România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Despărţirea de cuvinte (Rîndurile de mai jos ar putea fi un epilog la „Creaţie şi frumos în rostirea românească“, o lucrare ce urmează să apară, cuprinzînd încercările publicate mai de mult în revista de faţă). Cînd ne gindim la aşezarea omului faţă de cuvintele care îi sînt mai grăitoare şi pe care uneori le chinueşte, parcă, spre a le face să-i spună ce nu ştie bine nici el, ne vine în minte un fragment de traducere veche, pe care îl folosim liber de orice context: „Şi veţi fi îmblînd în aleanul meu, eu încă voiu îmbla în aleanul vostru“. Răstălmăcind aproape în totul vorbele traducătorului, am putea spune : „Vom fi umblind noi oricît prin strădania şi aspiraţiile cuvîntului către un înţeles, cuvintele încă rămîn să ne pună la încercare strădania şi aspiraţiile proprii“. Şi te poţi gîndi să te desparţi de cuvinte, dar nu se despart ele de tine. Dacă fiecare om este cu adevărat un pachet de porniri, de ispite, adică pînă la urmă de gînduri, atunci prin noi umblă neîncetat cuvintele. Dar ce fel de cuvinte sînt acestea de care nu ne putem desprinde ? Nu sînt ale lingvistului, pentru care cuvintele nu trebuie să aibă unicitate, de vreme ce se vor ştiinţifice. Nu sint nici cuvintele ca mijloc de comunicaţie, căci atunci oricare alt cuvînt ar fi bun. Nu sint de aceea cuvintele oricărei limbi — dar nici cuvintele unei limbi anumite, dacă astfel ar însemna să ţi se refuze accesul la universal. Cu folosirea acestor cuvinte deosebite se întîmplă cum spunea Hasdeu : în basm şi în vis deosebirile de limbă nu există. Poţi să te opreşti din cînd în cînd şi să-ţi aminteşti că e vorba de limba ta ; dar este limba ta, devenită rostirea pură şi simplă. Rostirea aceasta a omului are ea însăşi rosturi şi funcţii felurite, dincolo de funcţia comunicării. Rostirea putea fi în trecut expresie a mitului şi gîndirii mitice, sau alteori a gîndirii magice, expresie a gîndirii religioase, ca oracolul, a vieţii morale, ca porunca şi norma, a relaţiilor juridice, ca lege, a gîndirii filozofice, ca logos, aşa cum putea fi expresia gîndirii ştiinţifice de dinaintea ştiinţei de simboluri şi semne, a cunoaşterii şi naraţiunii istorice, sau expresia gîndirii literare şi poetice, care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate celelalte şi să regăsească începuturile. De fiecare dată cuvîntul e altul decit cel obişnuit ; sau e acelaşi, cu altăă funcţie. Poate că pentru fiecare din folosinţele amintite, cuvîntul se împărtăşeşte, la diverse niveluri, din xperienţa aceea originară, despre care orbesc istoricii culturii, cînd „nomina“ se pot preface în „numina“ , cînd aşadar numele date pot deveni zeităţi. Nu spunem că trebuie să privim cuvintele, sau unele cuvinte privilegiate, drept zeităţi. Dar un anumit caracter numenal, — aceasta înseamnă de-a deţine „puteri“ deosebite — ele au cîteodată. Este în unele cuvinte ceva dintr-un „arheu“, cum spunea Eminescu. Dacă stăpînul se ascunde în poruncile sale, cuvîntul se poate ascunde în înţelesurile sale ; şi, întocmai ca arheii de care vorbea poetul, prin cite un înţeles el poate pune în mişcare lumea, ca un principiu mai adine al ei, niciodată pe deplin dezvăluit. Cînd te apleci asupra unor astfel de cuvinte, vezi că au într-adevăr altă densitate. Un cuvînt e de obicei un mijloc de exprimare : o idee se exprimă prin cuvinte. Dar acum, iată cite un cuvînt care se exprimă prin idei. Fraza se poate turna toată într-un cuvînt ; întregi desfăşurări de gînduri se focalizează în el, iar limba însăşi, din care cuvîntul face parte, se poate reflecta în el ca într-un punct de acumulare. Procesul acesta, în care partea poate prelua asupra ei totul, se întâmplă în realitate peste tot în viaţa spiritului şi el este descris spectral de ştiinţa logicii, in înţelesul ei clasic. Nu pleci de la concept, ci sfîrşeşti, cu inferenţele adevărate şi judecata, la concept... La fel, nu pleci de la cuvînt, ci sfîrşeşti la cuvînt, care este, în definitiv, conceptul întrupat în vorbire. Dar întruparea aduce spor lumii ; cuvîntul poate purta în el o mai mare bogăţie decit conceptul. Acesta nu are decit sferă şi conţinut, pe cînd cuvîntul are sferă şi cîmp semantic, aşa cum ne-au arătat-o cuvintele creaţiei şi frumosului din limba noastră. Sau şi mai mult, cuvîntul are sferă şi cîmp (însemnare şi înţeles), dar deopotrivă libertate. Conceptul, care a înţeles să prindă lucrurile în unitatea lui, s-a prins el însuşi, în constrîngere, ca tot ce e tiranic ; abia cuvîntul, care explorează lumea cu polipii şi antenele sale, poate scoate conceptul din îngheţ. „Daţi-mi voie să spun şi asta“, te ispiteşte cuvîntul. El trimite la altceva, se joacă, se dezminte, şi pînă la urmă se contopeşte cu contradictoriul său, dacă îi place, cum făceau dorul şi atîtea cuvinte din limba noastră. Am putut vedea lucrul acesta straniu, la unele cuvinte, că ele nu sunt mijloc de expresie a gîndului, aşa cum nici materia nu e simplu mijloc. Trupul nu e mijloc pentru spirit, e spiritul însuşi, în schimb maşinile omului de astăzi, în care materia nu e decit mijloc pentru idei şi scheme, arată în chip neaşteptat, şi într-un fel paradoxal, toată mizeria „spiritului pur“. Cuvîntul, care e purtat de conştiinţa vie a insului, de societate, ca şi de istorie, este un „numen“ cu tăria realului. Atunci te întorci la formele de numenalitate, adică la puterile deosebite pe care le-a avut rostirea omenească în istorie, şi te întrebi ce anume vine să investească, în cîteva cazuri, cuvîntul gol: rostirea literară ? cea filozofică ? cea magică ori religioasă ? Dar cuvîntul gol, aşa cum ne-a stat înainte, în cazul limbii noastre, urcă dincolo de acestea, la funcţia de ordin mitic a rostirii. însuşi „mythos“ însemna la origine cuvînt, spusă, înainte de-a fi spusă fabuloasă. Acum fabula este a cuvîntului însuşi. Şi se poate reveni la cuvîntul mitului — spre a reda mitul cuvîntului — de rîndul acesta nu cu naivitatea începutului, ci cu toată bogăţia de cunoştinţe pe care ţi le dau despre erou lingvistica, filologia, istoria culturii şi filozofia. Ce e fabulos în cîteva cuvinte poate căpăta un fel de întemeiere ştiinţifică. Totuşi caracterul de mit rămîne, în cuvintele astfel contemplate. Nu faci numai genealogia eroului şi nu-i desfăşori numai biografia ; îi vezi şi aria posibilelor, zona lui de dor, cum ni se părea. Faptele şi spusele lui sînt laolaltă cu tăcerile lui. Iar aci încep basmul sau visul, de care vorbea Hasdeu. Cînd un cuvînt poate da mitului său atîta bogăţie, şi stringe în el atît de mult din înţelesurile lumii, el nu mai aparţine unei singure limbi, ci reprezintă mitul unei culturi, sau al omului, în cite un cuvînt, sau în cite o formulare, se poate astfel concentra o totalitate de înţelesuri. Nu e neapărat nevoie să te îndrepţi spre Orient spre a vedea pe Indieni concentrînd totul în silaba „Om“, cu ce va fi însemnind, pentru ei. In Europa scientismului ea însăşi, poţi întîlni aceeaşi funcţie mitică a cuvîntului sau a formulei ; căci în clipa cînd Euler spune că în ecuaţia ex = cos x + i sin x vede „epura adevărului“, ce altceva invocă el decit ceva de ordinul mitului ? Dacă însă intr-o ecuaţie şi într-un cuvînt se închide întreaga lume, atunci despărţirea de cuvinte devine cu putinţă. Vei lua un cuvînt şi vei pleca în lume cu el. Am ales pe „întru“ şi întruchipare — prin care se încheie ciclul cuvintelor despre creaţie şi frumos — spre a ne putea despărţi de cuvinte. Constantin NOICA Desen de Anton PETRAŞINCU Polemică — eficacitate și eșec (Urmare din pagina 9) în arena dificilă a polemicii rezultă dintr-o similitudine. Arta polemicii (atunci cînd e o artă și nu o meserie, un detestabil conformism de mercenar) seamănă foarte mult cu arta caricaturii. Prima are de aceea unele din drepturile celei de a doua : dreptul de a exagera, de a îngroşa liniile, de a prezenta „modelul“ sub un unghi umoristic. Dar totodată şi îndatorirea ei majoră , aceea de a surprinde trăsăturile reale, de a sesiza esenţa, în lipsa acestui talent, caricatura devine oglindă deformatoare, polemica — simplă calomnie. în sfîrşit, a treia obligaţie a polemistului (dintre cele minimale) ar trebui să fie respectul, dacă nu faţă de preopinent (ar însemna, poate, să cerem prea mult, şi totodată să uităm că el este într-o anumită măsură incompatibil cu sentimentul secret din care porneşte orice polemică), cel puţin faţă de litera tipărită, faţă de ceea ce e scris negru pe alb, faţă de text. Violentarea fără scrupule a acestuia a devenit însă din păcate o tristă obişnuinţă, într-un articol consacrat lui Cornel Regman, cu prilejul apariţiei volumului Cică nişte cronicari... (Un debut care se lasă aşteptat, România literară, nr. 45/1970), spuneam: „în critica criticii Cornel Regman riscă să se eternizeze. Ceea ce ar fi trebuit să fie numai o fază de tranziţie devine în cazul lui o formă de perpetuitate. Fapt îngrijorător, căci critica criticii nu a constituit pînă acum niciodată prin ea însăşi o operă critică. Cornel Regman nu face excepţie de la această regulă. E destul să-l comparăm cu alţi critici şi istorici literari, aproximativ de o vîrstă cu autorul de care ne ocupăm, ca de pildă Al. Piru, Adrian Marino, Ov. S. Crohmălniceanu, I. Negoiţescu şi chiar N. Balotă, pentru a vedea cit de rămas în urmă este el. In vreme ce fiecare din cei mai sus amintiţi posedă o bibliografie a operelor proprii, mai mult sau mai puţin stufoasă, a lui Cornel Regman e doar un jalnic ciot“, (s.n.) într-un răspuns indirect la acest articol, Cornel Regman scrie, cuvînt cu cuvînt, următoarele, denaturînd complet spusele noastre : ,,Aşadar, atenţie — Al. Piru, I. Negoiţescu, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Paleologu, Constantin Ciopraga, Mihai Petroveanu, Victor Felea (ca să nu numesc din politeţe decit bărbaţi !) Cineva ne plînge de milă cumplit...* (s.n.) în ce fel anume a reuşit preopinentul nostru să-şi asocieze nume care îi erau In realitate opuse (şi încă într-un mod cît se poate de limpede, alături de numele unor critici de care nu era vorba în articolul nostru şi pe care, de altfel, îl stimăm) va rămîne pentru noi un mister. Pentru a-l dezlega ar trebui să intrăm în tenebrele unei logici întru totul personale. Preferăm să rămînem în lumina clară a celor două texte, puse faţă în faţă. Felul în care e dusă o polemică arată dacă criticul are sau nu caracter, probitate, conştiinţă profesională. Acele însuşiri adică, pe care, în enumerarea calităţilor necesare profesiunii noastre, E. Lovinescu nu ezita să le aşeze înaintea competenţei şi a talentului. 10 România literară Lingvistica structuralistă Structuralismul este un curent al gîndirii contemporane care a căutat să se afirme, în ultimele decenii, in numeroase ştiinţe : matematică, fizică, biologie, filozofie, psihologie, lingvistică, sociologie, etnografie ş.a. în lingvistică, el a fost iniţiat de către Ferdinand de Saussure, la începutul acestui secol, şi dezvoltat, între cele două războaie mondiale, de Şcoala fonologică de la Praga, prin Trubetzkoi şi Jakobson, şi de Cercul lingvistic de la Copenhaga, prin Brendal şi Hjelmslev, ajungind la răspindirea mare de astăzi abia după cel de al doilea război mondial, prin descriptivismul american, care a generat, in Statele Unite, prin Harris, Chomsky ş. a., doctrinele recente de lingvistică transformaţională şi de gramatică generativă, legate de cercetările referitoare la traducerea automată, în lingvistica românească, principalii exponenţi ai structuralismului aparţin generaţiei tinere : Emanoil Vasiliu, Valeria Guţu-Romalo, Sorin Stati, Paul Miclău, Matilda Caragiu, Paula Diaconescu, Liliana Ionescu, Mihaela Mancaş, Maria Manoliu, Gabriela Pană, Cornel Săteanu ş.a. Dintre lingviştii virstnici, receptivitate mai pronunţată pentru structuralism manifestă I. Coteanu şi acad. Al. Rosetti. Dar lucrările structuraliste apărute pînă acum la noi, ca şi în străinătate, au provocat, prin dificila lor accesibilitate, nedumeriri nu numai în cercurile largi ale cititorilor obişnuiţi, ci şi în cele ale lingviştilor, privind aportul şi perspectivele acestui curent lingvistic. Structuralismul în lingvistică a apărut ca o reacţiune împotriva metodei istoricecomparative tradiţionale, care a dominat cercetările de la constituirea lingvisticii ca ştiinţă (în primele decenii ale secolului al XIX-lea) pînă în zilele noastre. Ideea de bază a structuralismului lingvistic este că limba constă dintr-o structură de relaţii sincronice, care trebuie studiate independent de condiţiile şi influenţele externe istorice şi sociale. Rolul lingvisticii, după structuralişti, este de a descrie şi analiza elementele componente (fonetice, morfologice şi sintactice) ale structurii sau sistemului limbii şi interdependenţa de relaţii dintre ele. Metoda folosită de ei este logic-deductivă, iar prezentarea elementelor din cadrul structurii limbii este făcută prin date statistice, simboluri, scheme și formule algebrice, astfel Incit lucrările structuraliștilor par mai mult de matematică decit de lingvistică. Lingvistul francez André Martinet, structuralist el însuşi, în lucrarea recent apărută in româneşte, în traducerea lui Paul Miclău, „Elemente de lingvistică generală" (1970), scrie în această privinţă — ceea ce ne însuşim întrutotul — că „orici” ar fi interesul prezentat de aceste dezvoltări în ele însele, ele supun observarea faptelor lingvistice la un prea mare «a priori», inacceptabil pentru cine e lingvist înainte de a fi logician sau matematician“ (p. 8). Studiind limba independent de istorie, de societate şi de psihologia vorbitorilor, structuraliştii îndepărtează, prin aceasta, lingvistica de interesul general şi, mai ales, prin schemele, simbolurile, formulele şi abundenţa terminologică din studiile lor, cum au făcut-o, pe vremuri, factologii din cadrul lingvisticii tradiţionale istorice comparative. Cu toate strădaniile lor, structuraliştii n-au reuşit să aducă, pînă acum, decit unele precizări asupra a ceea ce se ştia, în general, dinainte, din lingvistica tradiţională, despre structura sau sistemul organizat al limbii. Lingvistica structuralistă nu trebuie insă subestimată. Ea se află incă în fază experimentală, cu dibuirile şi divergenţele de orientare, inerente oricărei discipline la începuturile ei, dar, dată fiind extinderea structuralismului în tot mai multe ştiinţe, tinereţea şi zelul deosebit al reprezentanţilor lui de pretutindeni, el va putea aduce rezultate noi şi în lingvistică. Ceea ce trebuie considerat însă ca o greşeală este fetişizarea structuralismului, credinţa unora că lingvistica istorică-comparativă tradiţională şi-ar fi trăit traiul şi că cea structuralistă îşi are asigurat, în mod exclusiv, viitorul. Lingvistica tradiţională a dat la noi, în cei aproape două sute de ani de existenţă, roade impunătoare în studierea formării şi dezvoltării limbii române, a stilurilor, dialectelor şi graiurilor ei, în elaborarea de gramatici şi dicţionare pentru cultivarea ei ca instrument al culturii naţionale. Rolul acesteia pentru studiul ştiinţific al dezvoltării diferitelor limbi, pentru elaborarea instrumentelor de învăţare a lor şi de perfecţionare continuă a fiecăreia dintre ele rămîne tot atît de hotărîtor ca şi înainte. D. MACREA cronica limbii