România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

întâlnirile „României literare“ Invitaţii noştri (Urmare din pagina 13) a generaţiei noastre, deci, nu Arghezi a fost un model, ci Bl­aga. Un model poetic, dar nu în egală măsura un mo­del moral şi un punct de sprijin. Deci, pe de o parte, exista, pentru mine cel puţin, Blaga, pe de altă parte exista Labiş. Fără Blaga nu am fi existat, fără Labiş apariţia noastră nu ar fi fost posibilă. Ei bine, între aceste puncte foarte deosebite în cadrul că­rora evoluţia a mers, evident, dinspre Labiş spre Blaga, între aceste puncte, am avut de găsit locul geometric a ceea ce reprezenta, emoţional, epoca contemporană şi a ceea ce era marea poezie românească. Ultima întrebare este în legătură cu foarte rara prezenţă în România lite­rară a poeziilor mele. Trebuie să vă spun că nu mă simt persecutată de România literară. Este revista în care public cel mai mult poezie, în măsura în care public poezie. Trebuie să vă mărturisesc că nu invidiez poeţii care publică foarte mult, că am chiar o anumită, şi poate neîndreptăţită, rezer­vă faţă de ei. Nu vreau să susţin că nu sunt leneşă. Vreau doar să spun că poe­ţii care publică mai multe volume decît mine, cu siguranţă că sînt mai harnici decît mine, însă există şi posibilitatea ca ei să fie mai puţin riguroşi. SAŞA PANA: In antologia literatu­rii române de avangardă, care a apă­rut acum cîţiva ani, în cele cîteva note şi precizări ale mele scriam că am început să lucrez împreună cu un cri­tic la un studiu asupra mişcării de a­­vangardă din ţara noastră. Şi aşa era. Insă acel critic s-a dezis pe parcurs. Şi studiul n-a mai apărut. Sînt deţinăto­rul tuturor scrierilor, manifestelor, ma­nuscriselor, cărţilor, a tot ce a apărut în avangarda românească, începînd de la 1922 pînă la ultimul : afişele, totul există la mine şi sînt puse la dispozi­ţie oricărui ar vrea să le consulte. Eu n-am să pot să mă mai ocup de acest studiu, pentru că lucrez la memorii. Mai am un an şi ating şi eu vîrsta psalmistului, anii sînt mai puţini îna­inte, decît în urmă. Ar fi păcat ca a­­ceste memorii să nu fie duse la capăt, dar, să zicem că le voi duce, pentru că am avut o triplă sau quadruplă viaţă, fără să ştie una de cealaltă. Am fost timp de 40 de ani ofiţer activ, de la e­­lev pînă la colonel, avînd tot felul de funcţii, am fost medic, am fost luptă­tor, în acelaşi timp, în ilegalitate. Des­pre toate acestea am un material foar­te bogat nu numai în memoria mea, care mă infioară cîteodată cît de bună este, îmi face chiar neplăceri, dar po­sed şi zeci şi zeci de jurnale de zi şi de noapte în care am notat imediat, oricînd se întîmpla să am momentul li­ber, tot ce se petrecea între noi avan­gardiştii, am o corespondenţă vastă cu scrisorile avangardei din străinătate şi din ţară şi în celelalte calităţi iarăşi am lucruri interesante. Am tipărit acum 40 de ani opera lui Urm­uz N-a fost un lucru uşor, a tre­buit să mă duc să conving familia, să mă duc să descopăr manuscrisele. Am tipărit primele poeme ale lui Tristan Tzara, la finele cărora am dat, un eseu, un studiu al mişcării dadaiste sub titlul Insurecţia de la Zürich. Din cauza acestor convingeri cartea gata tipărită n-a putut fi pusă în librării aproape un an de zile. Cuvîntul insurecţie a spe­riat atunci. Eram în anul 1934 şi cu toate că am venit cu dicţionare n-au ajutat A trebuit să cadă guvernul să vină alt cenzor, nu mai deştept ca ăsta, dar a făcut ceva : şi-a dat per­misiunea. In prezent am sub tipar şi va apărea foarte curind o a doua edi­ţie a primelor poeme, de astă dată îmbogăţită cu încă 20 de poeme scrise în România înainte de expatriere, pe care le-am găsit în arhiva lui Tristan Tzara acum cîţiva ani la Paris, şi mai am sub tipar un roman, un jur­nal de sanatoriu al lui Bleher care în­cheie trilogia întîmplărilor din ireali­tatea imediată şi se numeşte Vizuina luminată. Dacă n-am perspective să lucrez la un studiu, totuşi consider eu că am deschis drumul pentru înfăp­tuirea lui de către alţii Au scris şi alţi colegi: Rolf — Ospăţul de aur, Ni­­sipeanu — Stăpîna viselor, au scris Vir­gil Teodorescu şi Gellu Naum, iar acum am opera lui Voronca, un volum de 600 de pagini care cuprinde cele 10 cărţi de poezie pe care le-a lăsat în patrimoniul Iteraturii noastre, precum şi cele 12 cărţi de poezie în franţu­zeşte. Cred că va fi o restituire nece­sară, pentru că-mi amintesc vremea aceea cînd Voronca era idolul nostru, al avangardiştilor. Aceste cărţi ale lui Roll. Nisipeanu s-au publicat exact ca în ediţia veche şi aşa vor apărea şi celelalte. Dacă am înţeles bine, am fost întrebat dacă recunosc ceva din acti­vitatea mea sau dacă pot să mă laud cu ea. Mă laud ca animator, in pri­mul rînd, pentru că Unu a fost o re­vistă care a apărut cinci ani de zile cu o corectitudine matematică. Despre valoarea poeziilor mele trebuie să spun că dacă n-aş fi convins că au valoare nu le-aş fi scris, după ce le-aş fi scris, nu le-aş fi tipărit în revistă, după ce le-am tipărit într-o revistă, nu le-aş fi adunat intr-o carte şi acum vreau să le adun într-o nouă carte. In faţa dv., care veţi binevoi să veniţi după-a­­miază, eu voi citi din acele poezii şi voi aştepta verdictul tăcerii sau aplau­zelor dv. — O amintire deosebită ? — Două. Fiecare afiş al revistei Unu avea un fel de lozincă, cu litere mari : „Dumnezeu e Unu şi Unu scriem noi“ şi după aceea apăream noi, Voronca, eu şi alţii. In alt număr scriam : „Unde-i Unu e putere şi Unu sus şi Unu jos, doamne Unu e frumos". Cu aceste afişe, mă duceam şi le răspîndeam singur sau însoţit : venea de la Buştenari Geo Bogza Multă lume mă întreba dacă ăsta e acelaşi Geo Bogza cu care am lucrat eu. El venea de la Buştenari nerăbdător să vadă revista. Am vreo 500 de scrisori de la el, pentru că scria scrisori de cite 40—50 de pagini, scria jurnale întregi din ceas în ceas. To­tul există la mine. Eu n-am aruncat ni­mic. Eu sînt un maniac, sînt un om cu­rios din punctul ăsta de vedere. In­tr-o lună, prin 1932, prin mai, era la putere guvernul Iorga­ Argetoianu. Aveau tocmai alegeri atunci cînd apă­rea Unu, formaţia lor politică se nu­mea Uniunea Naţională şi oraşul era împănat cu nişte afişe scrise cu lit­re mari după ortografia pe care o preconi­za istoricul : Către ţeară. Bun, am zis, hai să facem şi noi tot aşa un afiş „Către ţeară“ cu litere mari, tăiate in lemn, pentru că tipograful nu le avea aşa de mari. „Către ţeară — în aceste momente grave prin care trece scum­pa noastră patrie trebuie să fim cu toţii strîns uniţi în jurul partidului Unu, să votăm lista cane­­daţilor noştri.“ Lista începea cu Aragon (care colabora la noi) şi se termina cu ultimul în or­dine alfabetică. Bogza a venit de la Buştenari, am luat afişele sub braţ, el a luat un sufertaş cu pap şi am por­nit de la capul podului, de la tribunal sau la poştă şi pînă sus la Piaţa Vic­toriei şi peste toate vitrinele lipeam acest afiş, sîmbătă noaptea după ora 12. A doua zi, duminică, revista apărea, dar magazinele erau închise, deci afişul putea fi lipit şi asta ne interesa pe noi. Luni, dacă venea patronul şi spăla geamurile, treaba lui, aşa că repede dă­deam cu bidineaua şi am ajuns pînă la Palatul regal. Acolo, aripa din dreapta era veşnic în reparaţii, era singurul loc unde se lucra curat şi ne-am zis că aici e bine să punem a­­fişul. Repede cu bidineaua, dar în acel moment a apărut un sergent. Bogza nu şi-a pierdut cumpătul şi cu o oarecare solemnitate, care prevestea solemnita­tea de astăzi, zice: noi sîntem agen­ţii domnului Iorga, uite, „Către ţeară“. Unu, Uniunea Naţională, c-avem mulţi duşmani, păzeşte-l bine. I-a băgat în mînă un leu sau doi, după valuta zi­lei, şi ne-am dus mai departe, am ajuns la cofetăria „Nestor“ şi pe urmă ne-am întors pe partea cealaltă. Ser­gentul ne-a văzut de vis-a-vis şi ne-a spus : Coane, le păzesc. Păzeşte-le bine şi dă-le în primire celui care te schim­bă dimineaţa. Afişele, vedeţi, le pu­neam noi, le lipeam noi, dar dimi­neaţa venea distribuţia revistei. La fel, ne duceam la fiecare chioşc şi dădeam exemplarele şi difuzam revista. Toate numerele, mai ales cele din vară, aveau ceva deosebit. Intr-un număr am dat un supliment gratuit, dar ce era ? O frunză de ferigă. Era vară. Ne-am dus în Piaţa de flori, am cumpărat un coş de ferigi şi-n fiecare număr am băgat una. Un alt număr era închinat nopţii şi am scris : „Unu noaptea“ şi ca su­pliment am pus o foiţă de plombagină neagră. Era ca o bucăţică de noapte. Am tipărit antologia, dar astăzi mă gîn­­desc că mai bine s-ar vedea ce a fost avangarda românească dacă nu o carte cu poeme ? Aş pune între două co­perte ultima pagină din Unu, acea pagină care era scrisă fără nici un menajament, acea pagină în care fie­care scria aşa cum dorea, fără nici un fel de conformism. Pe atunci, Saşa Pană, din leafa lui de ofiţer, punea de-o parte 5 000 de lei care erau pentru re­vistă. La fel putea mînca o singură masă pe zi şi punea 7 000 de-o parte ca să poată tipări cărţi. Aşa am tipă­rit pe Voronca, pe Nisipeanu, pe Roll, fără să fac nici o ştersătură, nici un adaos la manuscris. In ce priveşte scrierile mele, trebuie să-mi apară acum Prozopoemele care adună trei cărţi: Diagrame, Echinox arbitrar şi Viaţa romanţată a lui Dumnezeu. NICOLAE BREB­AN : într-adevăr, după această caldă confesiune a lui Sa­şa Pană, nu mai îndrăznim să vă mai reţinem, pentru că nu am meci avea de spus nimic în plus. Vă aşteptăm la ora 6 la întîlnirea din oraş. ANA BLANDIANA NINA CASSIAN EDGAR PAPU La ziarul „Drapelul Roşu“ Din partea ziarului „Drapelul Roşu", organ al Comitetului judeţean de partid, au participat Ion Arieşeanu, Ion Marin Almáján, Ildikó Szatmári, iar de la re­vista „Forum“ au fost prezenţi Petru M. Haş şi Marcel Pop Corniş. ION ARIEŞEANU: Avem prilejul, cu adevărat emoţionant, să primim în Timişoara, în acest centru de cultură din vestul ţării, o impresionantă echi­pă de scriitori contemporani, redactori şi colaboratori ai primei reviste litera­re româneşti. In ultimii 15 ani nu cred să fi venit în mijlocul nostru, aici, scriitori de notorietatea dv. Cred că în­tîlnirea aceasta, scurtă şi foarte con­densată prin forţa împrejurărilor, va pune în valoare cîteva din ideile cele mai actuale ale literaturii contempora­ne. Dau cuvîntul redactorului şef al României literare, Nicolae Breban, unul din reputaţii noştri scriitori, de curînd încununat cu un premiu aici la Timi­şoara şi pe care noi, bănăţenii, îl sim­ţim ca unul dintre prozatorii ce fac parte şi spiritualiceşte din această zonă a ţării. NICOLAE BREBAN : Mulţumesc pentru prieteneasca prezentare şi, în primul rînd, pentru prieteneasca primi­re. Este adevărat că am primit un pre­miu aici, premiul Ex libris şi trebuie să spun că am păstrat o plăcută amin­tire acelui moment. După cum văd, re­­întîlnesc acum aceeaşi caldă atmosferă şi ne bucurăm că ne regăsim vechii noştri prieteni. Este o dorinţă mai veche a revistei noastre de a se întîlni cu studenţii din provincie, studenţi care, după pă­rerea mea, au ceva de spus în cultura românească. Vom merge şi la Iaşi şi în alte mari centre universitare din pro­vincie care sînt, poate, mai reprezen­tative, cred eu, pentru psihologia spe­cifică studenţimii, decît Bucureştiul. In principiu, dorinţa noastră a fost de a ne întîlni mai ales cu studenţimea din Timişoara, fără să neglijăm, însă, în­treg publicul cititor trecut, prezent şi viitor al revistei noastre. CORNEL N­ARANGUŞ : M-a izbit, în ceea ce aţi spus, un cuvânt, şi anume, cuvîntul „provincie“. Ce înţelegeţi dv. prin „provincie“ în afară de cîteva sute de kilometri depărtare de Bucureşti ? NICOLAE BREBAN : Eu sunt din pro-­ vincie şi sînt încă în structură provin­cial. In 1957 cînd debuta Sorin Titel, de pildă, viaţa spirituală a provinciei romă-' 14 România literară

Next