România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
POEZIA: Dan Cristea Iată şi în această săptămînă cîteva volume de versuri care, fără să fie neapărat tipărite de Editura Litera, se caracterizează printr-o perfectă carenţă de lirism, exemplificînd în cuprinsul lor atitudini felurite. loanid Romanescu, apărut la Junimea, scrie, de pildă, „poeme" aberante, căzînd în pur delir, ceea ce ar însemna uneori Poem prin care se mută planurile : „am gîtul umflat şi carotida albastră / capul umflat şi pieptul asemeni / dragoste-o-nesilit să te urmez / în această lume de termeni / Poem prin care se mută planurile, / la tine lucrătorul / desfigurat de muchiile-ţi / / iar dacă încep să pătrund cum îngheaţă / maşinile spiritului / jos în organizările mărunte / lacrima ucide furnicile ? / / iar dacă va fi fost să circul / ca-n vasele comunicante / — un ideal de metaplasmă — / abia să mai ajung la bule sacrosante“ (sic !). Nota morbidă le însoţeşte, şi direct de la lectura unor titluri începem să percepem senzaţii vomitive ! Invocaţie de cîine pentru dragostea mea, Lingîndu mi sîngele, Melci, obosite capete lunecînd pe limbi etc. Dizgraţiozitatea e cultivată programatic, pentru a sugera poeziilor, chipurile, un aer pamfletar, coşmardesc. Astfel, autorul pretinde a suferi de agorafobie şi simte călcîndu-i noaptea, pe frunte, „copilul burghez al poeziei“. Altă dată, „tuşind într-o stea cu picioarele subţiri", se roagă să i se acorde răgazul „intimului viciu" (!). într-un stil imposibil-prăpăstios sînt adunate toate ordurile, de la „zoile ploii“ la ,,balele sacramentale“, de la „muncitorii de la canale“ care „dimineaţa izbesc clopotele de ziduri" şi de la clinii ce se tîrăsc cu „pîntecul dungat, de fragi în putrezire“ pînă la o anonimă Salmacis, „fată în casă a lumii“, care, vînzîrrdu-se pe alcool, totodată cîntă şi „creşte un Hermes sclerozat şi cu bube pe cap“. Cum nu există nici un sens, versurile lui loanid Romanescu nu reuşesc să treacă de aspectul deprimant. Mircea Micu Teama de oglinzi Mircea Micu, care se declară drept ,,cel tîrziu coborîtor din datini“ şi vorbeşte într-un rînd despre „trupul meu de om şi moţ“, este în realitate un modest versificator în linia sentimentalismului minor ardelenesc. Carenţa lirică provine la el din vetustitatea limbajului, din tonul predominant de romanţă, în plus, din transparenţa modelelor abordate. El receptează multe ecouri specifice nostalgiei ruralilor, compuneri întregi părînd a fi scoase la indigo. Imagini precum „toaca solemnă“, „cădelniţa lunii“, „călugării cărunţi“, „timpul mort în calendar“ ş.a. sunt parcă desprinse de-a dreptul din simbolistica lui Şt. O. Iosif. Tot de la autorul Patriarhalelor desprinde romanţa vechilor icoane ţărăneşti : „Acele vechi icoane oarbe / de mult nesomn şi de ulei, / acele vechi icoane oarbe / domnind peste ştergare albe într-un sicriu de lemn de tei, / acele simple ţăndări sfinte / pe care ochiul meu le soarbe / şi acele simple oseminte / recompunînd icoane oarbe.“ Şi alte urme sar imediat în ochi. Mircea Micu îl evocă pe Iancu, în Sfinţire de codri, pe o idee din piesa lui Blaga : sufletul Iancului cutreierând munţii preschimbat în pasăre, însă versurile rămîn de o sonoritate naiv-folclorică. Nici Esenin, „ultimul poet cu satu-n glas“, nu-i ocolit, după cum se poate vedea dintr-o confesie: „Descheie-mi cămaşa uitării, / iubito, să nu mă sufoc. / Mă prinde în ghiare de moarte / mirosul de tămîie şi soc. / I Şi mîngîie-mi ochii intraţi în / orbi-Ioanid Romanescu Poeme Ioanid Romanescu POEME TEATRU: Nicolae Balotă Fănuş Neagu Echipa de zgomote E mult zgomot şi multă furie a patimilor exacerbate în spaţiul fictiv al prozatorului Fănuş Neagu. Ficţiunea sa dramatică aparţine, evident, aceluiaşi spaţiu. Dar, mai mult, poate, decit prozele sale, piesa trădează vîna liric-dramatică, poetul ascuns sub pielea povestitorului. Cîte secvenţe admirabile, pline de un patos nostalgic ori de-un patos al exasperării în Echipa de zgomote ! Familia Rîmniceanu — bărbat, nevastă, fiu, logodnica acestuia şi fratele soţului — alcătuiesc „echipa de zgomote“ a unui studio cinematografic. In faţa ecranului de proiecţii, echipa simulează zgomote ce se înregistrează pe banda sonoră , mugetul mării, galopul cailor prin stepă, urletele unei haite de lupi, toaca mănăstirii şi altele. Cum spune soţia Maria : „Noi suntem ceea ce nu se vede în film... Suntem zgomotul“. Ingenioasă idee dramatică : mimarea galopului, jocul, masca acestor nevăzuţi agenţi ai unei turbulenţe fictive suscită în ei rememorarea tulburărilor trăite, a propriului vîrtej. Căci, înainte de a fi nevoiţi să-şi pună copitele false ale cailor imaginari galopînd pe ecran, cei doi fraţi Rîmniceanu, îmbătrîniţi acum, fuseseră fiii bizonului, ai ultimului bizon, ultim vlăstar al unui neam viguros. Fiii bizonului au degenerat părăsind cîmpia cu ierburile şi vîntul sălbatic, s-au domesticit şi s-au preschimbat — cum spune Nil, cel care mai păstrează o îndîrjire originară — în bieţi cai de salon în care abia mai freamătă uneori amintirea neţărmuririi sălbatice de odinioară. Ce înseamnă a fi bizon ? Făptura face parte din mitologia proprie a lui Fănuş Neagu. Bătrînul tată al Rîmnicenilor fusese „un bizon al cîmpiei absurde“, cu mult întuneric în el, cînd om de onoare, cînd călău, ciudat aluat în care lumina face să dospească noroiul. Bizonii îngenunchează numai în vadul apelor, niciodată în praf. Ei poartă pe frunte „semnul călăului“, nu, pe genunchi, „stigmatul mizeriei“. Calul e prietenul bizonului ; bizonul poate fi, totodată, cal. Cîinele e vrăjmaşul lui. A dramatiza miturile Cîmpiei, fascinantă întreprindere ce-şi poate găsi realizarea doar într-o specie de mister modern. Fănuş Neagu a găsit, înainte de toate, tonul acestui mister, apoi mecanismul lui. E multă brutalitate în acest ton. De loc brutalitatea făcută, imitată a unor încercări de fals teatru al violenţei. Lumea „bizonilor“, ca şi a cailor, ba chiar şi a urmaşilor lor degeneraţi e plină de brutalitate. Gesticulaţia dramatică, patosul îşi au justificarea într-o stare a exasperării simţurilor, afectelor şi imaginaţiei. In economia piesei lui Fănuş Neagu, Nine, îndeosebi, întruparea acestei exasperări, personaj de o straşnică vigoare, neîmpăcat cu soarta lui, purtînd „semnul călăului“. El ştie că la „paştele gunoaielor", că la praznicul său, „lumea nu vine ca să mănînce, vine să înjure“. El va invoca umbrele tulburător-tainice ale Tatălui-bizon şi ale femeii cu trup de noapte, Monica-Sofia. El scoate adevăruri acoperite la lumină, ştiind că : „Morţii sînt puterea pămîntului. Ei sînt puterea şi patima“. Şi va voi să aducă aceste puteri htonice la suprafaţă, încercînd să trezească în fiul său (şi nu al fratelui său) bizonul. „Am trezit bizonul care dormea în el, l-am scos din pielea veche şi răpănoasă, asta-i tot. Pînă acum Alexandru era un bivol bleg, cu botul în grîu, eu l-am scos la iarbă sălbatică şi l-am făcut bizon.“ Tot Nil va fi cel care, cu ultima tresărire a bizonului dintr-însul, va înfrunta cîinii. Ne mişcăm, aşadar, în plin mister, printre imagini de parabolă dramatică. Incitantă la lectură, piesa se oferă spectacolului prin jocul celor două planuri : cel cinematic, constituind un fundal mecanic din care se desprinde jocul patimilor, desenul violent al deslușirii adevărului în drama unei familii. Și mai mult decît a familiei, a unei stirpe. Tragedia în trei acte, Paracliserul lui Marin Sorescu, este într-un sens mai autentic decît îl foloseam vorbind despre piesa lui Fănuș Neagu, un mister. Aceasta nu din pricina unui tîlc „misterios" al piesei. După ce o analizează, întrebîndu-se de la început cine poate fi acest „paracliser“, Al. Piru conchide foarte judicios : e artistul creator. Misterul rezidă, ca şi în piesele medievale astfel denumite, în dramatizarea unei situaţii în care creatura e confruntată cu ceea ce o depăşeşte — Dumnezeu, Diavol, îngeri, Judecata din urmă — în joc fiind destinul su Marin Sorescu Paracliserul CRITICA: M. Ungheanu Const. Ciopraga Literatura română Intre 1900—1918 Intre 1900 şi 1918 literatura română are una din cele mai şterse perioade ale ei. Impresia e dată şi de felul cum s-a făcut istoria literară a acestei perioade şi un exemplu e chiar lucrarea de faţă. Culturală, mai mult decît oricînd poate, literatura română dintre 1900 şi 1918 nu permite o istorie literară eliberată complet de servalul criteriului cultural. Marile personalităţi dispar, cele viitoare abia îşi încep cariera. Dezavantajul e şi al arbitrarului procedeu care fracţionează istoria pe criterii discutabile. Este 1900—1918 o perioadă bine marcată literar ? Lucrarea lui Const. Ciopraga pare a fi născută din necesităţi didactice care justifică în parte periodizarea făcută şi se supune mai ales ţelurilor didactice. Autorul nu optează pentru vreo nouă metodă de expunere, ci apelează tot la formula fişelor monografice precedate de prezentări ale revistelor. In sistematizarea sa, publicaţiile epocii par mult mai puţin haotice. In general, împărţirea pe capitole şi subcapitole, fără a fi cu orice preţ originală, dă impresia clarităţii. In linii mari, contururile literare ale epocii sunt bine fixate. Capitolul care studiază Direcţiile prozei literare surprinde trăsurile de unire ale minorilor prozatori ai vremii, evidenţiind o comună mentalitate literară precis localizată. Nu sunt însă evidenţiate suficient vîrfurile şi personalităţile literare ale vremii. Personalitatea tutelară a întregii perioade e în această istorie literară G. Ibrăileanu, căruia i se consacră, în total, circa 50 de pagini. In schimb, luă M. Dragomirescu doar 7, aproape cît lui Ilarie Chendi, care are 5, şi tot atîtea lui H. Sanielevici. Elocventă e şi diferenţa dintre spaţiul celui mai mare poet din sumarul acestei lucrări, G. Bacovia, şi Gh. Topîrceanu : primul are doar 13 pagini, al doilea -20. I. Minulescu e considerat şi el un scriitor mai important decît Bacovia : i se acordă 19 pagini. Ierarhia de valoare a volumului e discutabilă. După C. Ciopraga ordinea însemnătăţii literare în epocă ar fi următoarea : G. Ibrăileanu (50 pag.), Gala Galaction (39 pag.), Octavian Goga (22 pag.), Gh. Topîrceanu (20 pag.), Ion Minulescu (19 pag.), Brătescu-Voineşti şi Dimitrie Anghel, (16 pag.), Iorga şi Hogaş (14 pag.), Bacovia (13 pag.), Iosif (10 pag.), Petică (9 pag.), M. Codreanu (7 pag.), M. Dragomirescu (7 pag.), etc. Evaluarea estetică, deşi intenţionată, nu este partea cea mai recomandabilă a acestei lucrări. D. Păcurariu Clasicismul românesc Sub egida unei colecţii a Editurii Minerva, Momente şi sinteze, profesorul D. Păcurariu tipăreşte o carte cu un titlu ameţitor. Iniţiativa editurii de a provoca şi promova cărţi de istorie pe teme specializate este excelentă. Sunt anunţate Preromantismul românesc de Mircea Anghelescu şi Originile romantismului românesc de Paul Cornea, după care urmează, credem, şi alte titluri orientate către epuizarea unei teme anume. Astfel de studii transversale, care părăsesc maniera temă a studiului cronologic nediferenţiat, sînt mai mult decît binevenite. Firesc era să se înceapă cu clasicismul, dar există un clasicism românesc ? D. Păcurariu tinde să dea un răspuns pozitiv întrebării, dar cartea sa nu elimină semnul de întrebare, ci adaugă şi altele. Se stabilesc mai întîi coordonatele clasicismului românesc, auspiciile sub care apar scrierile de influenţă clasică, după care se studiază succesiv momentele şi scriitorii ce se pot alinia sub titulatura de clasicism. D. Păcurariu optează pentru existenţa clasicismului românesc prin care înţelege însă un registru creator foarte larg. Despre clasici au mai vorbit înaintea lui D. Păcurariu şi G. Călinescu şi Al. Piru. Nou în cartea lui D. Păcurariu e capitolul în care se arată clasicismul romanticilor români şi apetenţa pentru clasicism a unor scriitori ce nu mai aveau cum să se afle în orbita clasică. Adausurile sunt şi cele mai discutabile. D. Păcurariu aduce sub herbul clasicismului pe orice scriitor care are o cultură clasică, un orizont clasic, reminiscenţe clasice, nostalgia clasicismului etc. Sub titlul Aspecte din polemica clasicism-romantism sunt prezenţi în carte, pe o bună parte a ei, Heliade, Negruzzi, Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, adică tocmai acele figuri literare care ilustrează cartea lui D. Popovici, Romantismul românesc. Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu nu sunt apoi scriitori clasici, ei structuri sau temperamente clasice. D. Păcurariu mînuieşte noţiunea de clasic 18 România literară