România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

Preocupări editoriale O Dogata (jaunamă a mişcării cârtii se desprinde din interviul acordat ziarului Scînteianr 8742/1971, de prof. dr. ing Vaite Roman directorul Editurii politice. Sunt înfăţişate preocupările şi orientările în activitatea unei edituri care pregăteşte febril aniversarea semicentenarului P.C.R. Din prezentarea programul de apariţie se pot extrage titluri de semnificaţie majoră, rod al cercetării unrimportante perioade ale luptei comuniştilor români şi al definirii poziţiilor partidului în marile probleme ale contemporaneităţii. Directorul Editurii politice dezbate şi alte probleme de interes larg, cum ar fi ponderea literaturii social-politice în ansamblul activităţii editoriale, modalităţile de popularizare şi comentare pe care trebuie să le asigure presa exigenţele prezentării grafice etc. Ne îngăduim să reproducem din răspunsuri la interviu cîteva fraze care se referă în general la procesul de apariţie a cărţii şi vizează, astfel de fapt situaţia tuturor editurilor, deci şi munca de tipărire a operelor literare „Consider că o editură, pentru a funcţiona în mod normal pentru a-şi îndeplini pe deplin menirea de instituţie valorificatoare şi stima lagrare a creaţiei culturale şi ştiinţifice, trebui să dispună de acele pîrghii care, pînâ la urmă, au un rol important în politica de carte. In prezent, de pildă, editurile nu influenţează decit formal sau de loc fixarea tirajelor, deşi competenţi, prin cunoaşterea cărţilor respective, sunt în această privinţă, în primul rînd, editorii. S-ar putea, desigur, obiecta că ei ar putea înclina spre exagerări. Dar un asemenea «pericol» poate fi uşor evitat cu ajutorul unor corective clar definite în orice caz riscul de a nu-i lăsa pe editori să decidă ei asupra tirajelor este mai mare decit în cazul cînd le-am acorda acest atribut importam al politicii editoriale. De asemenea, există carenţe în funcţionalitatea şi chiar în concepţia actualului sistem de difuzare a cărţii Noi resimţim lipsa unor metode moderne de informare capabile să asigure o cunoaştere reală a situaţiei titlurilor pe reţea să permită, atunci cînd este cazul, intervenţii operative şi eficiente satisfacerea unor cerinţe care depăşesc tirajul editat etc. Este greu ca circuitul — să spunem — comercial al cărţii în general şi, fie-mi îngăduit, al cărţii social-politice în special, să se încadreze chiar prin asimilare, în aceleaşi norme stabilite pentru mărfuri de un gen cu totul diferit. In acest context ar fi, poate, de luat în considerare şi eventualitatea unei cointeresări diferenţiate a difuzorilor de carte Aş mai menţiona ideea unei autonomii a fiecărei edituri, fiindu-i conferită încrederea de a decide singură în chestiune activităţii sale financiar-administrative, şi evitîndu-se astfel meandrele unei scriptologii şi formularistici complicate“. Sunt aprecieri şi propuneri judicioase, la care subscriem întru totul aparent discretă prefacere, deşi modificările petrecute sunt de substanţă, înfăţişarea grafică a rămas aceeaşi, rubrici noi nu au apărut, cele vechi sunt menţinute în continuare Sub alte semnături însă , lucru esenţial, căci se constată tendinţa de a lăsa în urmă manifestările de agresivitate nefondată, caracteristice unei faze mai vechi. Iniţiativa este lăudabilă , aşteptam şi alte semne de împrospătare De pe acum (nr. 2/1971) cronica literară este susţinută de către Hristu Cîndroveanu, un critic aflat intr-o promiţătoare evoluţie, care scrie cu pătrundere despre trei volume de critică (Istoria literaturii române de Al. Piru, Insemnări critice de I. Negoiţescu şi Contradicţia lui Maiorescu de N. Manolescu) ; cărţile de proză sunt recenzate, cu excesivă asprime însă în unele cazuri, de M. Roznoveanu. Notabilă este şi efervescenţa paginilor de publicistică, unde accentul este pus, cum e şi firesc, pe specificul dobrogean. Remarcăm, în acest sens, un bun documentar semnat de Cismăileanu despre scriitorii care şi-au legat numele de această parte a ţării. S-ar părea că în curînd vom putea vorbi despre o nouă serie a revistei Tomis.» Condiţiile de rigoare „Activitatea de cercetare şi analiză critică a unei opere literare — ne atrage atenţia Manualul de literatură pentru clasa a XI-a — este foarte complexă ; ea devine ştiinţă numai cînd îndeplineşte condiţiile de rigoare“. Foarte adevărat, fiindcă ne e greu să socotim ca fâcînd parte dintr-o analiză literară asemenea „aprecieri“ asuma creaţiei lui Octavian Googa existente în acelaşi manual (la pag. 130-132), căzute parcă dintr-un sac cu vorbe, anume să nu se priceapă nimic : „Desigur, Goga nu cuprinde întreaga viziune asupra satului românesc a celor doi mari poeţi înaintaşi (e vorba de Alecsandri şi Coşbuc, n.n.) care între altele au mai dat, unul : «Plugul blestemat», iar celălalt «Noi vrem pămint !» şi «Doina», îi surprinde, însă, dominanta senină, de care monografia satului transilvănean, realizată mai ales în volumul «Poezii», se deosebeşte în chip fundamental. O parte dintre aceste poezii, cum arată și titlul lor, privesc lume, satului sub aspect totalizant, sintetic «Noi», «Plugarii» etc. Altele subsumează viziunea totalizantă a satului, figurilor re-prezentative din lumea lui : «Apostolul», «Dascălul» etc. Peste cîteva rinduri, autorul adoptă abrupt tonul exaltat evocator : „Pretutindeni în ţara frumuseţii negrăite te întîmpină, venind din depărtări de vreme şi jeluită nu se mai ştie cui, căci universul tot a împărtăşit-o, iar istoria întirzia îndărătnic să-i răspundă, evitarea visului neîmplinit...* Transformări De cîteva numere revista Tomis trece printr-o 20 România literară ochiul magic Ca apoi să revină iarăşi la stilul caracteristic unei analize „sobre“, de „profunzime“ : „Delimitarea speciilor nu este strictă. Diferitele aspecte se împletesc asociindu-şi, cu spor de semnificaţie, un pătrunzător sentiment al timpului... Poezia care dă expresia cea mai cuprinzătoare protestului social şi naţional este «Clăcaşii», în acelaşi timp, prin caracterul ei amplu, ea a solicitat mai mult încordarea poetului, incit oferă şi o sinteză a mijloacelor artistice ale lui“. Pledoarie pentru realism O viziune dialectică asupra esenţei şi menirii literaturii ne propune Alice Botez în eseul „Literatura şi substanţa ei realistă“ (Luceafărul, nr. 13). Ocolind abordarea nediferenţiată a fenomenului literar şi racordîndu-se la concepţia materialist-dialectică în ceea ce priveşte procesul existenţei sociale, eseista întreprinde o „rapidă incursiune“ în istoria literară, convinsă fiind de posibilitatea unei mai bune clarificări. „Literatura, ca fenomen de suprastructură, determinată de baza economică corespunzătoare fiecărei formaţiuni socialeconomice, este supusă, afirmă Alice Botez, în epoci diferite unor diferite angajări“ . „Căci dezangajarea este de fapt o altă angajare“ şi artistul, cu sau fără voia lui, urmează anumite linii de forţă, hotăritoare în ultimă instanţă pentru dezvoltarea artei. Astfel, literatura anilor 50—60, considerată o perioadă mai puţin semnificativă şi care trezeşte polemici aprinse în rîndul criticilor, ar trebui înţeleasă, după ppinia eseistei, ca un răstimp „de radicale transformări structurale, pe plan economic şi social, cînd o anume idee dominantă, de data asta cea politică, invadează întreaga suprafaţă a suprastructurii. Incursiunea în istoria literaturii are drept scop să arate cum aceste «dominante», religia, cunoaşterea mitică, cunoaşterea filozofică etc. au angajat rînd pe rînd literatura, dispărînd de pe scena istoriei în virtutea unor legi obiective, pentru a face loc altora, impuse la rîndul lor de necesităţile materiale ale oamenilor“. Dar, conchide Alice Botez, ar fi inexact să se considere că „mesajul unei opere, folosit în sinonimie cu angajarea stă în şi numai în această arie eterogenă“ (literaturii - n.n.), el reprezintă un complex de atitudini, „ţîşnind din polifonia întregii opere, mesajul este liantul întregului edificiu al operei, difuz şi infuzat peste tot, de la primul la ultimul rînd". Tendinţă apologetică Articolul lui Marcel Petrişor intitulat ,,Un roman cu întrebări“ (tot în Luceafărul“, nr. 13) ne pune în faţa unei probleme nu de puţine ori comentată în revistele noastre şi anume tendinţa apologetică în practica actului critic. Atitudinea de detaşare fiind exclusă, este în ordinea lucrurilor ca şi înţelegerea să sufere de grave lacune. In mare, astfel s-ar prezenta faptele, iar în acest caz particular, după cum urmează. Deşi obiectivul propus este ultima creaţie a lui Petru Popescu „Dulce ca mierea e glonţul patriei“, Marcel Petrişor nu se opreşte aici, ci încearcă o inventariere valorică a operei tînărului prozator. Relevînd limitele scenei pe care se desfăşoară drama eroilor — de altfel, şi temele fundamentale — Iubirea şi Moartea, criticul „constată“ : „In sensul acesta nici nu e de mirare că în lumea tineretului, cele mai citite şi mai discutate romane sunt în clipa de faţă ale sale“. Această afirmaţie este mai apoi argumentată. După Marcel Petrişor, „autorul procedează extrem de abil“, „sentimentul morţii este trăit de oameni de care autorul se apropie cu o curiozitate şi un interes extrem de arzător“, există „o periculoasă navigaţie deci, a unei deosebite inteligenţe, a unei rare puteri de pătrundere dublată de o răceală absolută în formularea judecăţilor premergătoare celor mai pătimaşe manifestări...“, un fragment „de o uluitoare semnificaţie“ ii atrage atenţia. Pierdut în acest ocean de superlative, atenţia criticului slăbeşte însă curînd, dind naştere unor cel puţin ciudate formulări. „E o moarte care se poate «experimenta» fără spaime, afirmă acesta, o moarte în care sensul (sublinierea autorului) alungă nu frica de deces, ci spaima de neant“. Cit priveşte arta descrierii, Marcel Petrişor consideră că ar fi nedrept să nu-i recunoaştem romancierului „mai ales acele pagini în care descrierea vizează subtila fenomenologie a unor intime şi delicate trăiri despre care mulţi spune (sic !) că ar fi inexprimabile sub forma unor modalităţi artistice“. Deci „absolutul“, „Inexprimabilul“, „extremul“ etc. nu sunt numai centre de referinţă, Marcel Petrişor străduindu-se să le transforme in concepte operatorii ale criticii. Din acest moment, orice comentariu e de prisos. Rămine însă în discuţie problema obiectivităţii criticului de literatură. Distorsiuni Citim în „Secolul XX* (nr. 11) o introducere in opera lui Dino Buzzati prin care semnatarul ei, Cornel Mihai Ionescu, pare să-şi fi propus, nici mai mult nici mai puţin, decit să provoace lectorului, dacă n-o are, o cruntă astenie de primăvară, încă de la primele paragrafe autorul reuşeşte să demonstreze o rară virtuozitate în a construi fraze cu dantele dintre cele mai preţioase. Poate că străduinţa sa nu e chiar zadarnică fiindcă, iată, a şi izbutit să ne spună că „romanul «Deşertul tătarilor» vădeşte în chip limpede tîlcul iniţiatic al scriiturii“ (autorului), că „un prim indiciu al acestui fapt este «ecartul» intenţionat pe care scriitorul îl insinuează între morfologia şi funcţionalitatea imaginii poetice“, că „Phantasia“ reglementează distorsiunile şi neadecvarea „literei“ şi „spiritului“, că „imaginea poetică este rezultatul, dar şi victima unui subtil efect de anamorfoză care, în mod paradoxal, declanşează în ea secrete crize ale individuaţiei prin chiar actul prin care o instituie, efect aproape inaparent la nivelul capilar al imaginii...“, ajutîndu-ne, în cele din urmă, să pricepem că „blocînd anamorfoza în celălalt reflex al ei“, vom intui „o delectare vinovată în «oroare» și mister, în gustul pentru o arhitectură și un peisaj ce-l situează pe Buzzati în «goticul» estetizant pe care rococoul crepuscular l-a trăit ca mîntuire a inextricabilelor lui aporii“. Reţinînd aceste învăţăminte, socotim, totuşi, că e mult mai bine să trecem direct la operă, adică la lectura celebrului roman a cărui publicare în româneşte reprezintă un veritabil eveniment literar Scenografia — cenuşereasa televiziunii? Marţi, 30 martie, televiziunea a transmis un spectacol închegat, telegenic — piesa lui Pirandello, Viaţa ce ţi-am dat. O emisiune importantă (durata a aproximativ două ceasuri), făcută cu acurateţe, cu exactitate, pentru care genericul, nefiresc de laconic, ne indică un singur autor : regizorul. De parcă scenografia, regia de lumini, însăși operatoria — la care trebuie să se fi lucrat cîteva săptămîni -■* nu că n-ar conta dar nici n-ar exista... Am fi spus că e o eroare, gravă firește, dar omenească, dacă fenomenul nu s-ar fi repetat • joi 1 aprilie Teledivertismentul apare din nou, cu un singur nume pe generic. Şi pe nedrept. Căci dacă ceva a salvat din banalitate această emisiune de o oră, a fost tocmai scenografia (ingenioasă, producînd, cu multă inventivitate, un joc de oglinzi), tocmai regia de lumini (efecte de reverberaţie, ccleraje nuanţate), tocmai operatoria (cadre compuse original, rapide). Dar nu, numele echipei de realizatori n-a fost socotit demn de a fi comunicat telespectatorilor... Pînă la reglementarea acestei anormale situaţii, ne facem o datorie a da numele realizatorilor acestor emisiuni. La spectacolul Pirandello, scenografia era semnată de Vasile Rotaru ; şef operator şi maistru de lumini — Edwiga Adelman ; operatori — Aurel Copos şi Constantin Lungu. La Teledivertisment : scenografia — Dan Cioca ; operator-şef şi maestru de lumini — Mircea Olteanu ; operator adjunct — A. Movileanu ; operator de cameră — Şt. Mărăscu. Repere O pagină întreagă a revistei Cronica (nr. 13) este rezervată anchetei — Tradiţie şi inovaţie în proza actuală. Dacă o parte din opiniile lui Voicu Bugariu sunt discutabile — părăsirea masivă a romanului obiectiv în favoarea celui de factură eseistică — simptom real, dar nu intru totul definitoriu pentru deceniul şapte, ele se detaşează în genere din contextul observaţiilor comunicate în continuare de Aurel Sasu şi Mihai Nadin prin precizie şi capacitatea de a sintetiza şi a sesiza cîteva trăsături reale ale prozei actuale. Păcătuind prin mulţimea de locuri comune, reluînd termeni care, cînd nu sînt definiţi prin expresiile unor clasici ai criticii literare, sînt vehiculaţi greoi şi interpretaţi confuz, Aurel Sasu constată cu seninătate la un moment dat că „spiritul critic“ este „congenital“ poporului român iar „vocaţia socială a literaturii există fără îndoială, dar o proză rezumîndu-se la atît ar fi montană". Deci... tot „românul“ e născut... „critic“. De unde se „trage“ şi dezinvoltura cu care expediază Aurel Sasu noţiuni şi concepte care altora le dau atîta bătaie de cap. Din ansamblul părerilor semnate de Mihai Nadin, în general adecvate prozei deceniului şapte, pot fi remarcate însă cîteva improprietăţi de limbaj şi inexactităţi flagrante care şochează la un critic mai ales atunci cînd vrea să se detaşeze net prin verdictele sale. Mihai Nadin îşi încheie expunerea sa astfel : „Cerinţele literaturii actuale au fost exprimate atît prin actualitatea (uneori efemeră) a limbajului cit şi a viziunii". Ce vrea să însemne „actualitatea (efemeră)“ a limbajului şi a viziunii nu ne putem explica. O mai categorică referire la cărţile deceniului şapte, şi eventual o analiză a unor momente de vîrf, cit şi excluderea tendinţei de teoretizare nebuloasă, ar fi făcut ca ancheta Cronicii să se soldeze cu un sondaj fructuos şi binevenit. ,,Echinox" la „Luceafărul" O bună iniţiativă a avut Luceafărul în ultimul număr oferind celor mai talentaţi colaboratori ai revistei studenţeşti Echinox două din paginile sale. Poeţii şi prozatorii clujeni care semnează cu această ocazie în revista tinerilor scriitori sunt nume deja cunoscute şi impuse în mişcarea literară artistică şi editorială: Ion Pop, Marcel Constantin Runcanu, Eugen Uricaru, Ioan Radin, Aurel Şorobetea au contribuit intens la realizarea prestigiului de care se bucură la ora actuală Echinox. Selecţia exigentă a grupajului din Luceafărul demonstrează încă odată maturitatea gîndirii artistice a tinerilor poeţi şi prozatori clujeni. Găzduirea generoasă a Luceafărului este pe deplin răsplătită şi intenţia de a încuraja revistele studenţeşti este salutară.