România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

Despărţirea de cuvinte (Rîndurile de mai jos ar putea fi un epilog la „Creaţie şi frumos în rostirea românească“, o lucrare ce urmează să apară, cuprinzînd încercările publicate mai de mult în revista de faţă). Cînd ne gindim la aşezarea omului faţă de cuvintele care îi sînt mai grăi­toare şi pe care uneori le chinueşte, parcă, spre a le face să-i spună ce nu ştie­ bine nici el, ne vine în minte un fragment de traducere veche, pe care îl folosim liber de orice context: „Şi veţi­ fi îmblînd în aleanul meu, eu încă voiu îmbla în aleanul vostru“. Răstăl­măcind aproape în totul vorbele tra­ducătorului, am putea spune : „Vom fi umblind noi oricît prin strădania şi as­piraţiile cuvîntului către un înţeles, cuvintele încă rămîn să ne pună la în­cercare strădania şi aspiraţiile proprii“. Şi te poţi gîndi să te desparţi de cu­vinte, dar nu se despart ele de tine. Dacă fiecare om este cu adevărat un pachet de porniri, de ispite, adică pînă la urmă de gînduri, atunci prin noi umblă neîncetat cuvintele. Dar ce fel de cuvinte sînt acestea de care nu ne putem desprinde ? Nu sînt ale lingvistului, pentru care cuvintele nu trebuie să aibă unicitate, de vreme ce se vor ştiinţifice. Nu sint nici cuvin­tele ca mijloc de comunicaţie, căci a­­tunci oricare alt cuvînt ar fi bun. Nu sint de aceea cuvintele oricărei limbi — dar nici cuvintele unei limbi anu­mite, dacă astfel ar însemna să ţi se refuze accesul la universal. Cu folosi­rea acestor cuvinte deosebite se întîm­­plă cum spunea Hasdeu : în basm şi în vis deosebirile de limbă nu există. Poţi să te opreşti din cînd în cînd şi să-ţi aminteşti că e vorba de limba ta ; dar este limba ta, devenită rostirea pură şi simplă. Rostirea aceasta a omului are ea în­săşi rosturi şi funcţii felurite, dincolo de funcţia comunicării. Rostirea putea fi în trecut expresie a mitului şi gîn­­dirii mitice, sau alteori a gîndirii ma­gice, expresie a gîndirii religioase, ca oracolul, a vieţii morale, ca porunca şi norma, a relaţiilor juridice, ca lege, a gîndirii filozofice, ca logos, aşa cum putea fi expresia gîndirii ştiinţifice de dinaintea ştiinţei de simboluri şi sem­ne, a cunoaşterii şi naraţiunii istorice, sau expresia gîndirii literare şi poetice, care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate celelalte şi să regăsească începu­turile. De fiecare dată cuvîntul e altul decit cel obişnuit ; sau e acelaşi, cu altăă funcţie. Poate că pentru fiecare din folosinţele amintite, cuvîntul se împărtăşeşte, la diverse niveluri, din xperienţa aceea originară, despre care orbesc istoricii culturii, cînd „nomi­­na“ se pot preface în „numina“ , cînd aşadar numele date pot deveni zeităţi. Nu spunem că trebuie să privim cu­vintele, sau unele cuvinte privilegiate, drept zeităţi. Dar un anumit caracter numenal, — aceasta înseamnă de-a de­ţine „puteri“ deosebite — ele au cîteo­­dată. Este în unele cuvinte ceva din­­tr-un „arheu“, cum spunea Eminescu. Dacă stăpînul se ascunde în poruncile sale, cuvîntul se poate ascunde în înţelesurile sale ; şi, întocmai ca arheii de care vorbea poetul, prin cite un în­ţeles el poate pune în mişcare lumea, ca un principiu mai adine al ei, nicio­dată pe deplin dezvăluit. Cînd te apleci asupra unor astfel de cuvinte, vezi că au într-adevăr altă densitate. Un cuvînt e de obicei un mijloc de exprimare : o idee se expri­mă prin cuvinte. Dar acum, iată cite un cuvînt care se exprimă prin idei. Fraza se poate turna toată într-un cuvînt ; întregi desfăşurări de gînduri se focali­zează în el, iar limba însăşi, din care cuvîntul face parte, se poate reflecta în el ca într-un punct de acumulare. Procesul acesta, în care partea poate prelua asupra ei totul, se întâmplă în realitate peste tot în viaţa spiritului şi el este descris spectral de ştiinţa logi­cii, in înţelesul ei clasic. Nu pleci de la concept, ci sfîrşeşti, cu inferenţele a­­devărate şi judecata, la concept... La fel, nu pleci de la cuvînt, ci sfîrşeşti la cuvînt, care este, în definitiv, concep­tul întrupat în vorbire. Dar întruparea aduce spor lumii ; cuvîntul poate purta în el o mai mare bogăţie decit conceptul. Acesta nu are decit sferă şi conţinut, pe cînd cuvîn­tul are sferă şi cîmp semantic, aşa cum ne-au arătat-o cuvintele creaţiei şi fru­mosului din limba noastră. Sau şi mai mult, cuvîntul are sferă şi cîmp (în­semnare şi înţeles), dar deopotrivă li­bertate. Conceptul, care a înţeles să prindă lucrurile în unitatea lui, s-a prins el însuşi, în constrîngere, ca tot ce e tiranic ; abia cuvîntul, care ex­plorează lumea cu polipii şi antenele sale, poate scoate conceptul din îngheţ. „Daţi-mi voie să spun şi asta“, te ispi­teşte cuvîntul. El trimite la altceva, se joacă, se dezminte, şi pînă la urmă se contopeşte cu contradictoriul său, dacă îi place, cum făceau dorul şi atîtea cuvinte din limba noastră. Am putut vedea lucrul acesta stra­niu, la unele cuvinte, că ele nu sunt mijloc de expresie a gîndului, aşa cum nici materia nu e simplu mijloc. Trupul nu e mijloc pentru spirit, e spiritul însuşi, în schimb maşinile omului de astăzi, în care materia nu e decit mij­loc pentru idei şi scheme, arată în chip neaşteptat, şi într-un fel para­doxal, toată mizeria „spiritului pur“. Cuvîntul, care e purtat de conştiinţa vie a insului, de societate, ca şi de istorie, este un „numen“ cu tăria rea­lului. Atunci te întorci la formele de nu­­menalitate, adică la puterile deosebite pe care le-a avut rostirea omenească în istorie, şi te întrebi ce anume vine să investească, în cîteva cazuri, cuvîntul gol: rostirea literară ? cea filozofică ? cea magică ori religioasă ? Dar cuvîn­tul gol, aşa cum ne-a stat înainte, în cazul limbii noastre, urcă dincolo de a­­cestea, la funcţia de ordin mitic a ro­stirii. însuşi „mythos“ însemna la ori­gine cuvînt, spusă, înainte de-a fi spu­să fabuloasă. Acum fabula este a cu­vîntului însuşi. Şi se poate reveni la cuvîntul mitului — spre a reda mi­tul cuvîntului — de rîndul acesta nu cu naivitatea începutului, ci cu toată bogăţia de cunoştinţe pe care ţi le dau despre erou lingvistica, filologia, isto­ria culturii şi filozofia. Ce e fabulos în cîteva cuvinte poate căpăta un fel de întemeiere ştiinţifică. Totuşi caracterul de mit rămîne, în cuvintele astfel contemplate. Nu faci numai genealogia eroului şi nu-i des­­făşori numai biografia ; îi vezi şi aria posibilelor, zona lui de dor, cum ni se părea. Faptele şi spusele lui sînt lao­laltă cu tăcerile lui. Iar aci încep bas­mul sau visul, de care vorbea Hasdeu. Cînd un cuvînt poate da mitului său atîta bogăţie, şi stringe în el atît de mult din înţelesurile lumii, el nu mai aparţine unei singure limbi, ci repre­zintă mitul unei culturi, sau al omului, în cite un cuvînt, sau în cite o for­mulare, se poate astfel concentra o to­talitate de înţelesuri. Nu e neapărat nevoie să te îndrepţi spre Orient spre a vedea pe Indieni concentrînd totul în silaba „Om“, cu ce va fi însemnind, pentru ei. In Europa scientismului ea însăşi, poţi întîlni aceeaşi funcţie miti­că a cuvîntului sau a formulei ; căci în clipa cînd Euler spune că în ecuaţia e­­x = cos x + i sin x vede „epura ade­vărului“, ce altceva invocă el decit ceva de ordinul mitului ? Dacă însă intr-o ecuaţie şi într-un cuvînt se închide întreaga lume, atunci despărţirea de cuvinte devine cu pu­tinţă. Vei lua un cuvînt şi vei pleca în lume cu el. Am ales pe „întru“ şi în­truchipare — prin care se încheie ci­clul cuvintelor despre creaţie şi fru­mos — spre a ne putea despărţi de cu­vinte. Constantin NOICA Desen de Anton PETRAŞINCU Polemică — eficacitate și eșec (Urmare din pagina 9) în arena dificilă a polemicii rezultă dintr-o similitudine. Arta polemicii (atunci cînd e o artă și nu o meserie, un detestabil conformism de merce­nar) seamănă foarte mult cu arta ca­ricaturii. Prima are de aceea unele din drepturile celei de a doua : drep­tul de a exagera, de a îngroşa liniile, de a prezenta „modelul“ sub un unghi umoristic. Dar totodată şi îndatorirea ei majoră , aceea de a surprinde tră­săturile reale, de a sesiza esenţa, în lipsa acestui talent, caricatura devine oglindă deformatoare, polemica — simplă calomnie. în sfîrşit, a treia obligaţie a pole­mistului (dintre cele minimale) ar trebui să fie respectul, dacă nu faţă de preopinent (ar însemna, poate, să cerem prea mult, şi totodată să uităm că el este într-o anumită măsură in­compatibil cu sentimentul secret din care porneşte orice polemică), cel pu­ţin faţă de litera tipărită, faţă de ceea ce e scris negru pe alb, faţă de text. Violentarea fără scrupule a acestuia a devenit însă din păcate o tristă obiş­nuinţă, într-un articol consacrat lui Cornel Regman, cu prilejul apariţiei volumului Cică nişte cronicari... (Un debut care se lasă aşteptat, România literară, nr. 45/1970), spuneam: „în critica criticii Cornel Regman riscă să se eternizeze. Ceea ce ar fi trebuit să fie numai o fază de tranziţie devine în cazul lui o formă de perpetuitate. Fapt îngrijorător, căci critica criticii nu a constituit pînă acum niciodată prin ea însăşi o operă critică. Cornel Regman nu face excepţie de la aceas­tă regulă. E destul să-l comparăm cu alţi critici şi ist­orici literari, apro­ximativ de o vîrstă cu autorul de care ne ocupăm, ca de pildă Al. Piru, Adrian Marino, Ov. S. Crohmălnicea­­nu, I. Negoiţescu şi chiar N. Balotă, pentru a vedea cit de rămas în urmă este el. In vreme ce fiecare din cei mai sus amintiţi posedă o bibliografie a operelor proprii, mai mult sau mai puţin stufoasă, a lui Cornel Regman e doar un jalnic ciot“, (s.n.) într-un răspuns indirect la acest articol, Cor­nel Regman scrie, cuvînt cu cuvînt, următoarele, denaturînd complet spu­sele noastre : ,,Aşadar, atenţie — Al. Piru, I. Negoiţescu, Adrian Marino, Ni­­colae Balotă, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Paleologu, Constantin Ciopraga, Mi­­hai Petroveanu, Victor Felea (ca să nu numesc din politeţe decit bărbaţi !) Ci­neva ne plînge de milă cumplit...* (s.n.) în ce fel anume a reuşit preopinentul nostru să-şi asocieze nume care îi erau In realitate opuse (şi încă într-un mod cît se poate de limpede, alături de nu­mele unor critici de care nu era vorba în articolul nostru şi pe care, de alt­fel, îl stimăm) va rămîne pentru noi un mister. Pentru a-l dezlega ar tre­bui să intrăm în tenebrele unei logici întru totul personale. Preferăm să rămînem în lumina clară a celor două texte, puse faţă în faţă. Felul în care e dusă o polemică ara­tă dacă criticul are sau nu caracter, probitate, conştiinţă profesională. Acele însuşiri adică, pe care, în enu­merarea calităţilor necesare profesiu­nii noastre, E. Lovinescu nu ezita să le aşeze înaintea competenţei şi a ta­lentului. 10 România literară Lingvistica structuralistă Structuralismul este un curent al gîn­dirii contemporane care a căutat să se afirme, în ultimele decenii, in numeroase ştiinţe : matematică, fizică, biologie, filo­zofie, psihologie, lingvistică, sociologie, etnografie ş.a. în lingvistică, el a fost iniţiat de către Ferdinand de Saussure, la începutul aces­tui secol, şi dezvoltat, între cele două răz­boaie mondiale, de Şcoala fonologică de la Praga, prin Trubetzkoi şi Jakobson, şi de Cercul lingvistic de la Copenhaga, prin Brendal şi Hjelmslev, ajungind la răs­­pindirea mare de astăzi abia după cel de al doilea război mondial, prin descripti­vismul american, care a generat, in Sta­tele Unite, prin Harris, Chomsky ş. a., doctrinele recente de lingvistică trans­­formaţională şi de gramatică generativă, legate de cercetările referitoare la tradu­cerea automată, în lingvistica românească, principalii ex­ponenţi ai structuralismului aparţin gene­raţiei tinere : Emanoil Vasiliu, Valeria Gu­­ţu-Romalo, Sorin Stati, Paul Miclău, Ma­tilda Caragiu, Paula Diaconescu, Liliana Ionescu, Mihaela Mancaş, Maria Manoliu, Gabriela Pană, Cornel Săteanu ş.a. Dintre lingviştii virstnici, receptivitate mai pro­nunţată pentru structuralism manifestă I. Coteanu şi acad. Al. Rosetti. Dar lucrările structuraliste apărute pînă acum la noi, ca şi în străinătate, au pro­vocat, prin dificila lor accesibilitate, ne­dumeriri nu numai în cercurile largi ale cititorilor obişnuiţi, ci şi în cele ale ling­viştilor, privind aportul şi perspectivele acestui curent lingvistic. Structuralismul în lingvistică a apărut ca o reacţiune împotriva metodei istorice­­comparative tradiţionale, care a dominat cercetările de la constituirea lingvisticii ca ştiinţă (în primele decenii ale secolului al XIX-lea) pînă în zilele noastre. Ideea de bază a structuralismului ling­vistic este că limba constă dintr-o struc­tură de relaţii sincronice, care trebuie studiate independent de condiţiile şi in­fluenţele externe istorice şi sociale. Rolul lingvisticii, după structuralişti, este de a descrie şi analiza elementele componente (fonetice, morfologice şi sintactice) ale structurii sau sistemului limbii şi interde­pendenţa de relaţii dintre ele. Metoda folo­sită de ei este logic-deductivă, iar pre­zentarea elementelor din cadrul struc­turii limbii este făcută prin date statistice, simboluri, scheme și formule algebrice, astfel Incit lucrările structura­liștilor par mai mult de matematică decit de lingvistică. Lingvistul francez André Marti­net, structuralist el însuşi, în lucrarea recent apărută in româneşte, în traducerea lui Paul Miclău, „Elemente de lingvistică generală" (1970), scrie în această privinţă — ceea ce ne însuşim întrutotul — că „orici” ar fi interesul prezentat de aceste dezvoltări în ele însele, ele supun observarea faptelor lingvistice la un prea mare «a priori», inacceptabil pentru cine e lingvist înainte de a fi logician sau matematician“ (p. 8). Studiind limba independent de istorie, de societate şi de psihologia vorbitorilor, structuraliştii îndepărtează, prin aceasta, lingvistica de interesul general şi, mai ales, prin schemele, simbolurile, formulele şi abundenţa terminologică din studiile lor, cum au făcut-o, pe vremuri, factologii din cadrul lingvisticii tradiţionale istorice­ com­­parative. Cu toate strădaniile lor, structuraliştii n-au reuşit să aducă, pînă acum, decit u­­nele precizări asupra a ceea ce se ştia, în general, dinainte, din lingvistica tradi­ţională, despre structura sau sistemul or­­ganizat al limbii. Lingvistica structuralistă nu trebuie insă subestimată. Ea se află incă în fază experimentală, cu dibuirile şi divergen­ţele de orientare, inerente oricărei disci­pline la începuturile ei, dar, dată fiind extinderea structuralismului în tot mai multe ştiinţe, tinereţea şi zelul deosebit al reprezentanţilor lui de pretutindeni, el va putea aduce rezultate noi şi în ling­vistică. Ceea ce trebuie considerat însă ca o greşeală este fetişizarea structuralismului, credinţa unora că lingvistica istorică-com­­parativă tradiţională şi-ar fi trăit traiul şi că cea structuralistă îşi are asigurat, în mod exclusiv, viitorul. Lingvistica tradiţională a dat la noi, în cei aproape două sute de ani de exis­tenţă, roade impunătoare în studierea for­mării şi dezvoltării limbii române, a stilu­rilor, dialectelor şi graiurilor ei, în elabo­rarea de gramatici şi dicţionare pentru cul­tivarea ei ca instrument al culturii naţio­nale. Rolul acesteia pentru studiul ştiinţi­fic al dezvoltării diferitelor limbi, pentru elaborarea instrumentelor de învăţare a lor şi de perfecţionare continuă a fiecăreia dintre ele rămîne tot atît de hotărîtor ca şi înainte. D. MACREA cronica limbii

Next