România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

„Eternităţi de-o clipă“1 Era în anul aşteptărilor înfrigurate — 1915. Plimbîndu-mă într-o zi pe străzi liniştite cu prietenul meu Toto Brăiloi, ne-a salutat un tînăr. Am în­trebat : „Cine e ?“ „Ion Pillat. Un poet Are un volum intitulat Eternităţi de-o clipă“. Am rîs şi l-am socotit preten­ţios. Eram tînără. Noţiunea de eter­nitate o pusesem la o parte pentru mai tîrziu. Uraganul războiului din 1916 ne-a împrăştiat pe toţi, fiecare căpătînd o atribuţie străină firii lui. Reţinusem, din întîlnirea de o clipă, ochii negri, calzi, cu pleoape lungite pînă la tîm­­plă. Pe Ion Pillat l-am cunoscut după cîţiva ani. Ştiam că-mi va deveni prie­ten. Ii citisem volumul Limpezimi. Pînă azi îmi aduc aminte de Lumina Lunii, „ciulind urechi de raze prin verdele ovăz“. Prietenia comportă u­­neori o presimţire. Nu trebuie să-i forţezi taina. S-o aştepţi, pregătită pe încetul, ca pe un dar de preţ. De a­­ceea întîlnirea noastră a fost ca o regăsire. Era cu soţia lui, talentata pictoriţă de acuarele care semna Bra­­tes la Saloanele oficiale. Florile ei prinseseră viaţă cu pathosul lor efe­mer, atît de just redat de Marie Pil­lat. Luminoasă la faţă, cu privirea pa­lidă care chema încrederea, se potri­vea, prin antagonism fizic, cu poetul, sufletele lor împletite ca o mono­gramă. Marea plăcere a lui Ion Pillat era să-şi poftească prietenii la masă. Ne-au invitat imediat, pe soţul meu şi pe mine. Unele fiinţe alese poartă o sintaxă a ritmului interior, care le determină atitudinea în viaţă, nu nu­mai în timp, dar şi în spaţiu. Aparta­mentul lui Ion Pillat era prelungirea spirituală a tensiunii către armonie care îl mina spre misterul creaţiei poetice. Scara, şerpuind pe două eta­je, te făcea să ghiceşti atmosfera în­căperilor, prin gravurile de pe pe­reţi, evocatoare ilustraţii ale artiştilor străini în trecere prin Muntenia din secolul al 18-lea. Marie Pillat ne aş­tepta în holul mobilat cu fantezie de pictor, unde se confruntau tablouri în­­făţişînd aspecte ale peisajului româ­nesc şi acuarele de „Brateş“, flori albe, plăpînde ca lacrimile, pe mătă­suri ruginii, garoafe roşii cu strigăt de dor în culoare, un „Interior de la Miorcani“, uşă larg deschisă asupra unei grădini, raza de lumină pe un fo­toliu gol, purtînd în curbele stilului vienez melodia unei epoci de pace. La Miorcani, oază în viaţa lui Ion Pillat, loc de reculegere unde îşi urzea poe­tul ritmul strămoşesc, îl simţeam le­gat în adîncurile tăcerii cu casa pă­rintească, întinsă ca o cloşcă albă pe peluza străjuită de ulmi bătrîni. Acolo l-au cuprins fiorii exaltării poetice care au cutremurat în subconştient ritmul versurilor din Grădina între ziduri, Umbra Timpului. Ne opream mai întîi în bibliotecă, pentru un ceas de lectură. Nicăieri n-am văzut o odaie vibrînd cu o mai mare rezonanţă pe care o percepeai alunecînd privirea pe peretele acoperit în întregime cu tapet auriu. Rafturi la îndemînă, încărcate cu volume fru­mos legate, conţineau poezii în limba engleză, franceză, portugheză, germa­nă, italiană, spaniolă. încăperea era un dreptunghi, masă la mijloc şi ban­chete jur-împrejur. Cîte o reproduce­re de templu grecesc, o tanagră, în­­trerupeau şirul cărţilor. Ion Pillat ci­tea cu fervoare în glas, comentînd şi impărtăşindu-şi, cu prietenii, admira­ţia, întindea mîna şi deschidea volu­mul încet. Cu o politeţă de prinţ in­dian, Zvelt, cu toate că era mic de statură, dădea impresia unui fildeş lucrat cu multă migală. Povara coti­dianului dispărea în prezenţa lui. Nu mai exista decît preocuparea estetică. Şi prindea viaţă înaripată poezia, ne surîdea. Ion Pillat avea întotdeauna ceva de vestit în domeniul artei. Te dezlega de materie, iar cunoştinţele lui în problemele artistice îmbogăţeau pe cel cu care sta de vorbă, în sala mare, pe o masă italienească, lucea, rubiniu, vinul. Stăpîna casei armoniza cu gust pictural felurile de bucate, şi cum­păna conversaţiei era ţinută de amfi­trion, care îndruma întotdeauna dis­cuţiile spre ţărmul bunăvoinţei. Sub­linia, cu rîs robust, orice cuvînt de spirit. Veselia lui tinerească avea ră­dăcini în optimismul care îi plămădise firea. Ochii îi străluceau, negri, în­condeiaţi, privind şăgalnici, în aştep­tarea unei gîndiri bine exprimate. Ni­meni nu s-a bucurat mai mult decît el de agerimea unei inteligenţe sau de justeţea unei formulări. Rîsul era expresia unei încîntări senzuale a ce­rebralităţii care îi înnobila pornirile. După masă ne suiam în atelier. Aces­ta era un ritual. Abajururi mari um­breau lumina, tavanul jos dădea un caracter confidenţial odăii vecine cu podul. Ion Pillat, aşezat lingă că­min, anunţa o lectură din poeţii noş­tri. El admira pe contemporanii lui valoroşi, din dragoste pasionată pen­tru arta poetică, cu o generozitate ab­solut obiectivă. Invidia sau gelozia s-au ferit să-i zgîrie cristalul pur al entuziasmului. Faţetele convingerilor sale erau întărite de o erudiţie, în materie de prozodie, care nu a fost depăşită în România. Citea şi comen­ta din şase limbi străine, dar, cu toată bogăţia memoriei lui excepţionale, ta­lentul lui nu a fost colorat de vreo influenţă. Fireşte că anii de învăţătură petrecuţi la Paris l-au însemnat, dar mai ales formal. Adică au desăvîrşit o tendinţă organică de a căuta o for­mă echilibrată. Tot de la francezi a învăţat respectul muncii statornice, mîndria de a fi un ucenic — veşnic un ucenic obsedat de nevoia perfecţiei. Grija purtată cuvîntului just îmi a­­duce aminte de sculpturile din jurul porţilor lăturalnice de la catedrala Notre-Dame de Paris, unde sînt re­prezentaţi lucrătorii cu mistria şi cio­canul lucrînd la edificarea impozan­tului monument. Miezul poeziei sale, însă, are gustul inspiraţiei venite din Orient în poezia noastră populară şi răsădite apoi în sensibilitatea lui ro­mânească. Ion Pillat citea bine, cu glas vibrant, cu respiraţie largă, lăsînd să picure intervale de tăcere între stro­fe, repetînd poemul cu simţul muzical al punctelor de orgă. Mi-aduc aminte de lectura poeziilor scrise la mare, în casa albă clădită de sora mea, arhi­tecta Henrietta Delavrancea Gibory, cu terase întinse ca aripile pescăruşi­lor, cu portiţa mică deschisă la malul valurilor care îi şopteau ritmul potri­vit creaţiei unor pasteluri suave. El, în peisajul lunar al orăşelului căţă­rat pe deal, privea infinitul şi se des­făta — fiind un vizual — de bo­găţia nuanţelor luminii care arunca curcubee pe pînza lichidă a orizon­tului. îmbrăcat în alb, nemişcat în faţa apusului, semăna cu o ilustraţie din poemele persane ale lui Omar Khayam, care înaintea lui cu 800 de ani scrisese despre dragoste, flori şi scurgerea timpului în clepsidra vieţii. Lîngă dînsul, prietenul de întotdea­una, poetul doctor Voiculescu, cu fi­gura precisă a unui personaj de Paolo Veronese, îşi pregătea hîrtiile. „Doc­torul ne va citi cîteva poeme noi“, anunţa Ion Pillat, bucurîndu-se dina­inte de plăcerea ce ne-o oferea. Doc­torul citea, cu umezeli de flaut în voce, strofe dăltuite în marmură. Se topea jarul din ochii lui Ion Pillat. O abureală îi îmblînzea privirea — semnul emoţiei la el. Atunci relua poe­zia. Cînd o citea dînsul, îi da relief şi scînteieri în sonoritate. L-am auzit recitind din Minulescu, Bacovia, A­­drian Maniu, din Arghezi, Elem Fa­rago, Philippide. Pe fiecare îi lăuda cum li se cuvenea mai bine. Tudor Vianu, sprijinindu-şi capul de consul roman pe arabescurile unei broderii, analiza, fin şi pătrunzător, obiectiv şi sensibil, toate îndrăznelile poetice. Rupeam cu greu năvodul vrajei care ne încerca pînă tîrziu în casa priete­noasă. Cînd coboram scara îngustă care dădea în sala mare, parcă am fi fost legaţi de o taină, atît de înde­părtată şi străină apărea realitatea cu limitele ei concrete. Stăpînul ca­sei ne conducea pînă în vestibul. Tot el ne mulţumea pentru că binevoisem să primim darul farmecului, inteli­genţei şi ospitalităţii lui. Cavaler al Poeziei pure, o slujea cu evlavie. Dar cu toate că fervoarea elanului se înălţa ca flacăra, logica inteligenţei sale şlefuia inspiraţia, făurindu-i concentrarea unitară a poe­ziei. Călătoria în Grecia i-a fost rod­nică. Din modulaţia coloanelor, din rotunjimea mării, am graiul solemn al stîncilor s-au desprins lapidarele so­nete din Scutul M­­orvei, apoi elegiile din Caietul verde şi evocările din Ţărm pierdut. Ultima oară cînd l-am văzut pe Ion Pillat a fost, într-o dimineaţă de apri­lie, în 1945. Pe un cer de peruzea, nori albi îşi întindeau velele, soarele lucea pe ziduri, în fund perspectiva Muzeului de pictură stîrnea o aduce­re aminte. Dintr-o dată, mi s-a părut că sînt la Atena şi că la colţul străzii am să dau de o biserică mică înge­­nunch­iată la pămînt. In clipa aceea au răsărit în fata mea Ion Pillat şi doctorul Voiculescu — două coloane din templul lui Castor și Pollux. — Ioane, cît de tînăr eşti astăzi ! Ce-ai făcut ? Te-a tras înapoi timpul, ca un reflux, pînă în adolescentă ? Faţa lui era palidă, subţiată, lumi­nată de un gînd tainic. Doctorul Voi­culescu mi-a răspuns : — Facem proiecte de viitor. — Da, s-a îmbujorat Ion, ne gîn­­dim să plecăm mai tîrziu în Grecia cu toţii... un grup de prieteni, să stăm trei luni, să navigam prin toate insu­lele... bineînţeles eşti şi dumneata pe lista noastră. In cîteva cuvinte mă desprinsese de Bucureşti şi-mi sugera o perspec­tivă de vacanţă minunată în tovărăşia unor incomparabili prieteni. Cînd ne-am despărţit plutea în aer o făgă­­duială — şi un vers din volumul în­trezăriri al lui Voiculescu ondula în mintea mea : „M-apropii de sfîrşit ca de o primăvară“... Peste opt zile aripa măreaţă a Poeziei îl izb**a pe Ion Pillat drept în inimă. Cella DELAVRANCEA ;ş Liviu Rebreanu la Bistriţa Al. Piru publică în România literară din 11.11.1971 o punere la punct în ce priveşte goana după documente de a­­m­ănunt cu privire la viaţa scriitorilor. Sînt şi eu de părerea că se exagerează în privinţa aceasta, mulţi cercetători crezînd că fac ştiinţă literară desco­perind astfel de date. In acelaşi timp, însă, sunt de părere că, o dată un amă­nunt citat, el trebuie să fie exact. Al. Piru se referă la un articol al lui Şte­fan Lupu (apărut în Steaua din noiem­brie 1970) cu privire la şcolaritatea lui Liviu Rebreanu. Noul documentarist al lui Rebreanu afirmă că scriitorul, la Bistriţa, n-a urmat liceul german, după cum o mărturiseşte el însuşi şi după cum o susţine familia sa, ci liceul ma­ghiar. Nu indică documente scrise, de­ţine însă informaţii orale din partea unor colegi de-ai lui Liviu Rebreanu, colegi încă în viaţă. Ceea ce pot spune de la început este că Ştefan Lupu nu întrebuinţează termeni exacţi, el vor­beşte despre liceu maghiar, care însă la Bistriţa n-a existat niciodată. Ca unul care am urmat liceul german din Bistriţa, o ştiu foarte bine. A existat însă o aşa-zisă „şcoală civilă“, cum existau multe în acea perioadă. Ştefan Lupu o citează bine în limba maghia­ră : „polgári fiu-iskola“, nu înţeleg de ce în româneşte îi spune liceu. Ne mai declară cu regret că arhiva acestei şcoli a fost distrusă cu ocazia unui bombardament în timpul ultimului răz­boi mondial şi că, deci, documente scri­se n-ar fi existînd. Totuşi documentele există, fiindcă fiecare şcoală îşi publica un anuar, care bineînţeles nu se oprea numai în arhiva şcolii, ci era răspîndit şi la biblioteci. Cu foarte puţină trudă, în cîteva minute, poţi găsi la Biblio­teca centrală universitară din Cluj, sub nr. A. 121, seria de anuare cu urmă­torul titlu : „A beszterczei államilag segélyezett polgári fiu­ iskola értesí­tője“ („Anuarul şcolii civile de băieţi cu subvenţie de stat din Bistriţa“). In numerele de pe anii şcolari 1897—98 (clasa a III-a), 1898—99 (clasa a IV-a), 1899—1900 (clasa a V-a) se găseşte in­tr-adevăr trecut Liviu Rebreanu, însă cu numele maghiarizat: Rebrán Oli­vér. Aşa o declară şi informatorii lui Ştefan Lupu. Identitatea este indiscu­tabilă . Rebreanu, după cum mărturi­seşte el însuşi, a venit la Bistriţa în cl. a IlI-a secundară şi a rămas pînă la absolvirea clasei a V-a, după care a plecat la Sopron. Şi apoi se ştie că pe vremea aceea exista o tendinţă intensă de maghiarizare a numelor. Intre co­legii lui Rebreanu găsim : Bulbuk Gyula, Posmosán István, Duka János etc. (Eu însumi, dacă tatăl meu n-ar fi opus o rezistenţă categorică notarului din sat, aş fi figurat în matricolă ca Olivér. Ceea ce n-a împiedicat ca tatăl meu, în registrul de alegător comunal, în loc de Constantin, să figureze Szi­lárd ! Să te mai recunoască cine poate ! Pînă şi numele de familie erau tra­duse : I­ungu, adesea, devenea Hossu. Micu devenea Kiss, iar Ştefan Lupu însuşi ar fi fost expus să devină Far­kas — depindea de zelul notarului.­ Prin urmare, este dovedit : Liviu Re­breanu a urmat la Bistriţa şcoală ma­ghiară, însă nu liceu, ci şcoală civilă. Din ce motiv ? Nu e cazul să ne mai batem capul. Nu-i exclus să fie înte­meiată presupunerea lui Ştefan Lupu , taxa şcolară care la liceul german era, într-adevăr, mare. Insă de ce ţinea Re­breanu să spună că a urmat liceul ger­man ? Presupunerea lui Ştefan Lupu, că cei veniţi din şcoli ungureşti erau rău văzuţi în vechea ţară, este puerilă. Doar Rebreanu n-a negat că venea de la şcoala de ofiţeri din Sopron ! Poate era o ambiţie la mijloc : şcolile germa­ne din Transilvania se bucurau de o vază deosebită. Dar ce rost are să tă­iem în privinţa aceasta firul în patru ? Pentru vînătorii de amănunte biogra­fice adaug că în numerele respective ale anuarului amintit se găsesc notele obţinute de Rebreanu la diferitele ma- istorie literară România literară 21

Next