România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Întâlnirile „României literare“ România literară 13 colaboratori permanenţi, ei sunt cooptaţi dintr-un corp de profesori sau asistenţi universitari, dar deficienţa principală stă în faptul că nu avem corespondenţi în străinătate, deci posibilităţile noastre de a informa prin contact direct şi operativ sunt minime. Totuşi, colectivul redacţiei noastre nu a dezarmat şi o să încercăm să îmbunătăţim această informare, şi eu cred că această informare pe culturi e foarte interesantă. Sigur că ar trebui şi se poate face mai bine. Este bine să informăm lectorii despre prestigiul scriitorilor români în străinătate, dar ar fi bine să consemnăm şi faptul că nu sîntem în stare să ne facem o bună propagandă. N-am învăţat că valoarea nu înseamnă numai creaţie intrinsecă, ci şi desfacerea acestei valori. Recent, la Uniunea Scriitorilor s-a aprobat un fond de prospectare a unor cărţi valoroase româneşti pentru a fi traduse în limbi străine în ţara noastră. NINA CASSIAN , înainte de a răspunde la întrebările care mi s-au pus direct, aş vrea, în legătură cu literatura română şi cu încadrarea ei în literatura universală, să spun că mai ales în această bătrînă şi atît de uzată Europă, la ora asta, nici literatura proprie a altor ţări nu constituie, acolo o preocupare. Cunosc mulţi poeţi vîrstnici, consacraţi şi cu o vocaţie indiscutabilă care se bucură în ţara lor de un perfect anonimat ca şi noi. Deci este o inapetenţă, în special în Franţa după cîte am putut eu să-mi dau seama ; n-am putut vizita toată Europa, am fost destul de puţin, dar în special în Franţa este o inapetenţă faţă de literatură, şi cu atît mai mult faţă de poezie, care dezarmează talentele existente acolo şi vă daţi seama că un popor atît de numeros şi cu o atît de veche tradiţie şi ilustrată cultură, ca cel francez nu a încetat să producă talente, dar este indiferenţa societăţii de consum faţă de acest obiect de consum spiritual numit cartea de poezie. Poate mai degrabă în America, care este mai vie, sau în Anglia s-ar putea realiza ceva, dar noi sîntem mai aproape de Franţa şi prin caracterul romanic al limbii noastre. In ceea ce priveşte întrebările asta cu luciditatea şi cu excesul de cepusemie vreau să spun că povestea rebralitate mă urmăreşte ca o fatalitate. Timp de 10 ani, aproximativ din ’48 şi pînă în ’58 m-a urmărit acuzaţia de formalism. După aceea a fost o pauză şi peste cîţiva ani a început povestea asta cu luciditatea şi cerebralitatea. Eu vreau să vă spun că sînt atît de puţin lucidă, că nici măcar nu ştiu cum sînt. Pot doar să mă refer la opiniile unor critici care s-au ocupat de mine. Perpessicius, de pildă, mă punea sub semnul lirismului cantabil, Crohmălniceanu mă punea sub semnul spiritului ludic, al propensiunii spre joc, recent Doinaş mă punea sub semnul spaimei, vă daţi seama ce puţină legătură are spaima cu luciditatea, în legătură cu luciditatea, cred eu că funcţionează o dublă prejudecată. Prima ar fi că luciditatea nu ajută poezia, eu nu sunt convinsă de acest lucru. Ar fi ca şi cum am spune că luciditatea nu face bine omului în general sau că este în orice caz o trăsătură periculoasă. Nu văd, întrucît, şi am exprimat asta într-o poezie, Odă lucidităţii şi dacă am dat un astfel de titlu aşa îmi trebuie, deci în acea poezie spuneam că e greşit să se înţeleagă că luciditatea ucide emoţia, ci, dimpotrivă, o ascute şi dv. ştiţi foarte bine, nu e cazul să v-o spun eu că de fapt numai din conlucrarea tuturor etajelor fiinţei noastre, şi mă refer şi la instincte, instincte cu afecte, cu raţiune şi cu inspiraţie şi cu revelaţie, numai din conlucrarea tuturor acestor facultăţi sau posibilităţi ale noastre putem atinge marile registre şi putem să ne desfăşurăm plenar şi cu toată bucuria noastră de existenţă. Nu văd de ce trebuie să ne fie atît de jenă de capacitatea noastră de a raţiona pentru că, în definitiv, ea este exclusiv umană. Instincte şi afecte, chiar un rudiment de afecte mi se pare că se găsesc şi în speciile animale, dar raţiunea, raţionamentele, speculaţiile mi se pare că sunt exclusiv umane şi de ce să ne ruşinăm de ceea ce ne aparţine în exclusivitate ? Intîi, că mie nu mi-e jenă de loc de luciditate şi aici noi plătim tribut unor tradiţii şi unor trene de prejudecăţi care spun că poezia trebuie să fie exclamaţie, geamăt, şi că orice structurare a ei sau orice gînd care s-ar iviai ameninţa-o cu rigiditatea sau ar transforma-o într-un produs artificios, pe cînd geamătul este natural. Fără îndoială că da, dar noi sîntem natură plus cultură şi nu văd de ce ar trebui să ne deranjeze această realitate. In sfîrşit, o a doua prejudecată care cred că a funcţionat în această calificare sau descalificare a mea este aceea că sînt şi femeie şi eu cu atît mai puţin trebuia să-mi permit aşa ceva. Adică dacă unui poet bărbat i se mai poate tolera să gîndească şi să raţioneze şi să folosească neologisme, la o femeie nu e de bon-ton. La o femeie, care prin structura ei ştim că naşte pui vii, ea trebuie să facă o poezie mai ales de patimă, erotică, maternă şi aşa mai departe. O femeie care se apucă să gîndească pare un hibrid, pare o mică monstruozitate, atribute pe care criticii noştri cei mai subtili şi, mai, cum să spun eu, rafinaţi continuă să ni le aplice nouă, poetelor-femei, fără să vorbească niciodată de lirică masculină, deşi, dacă ar fi să vorbim aşa, pe sexe, poezia se poate foarte bine împărţi în ambele sexe: lirică masculină, lirică feminină, lirica bătrînilor, lirica copiilor. Există fel de fel de subîmpărţiri, dar, pînă una alta, văd, că istoria literară şi cronicile literare se îndeletnicesc cu o singură distincţie, ca să nu zic discriminare, şi anume, lirica feminină, sau proza feminină, care e mai mult sau mai puţin feminină, după cum o femeie îşi afirmă feminitatea sau şi-o neagă, sau vrea să şi-o depăşească. De ce oare ? Tovarăşul profesor mă întreba la ce volume ţin mai mult. Nu prea am astfel de preferinţe. Ţin, desigur, la volumul meu de debut, ţin la ultimul volum care a apărut, Ambitus, şi într-un fel la volumele neapărute pînă acum, n-am nici un fel de opinie fermă şi n-am nici o pretenţie. Şi la Vîrstele anului care a însemnat un fel de regenerare. ANA BLANDIANA : Am fost întrebată cum mă simt sau cum m-am simţit ca studentă cînd am debutat. N-am debutat ca studentă, ci ca elevă. Aveam să învăț apoi foarte bine pentru ca nu cumva — teamă probabil neîntemeiată — să mi se dea nota zece pentru că eram autoarea unui volum. Acest complex, oarecum absurd, m-a făcut să mă familiarizez cu materii care altfel mi-ar fi rămas indiferente și să devin, cam fără voia mea, „un student model“. Altă întrebare a fost aceea care mă va obliga să încerc un răspuns foarte serios sau chiar să fac o mărturisire de credinţă. Am fost întrebată cum am reuşit să mă desprind de modele, şi care mi-au fost modelele ? In perioada formării generaţiei noastre existau, evident, marii poeţi dintre cele două războaie, dintre care ţin cel mai mult şi îl consider cel mai mare pe Blaga. Aceşti mari poeţi erau şi nu erau cunoscuţi. Mai precis, ei existau pentru noi nu atît ca artişti cit ca legende şi simboluri. La cîţiva ani abia după apariţia în presă a generaţiei noastre, au început să apară volumele masive ale lui Blaga, Barbu, chiar Bacovia. Cît despre Arghezi, el reprezintă, cred, o problemă mult mai complicată, şi oarecum în afara discuţiei, pentru că, deşi mare poet, Arghezi nu a făcut şcoală după război. Poate că vor trece ani, pînă cînd ne vom dezobişnui, vom uita perioada în care Arghezi era adulat pentru fiecare rînd pe care îl scria şi vom evalua astfel tot ceea ce a scris ; ne vom convinge atunci că in Cintare omului e cel mai bun volum al lui şi îl vom relua pe Arghezi, ca şi pe ceilalţi mari poeţi dispăruţi, prin prisma a ceea ce au ei mai bun. In perioada de formare (Continuare in pagina K) Chera Ion : „Dar am vrea să ştim cum e receptat fenomenul literar românesc in străinătate" Este o dorinţă mai veche a revistei noastre de a ne intilni cu studenţii timişoreni.