România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

POEZIA: Dan Cristea Iată şi în această săptămînă cîteva volume de versuri care, fără să fie neapărat tipărite de Editura Litera, se caracterizează printr-o perfectă ca­renţă de lirism, exemplificînd în cu­prinsul lor atitudini felurite. loanid Romanescu, apărut la Juni­mea, scrie, de pildă, „poeme" aberante, căzînd în pur delir, ceea ce ar însem­na uneori Poem prin care se mută pla­nurile : „am gîtul umflat şi carotida albastră / capul umflat şi pieptul ase­meni / dragoste-o-nesilit să te urmez / în această lume de termeni / Poem prin care se mută planurile, / la tine lucrătorul / desfigurat de muchiile-ţi / / iar dacă încep să pătrund cum în­gheaţă / maşinile spiritului / jos în organizările mărunte / lacrima ucide furnicile ? / / iar dacă va fi fost să circul / ca-n vasele comunicante / — un ideal de metaplasmă — / abia să mai ajung la bule sacrosante“ (sic !). Nota morbidă le însoţeşte, şi direct de la lectura unor titluri începem să per­cepem senzaţii vomitive ! Invocaţie de cîine pentru dragostea mea, Lingîn­­du mi sîngele, Melci, obosite capete lu­­necînd pe limbi etc. Dizgraţiozitatea e cultivată progra­matic, pentru a sugera poeziilor, chi­purile, un aer pamfletar, coşmardesc. Astfel, autorul pretinde a suferi de agorafobie şi simte călcîndu-i noap­tea, pe frunte, „copilul burghez al poe­ziei“. Altă dată, „tuşind într-o stea cu picioarele subţiri", se roagă să i se acorde răgazul „intimului viciu" (!). într-un stil imposibil-prăpăstios sînt adunate toate ordurile, de la „zoile ploii“ la ,,balele sacramentale“, de la „muncitorii de la canale“ care „dimi­neaţa izbesc clopotele de ziduri" şi de la clinii ce se tîrăsc cu „pîntecul dun­gat, de fragi în putrezire“ pînă la o anonimă Salmacis, „fată în casă a lu­mii“, care, vînzîrrdu-se pe alcool, toto­dată cîntă şi „creşte un Hermes sclero­zat şi cu bube pe cap“. Cum nu există nici un sens, versu­rile lui loanid Romanescu nu reuşesc să treacă de aspectul deprimant. Mircea Micu Teama de oglinzi Mircea Micu, care se declară drept ,,cel tîrziu coborîtor din datini“ şi vor­beşte într-un rînd despre „trupul meu de om şi moţ“, este în realitate un mo­dest versificator în linia sentimentalis­mului minor ardelenesc. Carenţa lirică provine la el din vetustitatea limba­jului, din tonul predominant de ro­manţă, în plus, din transparenţa mo­delelor abordate. El receptează multe ecouri specifice nostalgiei ruralilor, compuneri întregi părînd a fi scoase la indigo. Imagini precum „toaca so­lemnă“, „cădelniţa lunii“, „călugării că­runţi“, „timpul mort în calendar“ ş.a. sunt parcă desprinse de-a dreptul din simbolistica lui Şt. O. Iosif. Tot de la autorul Patriarhalelor desprinde ro­manţa vechilor icoane ţărăneşti : „A­­cele vechi icoane oarbe / de mult ne­somn şi de ulei, / acele vechi icoane oarbe / domnind peste ştergare albe­­ într-un sicriu de lemn de tei, / acele simple ţăndări sfinte / pe care ochiul meu le soarbe / şi­ acele simple ose­minte / recompunînd icoane oarbe.“ Şi alte urme sar imediat în ochi. Mircea Micu îl evocă pe Iancu, în Sfinţire de codri, pe o idee din piesa lui Blaga : sufletul Iancului cutreierând munţii preschimbat în pasăre, însă ver­surile rămîn de o sonoritate naiv-fol­­clorică. Nici Esenin, „ultimul poet cu satu-n glas“, nu-i ocolit, după cum se poate vedea dintr-o confesie: „Descheie-mi cămaşa uitării, / iubito, să nu mă sufoc. / Mă prinde în ghiare de moarte / mirosul de tămîie şi soc. / I Şi mîngîie-mi ochii intraţi în / orbi-Ioanid Romanescu Poeme Ioanid Romanescu POEME TEATRU: Nicolae Balotă Fănuş Neagu Echipa de zgomote E mult zgomot şi multă furie a pa­timilor exacerbate în spaţiul fictiv al prozatorului Fănuş Neagu. Ficţiunea sa dramatică aparţine, evident, acelu­iaşi spaţiu. Dar, mai mult, poate, de­cit prozele sale, piesa trădează vîna li­­ric-dramatică, poetul ascuns sub pie­lea povestitorului. Cîte secvenţe admi­rabile, pline de un patos nostalgic ori de-un patos al exasperării în Echipa de zgomote ! Familia Rîmniceanu — bărbat, ne­vastă, fiu, logodnica acestuia şi fratele soţului — alcătuiesc „echipa de zgo­mote“ a unui studio cinematografic. In faţa ecranului de proiecţii, echipa simulează zgomote ce se înregistrează pe banda sonoră , mugetul mării, ga­lopul cailor prin stepă, urletele unei haite de lupi, toaca mănăstirii şi alte­le. Cum spune soţia Maria : „Noi sun­tem­ ceea ce nu se vede în film... Sun­tem­ zgomotul“. Ingenioasă idee dra­matică : mimarea galopului, jocul, masca acestor nevăzuţi agenţi ai unei turbulenţe fictive suscită în ei reme­morarea tulburărilor trăite, a propriu­lui vîrtej. Căci, înainte de a fi nevoiţi să-şi pună copitele false ale cailor imaginari galopînd pe ecran, cei doi fraţi Rîmniceanu, îmbătrîniţi acum, fuseseră fiii bizonului, ai ultimului bizon, ultim vlăstar al unui neam vi­guros. Fiii bizonului au degenerat pă­răsind cîmpia cu ierburile şi vîntul sălbatic, s-au domesticit şi s-au pre­schimbat — cum spune Nil, cel care mai păstrează o îndîrjire originară — în bieţi cai de salon în care abia mai freamătă uneori amintirea neţăr­­muririi sălbatice de odinioară. Ce înseamnă a fi bizon ? Făptura face parte din mitologia proprie a lui Fă­nuş Neagu. Bătrînul tată al Rîmnice­­nilor fusese „un bizon al cîmpiei ab­surde“, cu mult întuneric în el, cînd om de onoare, cînd călău, ciudat aluat în care lumina face să dospească no­roiul. Bizonii îngenunchează numai în vadul apelor, niciodată în praf. Ei poartă pe frunte „semnul călăului“, nu, pe genunchi, „stigmatul mizeriei“. Calul e prietenul bizonului ; bizonul poate fi, totodată, cal. Cîinele e vrăj­maşul lui. A dramatiza miturile Cîmpiei, fasci­nantă întreprindere ce-şi poate găsi realizarea doar într-o specie de mister modern. Fănuş Neagu a găsit, înainte de toate, tonul acestui mister, apoi mecanismul lui. E multă brutalitate în acest ton. De loc brutalitatea făcută, imitată a unor încercări de fals teatru al violenţei. Lumea „bizonilor“, ca şi a cailor, ba chiar şi a urmaşilor lor degeneraţi e plină de brutalitate. Ges­ticulaţia dramatică, patosul îşi au justificarea într-o stare a exasperării simţurilor, afectelor şi imaginaţiei. In economia piesei lui Fănuş Neagu, Nin­e, îndeosebi, întruparea acestei exas­perări, personaj de o straşnică vigoare, neîmpăcat cu soarta lui, purtînd „sem­nul călăului“. El ştie că la „paştele gunoaielor", că la praznicul său, „lu­mea nu vine ca să mănînce, vine să înjure“. El va invoca umbrele tulbu­­rător-tainice ale Tatălui-bizon şi ale femeii cu trup de noapte, Monica-So­­fia. El scoate adevăruri acoperite la lumină, ştiind că : „Morţii sînt puterea pămîntului. Ei sînt puterea şi patima“. Şi va voi să aducă aceste puteri hto­­nice la suprafaţă, încercînd să tre­zească în fiul său (şi nu al fratelui său) bizonul. „Am trezit bizonul care dormea în el, l-am scos din pielea veche şi răpănoasă, asta-i tot. Pînă acum Alexandru era un bivol bleg, cu botul în grîu, eu l-am scos la iarbă sălbatică şi l-am făcut bizon.“ Tot Nil va fi cel care, cu ultima tresărire a bizonului dintr-însul, va înfrunta cîinii. Ne mişcăm,­ aşadar, în plin mister, printre imagini de parabolă dramati­că. Incitantă la lectură, piesa se oferă spectacolului prin jocul celor două planuri : cel cinematic, constituind un fundal mecanic din care se desprinde jocul patimilor, desenul violent al des­lușirii adevărului în drama unei fami­lii. Și mai mult decît a familiei, a unei stirpe. Tragedia în trei acte, Paracliserul lui Marin Sorescu, este într-un sens mai autentic decît îl foloseam vorbind despre piesa lui Fănuș Neagu, un mis­ter. Aceasta nu din pricina unui tîlc „misterios" al piesei. După ce o ana­lizează, întrebîndu-se de la început cine poate fi acest „paracliser“, Al. Piru conchide foarte judicios : e artis­tul creator. Misterul rezidă, ca şi în piesele medievale astfel denumite, în drama­tizarea unei situaţii în care creatura e confruntată cu ceea ce o depăşeşte — Dumnezeu, Diavol, îngeri, Judecata din urmă — în joc fiind destinul su­ Marin Sorescu Paracliserul CRITICA: M. Ungheanu Const. Ciopraga Literatura română Intre 1900—1918 Intre 1900 şi 1918 literatura română are una din cele mai şterse perioade ale ei. Impresia e dată şi de felul cum s-a făcut istoria literară a aces­tei perioade şi un exemplu e chiar lu­crarea de faţă. Culturală, mai mult decît oricînd poate, literatura română dintre 1900 şi 1918 nu permite o is­torie literară eliberată complet de ser­­valul criteriului cultural. Marile per­sonalităţi dispar, cele viitoare abia îşi încep cariera. Dezavantajul e şi al ar­bitrarului procedeu care fracţionează istoria pe criterii discutabile. Este 1900—1918 o perioadă bine marcată literar ? Lucrarea lui Const. Ciopraga pare a fi născută din nece­sităţi didactice care justifică în par­te periodizarea făcută şi se supune mai ales ţelurilor didactice. Autorul nu optează pentru vreo nouă metodă de expunere, ci apelează tot la for­mula fişelor monografice precedate de prezentări ale revistelor. In sistema­tizarea sa, publicaţiile epocii par mult mai puţin haotice. In general, împărţi­rea pe capitole şi subcapitole, fără a fi cu orice preţ originală, dă impresia clarităţii. In linii mari, contururile li­terare ale epocii sunt bine fixate. Capi­tolul care studiază Direcţiile prozei literare surprinde trăsurile de unire ale minorilor prozatori ai vremii, evi­denţiind o comună mentalitate lite­rară precis localizată. Nu sunt însă evidenţiate suficient vîrfurile şi per­sonalităţile literare ale vremii. Perso­nalitatea tutelară a întregii perioade e în această istorie literară G. Ibrăi­­leanu, căruia i se consacră, în total, circa 50 de pagini. In schimb, luă M. Dragomirescu doar 7, aproape cît lui Ilarie Chendi, care are 5, şi tot atîtea lui H. Sanielevici. Elocventă e şi di­ferenţa dintre spaţiul celui mai mare poet din sumarul acestei lucrări, G. Bacovia, şi Gh. Topîrceanu : primul are doar 13 pagini, al doilea -20. I. Mi­­nulescu e considerat şi el un scriitor mai important decît Bacovia : i se a­­cordă 19 pagini. Ierarhia de valoare a volumului e discutabilă. După C. Cio­praga ordinea însemnătăţii literare în epocă ar fi următoarea : G. Ibrăileanu (50 pag.), Gala Galaction (39 pag.), Octavian Goga (22 pag.), Gh. Topîr­ceanu (20 pag.), Ion Minulescu (19 pag.), Brătescu-Voineşti şi Dimitrie Anghel, (16 pag.), Iorga şi Hogaş (14 pag.), Bacovia (13 pag.), Iosif (10 pag.), Petică (9 pag.), M. Codreanu (7 pag.), M. Dragomirescu (7 pag.), etc. Evaluarea estetică, deşi intenţionată, nu este partea cea mai recomandabilă a acestei lucrări. D. Păcurariu Clasicismul românesc Sub egida unei colecţii a Editurii Minerva, Momente şi sinteze, profe­sorul D. Păcurariu tipăreşte o carte cu un titlu ameţitor. Iniţiativa editu­rii de a provoca şi promova cărţi de istorie pe teme specializate este exce­lentă. Sunt anunţate Preromantismul românesc de Mircea Anghelescu şi Ori­ginile romantismului românesc de Paul Cornea, după care urmează, cre­dem, şi alte titluri orientate către epuizarea unei teme anume. Astfel de studii transversale, care părăsesc maniera tem­ă a studiului cronologic nediferenţiat, sînt mai mult decît bi­nevenite. Firesc era să se înceapă cu clasicismul, dar există un clasicism românesc ? D. Păcurariu tinde să dea un răspuns pozitiv întrebării, dar car­tea sa nu elimină semnul de între­bare, ci adaugă şi altele. Se stabilesc mai întîi coordonatele clasicismului românesc, auspiciile sub care apar scrierile de influenţă clasică, după care se studiază succesiv momentele şi scriitorii ce se pot alinia sub titula­tura de clasicism. D. Păcurariu optează pentru existenţa clasicismului româ­nesc prin care înţelege însă un regis­tru creator foarte larg. Despre clasici au mai vorbit înaintea lui D. Păcura­riu şi G. Călinescu şi Al. Piru. Nou în cartea lui D. Păcurariu e capitolul în care se arată clasicismul romanticilor români şi apetenţa pentru clasicism a unor scriitori ce nu mai aveau cum să se afle în orbita clasică. Adausurile sunt şi cele mai discutabile. D. Păcura­riu aduce sub herbul clasicismului pe orice scriitor care are o cultură clasică, un orizont clasic, reminiscenţe clasice, nostalgia clasicismului etc. Sub titlul Aspecte din polemica clasicism-roman­­tism sunt prezenţi în carte, pe o bună parte a ei, Heliade, Negruzzi, Ale­­xandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, adică tocmai acele figuri literare care ilustrează cartea lui D. Popovici, Ro­mantismul românesc. Odobescu, Maio­­rescu, Eminescu, Coşbuc, Duiliu Zamfi­­rescu nu sunt apoi scriitori clasici, ei structuri sau temperamente clasice. D. Păcurariu mînuieşte noţiunea de clasic 18 România literară

Next