că valoarea lui a fost stabilită odată pen­tru totdeauna, sau nu are nevoie de o asemenea explicitare. El este un dat ne­cesar într-o demonstraţie abstractă. Vocaţia teoretică are nevoie de un fun­dament serios de exemple pe care să se ridice treptat construcţia naţională. Proza sau poezia sunt adjuvante, mor­tal util închegării ansamblului, facili­tării comunicării şi motivării lui. O altă modalitate critică, modalitate care se confundă adesea cu însuşi do­meniul criticii într-o anumită mentali­tate didactică, este critica analitică, pentru care primatul textului literar este lege. Ea porneşte de la constatarea operei spre decernarea premiului valo­ric, adică de la cartea de literatură aşa cum apare ea în peisajul editorial, şi tinde să fixeze, în urma unei minu­ţioase investigaţii, a unui intens tra­valiu disociativ, asociativ, a unei exa­minări detaliate a tuturor elementelor componente ale operei, ierarhia exactă în cîmpul literar. Ea se exersează prin cronicile literare sau prin monografii­le dedicate unui autor, unei grupări li­terare, şi în raporturile dintre produc­ţia beletristică şi cititor are cea mai mare utilitate. Nu lipseşte nici în a­­ceastă modalitate critică intenţia orien­tativă, dar este subsumată analizei, ca in capitolele cărţii lui G. Dimisianu, Prozatori de azi, ca în monografia E. Lovinescu de I. Negoiţescu, ca în Despre istoria ieroglifică a Manuelei Tănăsescu etc. Am lăsat ,la urmă o categorie des­prinsă din critica analitică, pe care am numi-o critică interpretativă, de crea­ţie, care merge deocamdată nemărturi­sit spre o anumită independenţă. Prin tehnica ei aparţine încă criticii anali­tice, dar se depărtează de ea prin fina­litate. Prin socotirea textului literar ca pretext ar avea tangenţe cu critica teo­retică, dar finalitatea de asemenea este cu totul alta. Ea se constituie ca spe­cie de creaţie aparte şi vizează să de­vină eseistică, nelimitată la teme lite­rare pure, dar stimulată de acestea. O­­pera este punctul de pornire al unei interpretări ce ţine în mare măsură de compoziţia eseistică, ea oferă prilejul unor meditaţii de natură foarte diferi­tă: estetică, psihologică, sociologică etc. Scriitorul poate deveni într-o atare conjunctură personajul operei critice, cartea poate deveni obiectul unei re­flexii de ordin general, poate determi­na o observaţie cu caracter filozofic, sociologic, estetic. în această categorie am include capitolele despre Călinescu din cartea lui S. Damian, Intrarea in Castel, cartea lui Valeriu Cristea, Inter­pretări critice (titlul însuşi revendică a­­ceastă apartenenţă, iar autorul exercită de mult şi cu predilecţie critica inter­pretativă, critica tematică, reflexivă, re­creatoare de opere), cartea Contradic­ţia lui Maiorescu de Nicolae Manoles­­cu, vizînd un unghi de valorificare o­­riginală a personalităţii mentorului Junimii, Marele Alpha a lui Alexandru George. Natura speculativă a modalită­ţii critice de care vorbim nu poate fi negată, ea se instituie ca perimetru si­gur de funcţionare a aparaturii critice. Ceea ce am încercat în această su­mară şi vulnerabilă clasificare a por­nit din dorinţa de a profila cîteva di­recţii manifestate în critica noastră ac­tuală, fără însă a abandona observaţia iniţială asupra diversităţii ei, asupra faptului că fiecare critic are o orien­tare critică individuală, că fiecare cri­tic are un program personal. Mai mult decît atît, dacă ar fi să ne încredem noi înşine în clasificarea mai sus pro­pusă, ar trebui să încadrăm o carte a unui critic într-o modalitate, alta în al­tă modalitate şi ne-ar fi greu să ne descurcăm în hăţişul neliniştit al pro­priilor noastre soluţii. Dana DUMITRIU ENACHE FRODEA COMPOZIŢIE

Next