România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
»ívonica literara HiM Ana Blandiana : Cincizeci de poeme Neînchipuit de mult s-a scris despre Ana Blandiana și cu toate acestea poeta este departe de a fi recunoscută pe măsura autenticei sale valori. Faptul este, desigur, surprinzător ; poezia ei nu a fost însă negată deschis, ci contestată sub aparenţe amabile. In afară de cîteva excepţii, sunt abundente comentariile minimalizatoare cu eleganţă, cele pur convenţionale ori pline de o bunăvoinţă perfidă ; acestea reprezintă, în fond, o formă specială de negare. O ascunsă nemulţumire faţă de evoluţia poetei pare să fie explicaţia acestei împrejurări neobişnuite. Cunoscută ca un talent precoce, încă înainte de debutul editorial, Ana Blandiana a fost întîmpinată la apariţia primei sale cărţi (Persoana întîia plural, 1964), cu un val de elogii , în loc să persevereze, cum era de aşteptat, în direcţia afirmată aici, poeta şi-a modificat radical atitudinea lirică la al doilea volum (Călcîiul vulnerabil, 1966), răminînd apoi credincioasă noii formule. Gestul nu a trecut neobservat , şi nici fără urmări. In plan literar, sîntem în perioada unui marş forţat, iar poeţii se află în avangardă ; este epoca descoperirilor senzaţionale (şi a redescoperirilor), a susţinerilor entuziaste, aproape fiecare nou talent se bucură de o atenţie şi de o primire cu totul speciale, încurajările sunt adesea exagerate , situaţie perfect explicabilă istoric. Ana Blandiana a refuzat însă rolul fixat ; prefacerea poeziei sale a nedumerit şi a contrariat, mai ales că metamorfoza era în făţiş dezacord cu sensul evoluţiei poetice a vremii ; în consecinţă, opiniile au devenit politicoase şi reci. Poetei i s-a reproşat prea marea claritate, renunţarea la jerbele imagistice şi la frenezia metaforică din prima carte, practicarea unei poezii austere — adică, de fapt, totul ! Lucru într-adevăr remarcabil, Ana Blandiana a rămas indiferentă la obiecţiile exprimate, mai mult ori mai puţin învăluit, continuîndu-şi netulburată drumul. Poeta îşi strînge acum Cincizeci de poeme (ed. Eminescu, 1970), socotite reprezentative şi ilustrînd orientarea de după întîiul volum, ce este astfel renegat; poate un simplu amănunt întîmplător, coperta noii cărţi este similară cu cea a ultimelor două, înfăţişînd o violentă surpare de coloane ionice. Dar un cataclism pare a fi determinat şi schimbarea produsă în poezie ; o mare distanţă separă cele două faze, iar deosebirile nu sînt doar de suprafaţă, reducîndu-se la o lepădare a podoabelor, ci sînt angajate straturile cele mai profunde ; însăşi concepţia despre poezie e alta. Diferenţa e cuprinsă în trecerea de la o naivă „ruşine pentru fiecare clipă petrecută în singurătate“ la un strigăt cutremurător „De ce atîtea legături cu lumea, / Părinţi atîţia şi urmaşi siliţi / Şi toată această nebunească-asemănare ? / Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele / Şi nu pot să mă apăr decit lovind în mine“. După o puerilă exuberanţă, sinonimă cu o vîrstă a inocenţei, poeta devine dintr-odată conştientă de sine ; procesul nu e progresiv, ci abrupt, fără tranziţie, ca sub imperiul unei revelaţii zguduitoare. Incepînd prin a celebra o exultantă comuniune cu universul, Ana Blandiana sfîrşeşte printr-o revoltă împotriva destinului necruţător. Ea se descoperă, brusc, actor implicat fără voie într-o tragedie colectivă şi singura posibilitate de salvare este credinţa solitară într-o ordine superioară : imnuri şi rugi, elegii tînguitoare şi sumbre profeţii iau locul cîntecelor simple de altădată. Poezia nu mai este, acum, expresia directă a unor stări şi sentimente, ci se confundă cu acest plîns chinuitor şi spasmodic, unde limbajul este uimitor esenţializat: ,,Sînt / asemenea / nisipului clepsidrei / care / poate fi timp / numai / în / cădere“. Pătrundem astfel într-o lume stranie, guvernată de legi obscure şi implacabile. Alungată de imensa teroare a maculării universale, poeta se refugiază într-un spaţiu dematerializat şi situat în afara timpului, de unde îşi contemplă cu înfiorare umbra de fum rătăcind pe ţărmul de dincolo : „Făptura care poartă numele meu / Se mişcă printre noi, /O zăresc întotdeauna / De foarte departe — / O siluetă abia / Sau un gest uimitor. / O aud rîzînd / Şi-mi aud cuvintele / Rostite de ea / Devenite străine". O boală înfricoşătoare mistuie pe nevăzute lumea. Este lenta prefacere în timp, totul este supus degradării, nimic nu durează la nesfîrşit fără a se perverti, de unde o extraordinară voinţă de puritate şi o neobişnuită patimă a rigorii, mijloc de a rezista prăbuşirii încete în alterarea generală a materiilor. Semnele acestui apocalips al devalorizării prin neîncetată devenire se văd peste tot, cocorii trădează, copacii renunţă, păsările se rotesc înnebunite, neştiind unde să-şi aşeze cuibul, turmele migrează în căutarea unui loc stabil unde să se înmulţească, o mulţumire generală se aşterne, năzuinţa spre veşnicie se stinge sub pînzele fluide ale efemerului pînă şi munţii nasc acum cuminţi, iar zările stau lehuze. Principiul vieţii, chiar, este o formă de alterare şi aspiraţia către un teritoriu al cristalinului etern înseamnă o jertfă dureroasă, acceptată însă : „Ştiu, puritatea nu rodeşte, / Fecioarele nu nasc copii, / E marea lege a maculării / Tributul pentru a trăi. / Albaştri fluturi cresc omizi, / Cresc fructe florilor în jur, / Zăpada-i albă neatinsă, / Pămîntul cald este impur. / Neprihănit eterul doarme, / Văzduhul viu e de microbi, / Poţi dacă vrei să nu te naşti, / Dar dacă eşti te şi îngropi. / E fericit cuvîntu-n gînd, / Rostit, urechea îl defaimă. / Spre care o să mă aplec / Din talgere — vis mut sau faimă ? / Intre tăcere şi păcat / Ce-o să aleg — cirezi sau totuşi ? / O, drama de a muri de alb / Sau moartea de-a învinge totuşi...“ Goga mutat în spaţiu abstract ! Ca şi acolo, nu lipseşte invocarea unor ameninţări viitoare, cu atit mai teribile cu cît sînt mai de nepătruns : „Or să vină ninsori mult mai mari după mine / Şi tot albul din lume va ninge peste voi, / încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acuma, / Or să vină uriaşe ninsori după noi, / Şi nu aveţi destulă cenuşă, / Şi copiii mici învăţavor să ningă, / Şi-o să-acopere albul slaba voastră tăgadă, / Şi intra-va pămîntul în rotirea de stele / Ca un astru arzînd de zăpadă“. O nesfîrşită umilinţă va fi existenţa în această lume orînduită parcă de un blestem, pentru că nimic nu se poate împotrivi declinului : „Nimic, nimic nu pot să împiedic, / Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă. / Nici ultimul fir de nisip, nici sîngele meu. / Eu pot doar spune — / Iartă-mă“. Pînă şi dreptul de a fi este emanaţia unei instanţe care nu cunoaşte clemenţa : / „Adusă la marea judecată / Care se termină prin trimiterea pe pămînt, / Eu, găsită nevinovată, / Am primit dreptul / Să mă aleg pe mine, / Dar nu bărbat şi nu femeie, / Şi nici un animal n-am vrut să fiu, / Şi nici o pasăre şi nici o plantă. / Se-aud secundele căzînd / Din marele drept de-a alege. / Se-aud lovindu-se de piatră , / Nu, nu, nu, nu. / Zadarnic adusă la judecată, / Zadarnic nevinovată“. Insă asceza este deliberată, conduita de cenobit a fost adoptată cu deliberare, sub presiunea unei constrîngeri uriaşe. O „Dorinţă“, rătăcită bizar printre aceste poeme, pline de o durere sfîşietoare, pare să trădeze disponibilitatea poetei de a lepăda asprul veşmînt monahal : „...Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale / Prin care trecînd, lumina să scoată / Foşnet de frunză uscată ; / Să miroasă-n odaie l A creioane ascuţite prelung / Şi-o hîrtie neîncepută ; / Din gînduri, din dragoste / Sau numai din somn trezindu-mă / Bucuroasă, buimacă, / Să trag pe mine o haină. / Să ies năucită în stradă / Cu picioarele goale-n pantofi / Şi să întreb fericită : / Ştiţi cumva în ce an sîntem ?“. Nu este decît o iluzie, un vis frumos ce se şterge repede ; candoarea pierdută nu mai poate fi regăsită. Suspiciunea s-a întins peste lume, amestecînd tonurile şi culorile într-o confuzie sugerind aceeaşi obsedantă degradare a contururilor ferme şi a limpezimilor tăioase ; dar nu cumva răul este interior ? Poeta se imaginează în chip de luminare, care, tropindu-se încet, „în ultima linişte, / Balta de ceară / S-ar răci, pedepsită anume / Peste toate îngrozitoarele umbre pe care / Lumina ei le-a adus în lume...“, după cum, într-o poezie excepţională, ea este purtătoarea unui dar tragic, „Tot ce ating se preface-n cuvinte / Ca-n legenda regelui Midas“, de unde o îndoială de un sfîşietor dramatism : „Nu ştiu eu care desparte sau nici nu se poate desparte / Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum ?“. Ana Blandiana este o remarcabilă poetă a solitudinii şi a purităţii esenţiale, posesoare a unui timbru de marcată personalitate , reci şi discursive la prima vedere, versurile ei pulsează viu de o spaimă imensă şi fără nume, ceea ce explică, poate, fascinaţia secretă şi farmecul misterios al acestei poezii închinate unei tragice himere. Polemică — eficacitate şi eşec Incurajînd din răsputeri polemica, mulţi vor să-i impună, cu cele mai bune intenţii de altfel, nişte condiţii aproape imposibile : se vorbeşte, prin urmare, de principiale şi reci confruntări de idei, de urbanitate, de politeţe şi de respectul faţă de preopinent, cerîndu-se reprimarea patimilor şi detaşare. Poate că în felul acesta, mai domol, vom polemiza cîndva, undeva (dacă lucrul va fi cu putinţă), în cîmpiile elizee. Pînă atunci însă, făpturi nedemne de lut, supuse greşelii, vedem în polemică o luptă în care dorinţa de a învinge, ca în orişice luptă, întru totul firească, trece înaintea unor consideraţiuni de curtoazie exagerată. Ideile nu se degajă niciodată în stare pură, urbanitatea (intr-o dispută în care ironia şi sarcasmul sînt folosite ca arme legitime) e relativă, iar cît despre politeţe va recunoaşte oricine că nu polemica e prilejul cel mai nimerit de a o exersa. Cum se împacă, apoi, respectul faţă de preopinent cu intenţia recunoscută de a-1 umili (chiar dacă numai intelectualiceşte) şi în ce fel concordă detaşarea cu această intenţie ? In realitate însă, în orice polemică, oricît de abstrasă, răzbate clocotul patimilor. Confruntarea nu poate fi niciodată corectă în chip ideal (singur procedeul, admis îndeobşte, al descalificării adversarului în marginea discuţiei propriu-zise, prin atacuri piezişe, o arată îndeajuns) , în fierbinţeala luptei combatanţii mai scapă lovituri sub centură. Se vor rîndui de de mai sus o pledoarie pentru polemica fără menajamente, dincolo de orice reguli ? Nicidecum. Ele intenţionează doar să scoată polemica din zona unor imperative ipocrite. Pentru a-i putea fixa, apoi, mai bine, acel minim de condiţii necesare, a căror îndeplinire (sau neîndeplinire) determină în ultimă instanţă eficacitatea sau eşecul ei. Cea dintîi obligaţie în polemică e de a nu depăşi perimetrul textului vizat. Cu alte cuvinte, controversa să fie nepremeditată, rezultat pur al lecturii. Sigur că, în practică, se produc dese alunecări de la text la persoană. Textul trebuie să fie însă, cel puţin, punctul de pornire al polemicii. Pentru a-i defini calitatea e indispensabil să ştim ce a declanşat-o : opera în sine (şi atunci, după părerea noastră, unele violenţe sunt de admis sau nemărturisite animozităţi extra-literare. Orice text degajă o nălucă a autorului. Cu această imagine, bun, şi într-o anumită măsură, produs al cititorului, dar şi reflex obiectiv al operei, avem toată libertatea de a polemiza, folosind la nevoie şi mijloace mai drastice. Persoana, fizică şi socială, a creatorului nu intră nici un moment în discuţie. Lupta, chiar înverşunată, e în aceste condiţii de admis, căci loviturile se aplică proiecţiilor noastre ideale. Se întîmplă însă adeseori ca critica să fie, dacă putem spune astfel, apriorică. Hotărîrea fermă de a „distruge" un text precede atunci parcurgerea lui. Textul devine pretext. Scopul adevărat (sau mai bine-zis ţinta) „discuţiei“ rămîne doar persoana autorului. Premeditarea atacului e ceea ce îndeobşte se numeşte rea credinţă. E de mirare în ce măsură, atunci cînd el se produce în acest fel, agresorul ignoră psihologia presupusei victime. Cînd reaua credinţă este evidentă, cel vizat înclină să vadă în ea (pe drept cuvînt) „cauza" obiecţiilor care i se aduc. Ba mai mult (ironie a soartei !) , chiar şi întîmpinările, din întîmplare, juste, rămîn ineficace, fiind puse în contul aceleiaşi premeditări. Atingerea este astfel minimă. Vrînd să lovească prea tare, agresorul loveşte alături. Printr-un mecanism psihic de autoapărare (pus în mişcare tocmai de o prea vizibilă înverşunare) fluxul epitetelor teoretic infamante este canalizat în aşa fel încît, înainte de a eşua firesc într-o gură de scurgere, să ocolească pe departe persoana celui vizat. Efectul campaniei e nul. Agresorul e pedepsit prin propria lui ineficacitate. O altă obligaţie a celui care intră Valeriu CRISTEA (Continuare in pagina 10) România literară 9 f