România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

24 România literară In româneşte de Narcis ZARNESCU CE E NOU ÎN CULTURA JAPONEZĂ Hagiwara Sakutaro într-un colţ al lanului de orz Luciditatea mea mă-nspăimintă Şi mă-ndeamnă să spun Certitudini , lucruri purtind pecetea Infailibilei Existenţe a celor ce sînt acolo. Ar trebui ca descrierea sâ fie atît de clară Precum am văzut că era însorita gelatină a aerului, Incit să te poţi înfrupta alături de mine din privelişte. Lucrurile de acest fel Adună în sine tot ce-i delicat In orice ţesătură ; ele-şi revarsă lumina peste lanul de orz Ca o mantie de vini ce vine in valuri Sint comor■ pentru zei , aproape dumnezeieşti Ecouri din imensele peşteri. înotătorul Pielea înotătorului despică apa in diagonală, Miinile i se desfac a rugă Inima sa, ca o translucidă moluscă, Luceşte in apă, şi e multă apă acolo. Ochii înotătorului ascultă prin ceaţa apei Făgăduiala înecată a unui clopot Sufletul său admiră luna albă oglindită in ape. Din izvorul dorit curge numai apă. Portretele unei mîini Spinzură portretele unei singure mîini, Atirnă-le pe toate cele patru ziduri . Singe călduț va izvorî mereu Din fiece fereastră neagră. Drum nou spre Koyde Acest drum, abia deschis acum, duce Direct spre oraş, îmi închipui. Sumbră zi de melancolie. Sunt la o nouă răscruce unde Un nou orizont ca o lacrimă Aleargă însingurat. Soarele lunecâ­n­­os de-a volma Cu forfota virfurilor de-acoperişuri grămădite. Ce firavă, ce retezată umbr­ă Domneşte printre rarii pomi in pădurea săracă Deşi odinioară, înainte de a se fi tăiat drumul, Atît de verzi erau şi de viguroşi. Păşune stearpă, astfel veselia mea e spartă De minte şi incertitudine Ca negrele soiuri de tintini mohorite. Cum, cum voi putea să înfrunzesc din nou Cum voi mai fi ca odinioară, încotro aleargă drumul înapoi ? Unde-i drumul aşternut cu frunze Pe care-l caut alergind spre copilărie Pornind din aridele zări ale urbei ? Pentru­ acest drum, demn de dispreţuit Şi pe care nu-l voi străbate, mai mulţi au pierit Decit toţi aceşti copaci doboriţi. In românește de Daniela TIBERIU Yukio Mishima : Tărîmul durerii Zdruncinat de o răzvrătire a trupelor imperiale, locotenentul Shinji Takeyama nu se poate hotărî nici să pornească împotriva rebelilor, printre care se găsesc cei mai buni prieteni ai săi, nici să nu se supună ordinelor. O singură soluţie i se pare conformă cu codul onoarei : moartea rituală. După ce va fi asistat la sinuciderea bărbatului ei, Reiko, soţia sa, îi va urma exemplul. „A venit timpul“, spuse în cele din urmă locotenentul. Reiko se înclină adine în semn de salut. Se temea ca lacrimile să nu-i strice machiajul, dar nu şi le putea opri. Cînd, după o bucată de timp, îşi ridică ochii, văzu prin ceaţa lacrimilor cum locotenentul scosese sabia din teacă şi o înfăşurase cu un bandaj alb care lăsa să se vadă cam cinci-şase degete din vîrful lamei de oţel. . îşi puse sabia astfel înfășurată pe rogojina de di­naintea lui, apoi se ridică în genunchi, se așeză din nou cu picioarele încrucișate și își desfăcu agrafele de la gulerul uniformei. Ochii lui n-o mai vedeau pe Reiko. Fără să se grăbească, descheie, unul cîte unul, nasturii de aramă. Apăru mai întîi pieptul brun, apoi pîntecul­ își scoase centironul și-și descheie nasturii de la pantaloni. Albul pur al pînzei care-i strîngea șalele, luci deodată. Locotenentul o lăsă în jos cu a­­mîndouă mîinile pentru a degaja mai mult pîntecul, apoi apucă lama săbiei. Cu mîna stîngă își masă burta, ţinînd ochii plecaţi. Ca să fie sigur că tăişul lamei era bine ascuţit, lo­cotenentul îndoi cracul stîng al pantalonului, dega­­jînd pulpa şi tăie uşor pielea. îndată sîngele umplu rana şi firişoare roşii, strălucind în lumină, se scurseră. Pentru prima dată, Heiko vedea sîngele soţului ei şi inima i se zbătea să-i spargă pieptul. îi privi faţa. El urmărea sîngele curgînd cu o liniştită satisfacţie. O clipă — dar ea ştia în acelaşi timp că era o falsă consolare — Reiko se simţi uşurată. Ochii locotenentului fixaţi asupra soţiei aveau imo­bilitatea privirii unei păsări de pradă. Întorcînd sabia către el, se înălţă uşor pentru a înclina partea de sus a corpului pe vîrful armei. Stofa uniformei, întinsă la umeri, trăda efortul care-i mobiliza forţele. Lovi adine în partea stîngă a pîntecului. Strigătul lui ascuţit străpunse liniştea încăperii. In ciuda forţei pe care el însuşi o folosise pentru a lovi, locotenentul avu impresia că altcineva îl pocnise cu o bară de fier într-o parte. O clipă i se învîrti capul. Nu mai ştia ce se întîmplase. Cele cinci-şase degete de oţel gol dispăruseră complet în carne și bandajul alb pe care-l strîngea cu mîna crispată atinsese pîn­tecul. Își reveni. In mod sigur lama a străpuns peretele stomacului, își zise el. Respira cu greutate, inima-i bătea cu putere și dintr-un străfund îndepărtat, pe care de-abia-l putea crede ca făcînd parte din sine­­însuşi, ţîşnea o înspăimîntătoare, o cumplită durere, ca şi cum solul s-ar fi deschis pentru a lăsa să iasă o magmă incandescentă. Durerea se apropia cu o vi­teză înspăimîntătoare. Locotenentul își muşcă buza pentru a evita un geamăt involuntar. Asta o fi seppuku *, îşi zise el ? Parcă s-ar fi căscat haosul absolut, ca şi cum cerul i s-ar fi prăbuşit în cap, ca şi cum universul, beat, se împleticea. Voinţa şi curajul, care i se păruseră atît de ferme înainte de a-şi deschide pîntecul, se reduseseră la grosimea unui tăiş de oţel la fel de fin ca un fir de păr ; simţea un fel de nelinişte îngrozitoare, bănuiala că trebuie să înainteze de-a lungul acestui tăiş, agăţîndu-se de el cu disperare. Mîna îi era crispată şi umedă. îşi plecă ochii. Văzu că pumnul şi stofa care înfăşură lama săbiei erau îmbibate de sînge. La fel, pînza care-i strîngea șalele. Îl uimi faptul de necrezut că, în mij­locul acestei teribile suferinţe, ceea ce putea fi privit mai poate fi privit şi că ceea ce exista mai poate exista încă, în momentul în care-l văzu pe locotenent înfi­­gîndu-şi sabia în partea stîngă şi paloarea morţii, co­­borînd pe faţa lui ca o cortină, Reiko trebui să se abţină ca să nu se repeadă spre el. Orice s-ar fi întîmplat, el trebuia vegheat. Trebuia să-i fie martoră. Asta era datoria pe care soţul ei i-o impusese. De partea cealaltă a rogojinei, îl vedea muşcîndu-şi buza ca să-şi înăbuşe durerea. Durerea era sub ochii săi, absolută şi sigură. Dar Reiko rămînea neputincioasă în faţa ei. Năduşeala lucea pe fruntea locotenentului. închise ochii, apoi îi redeschise ca pentru a înţelege ce se pe­trece. îşi pierduseră strălucirea şi păreau nevinovaţi şi goi ca ochii unui mic animal. Suferinţa pe care Reiko o privea, ardea la fel de tare ca soarele de vară, străină cu totul de chinul ce părea că-i sfîşie sufletul. Suferinţa creştea fără încetare, urca. Reiko îşi vedea soţul pătrunzînd într-un alt uni­vers unde fiinţa se dizolvă în durere, e închisă într-o celulă de durere şi nici o mînă n-o poate atinge. Dar ea, Reiko, nu simţea nici o suferinţă. Suferinţa ei nu era această durere, ci impresia că îi separa un zid înalt şi crud de sticlă. De la începutul căsniciei avuseseră aceeaşi viaţă, aceeaşi respiraţie. Şi acum cînd suferinţa bărbatului era însăși viața ei, Reiko, în propriu-i chin, nu găsea nici o probă a existenței sale. Cu mîna dreaptă pe sabie, locotenentul începu să-şi spintece pîntecul de-a curmezișul. Dar lama întîmpina rezistenţa intestinelor care se încolăceau în jurul ei şi a căror elasticitate (Respingea continuu ; locotenentul înţelese că avea nev­oie amîndouă mîinile pentru a menţine lama înfiptă. O înfipse şi mai adînc. Dar nu era chiar aşa de uşor cum crezuse la început. îşi adu­nă toată forţa într-o singură mînă şi trase spre dreap­ta. Tăietura se mări cu trei-patru degete, încet-încet, din adîncuri, durerea se răspîndea în tot pîntecul. Băteau clopote înnebunite, mii de clopote la fiecare respiraţie, la fiecare bătaie a pulsului, zguduin­­du-i întreaga fiinţă. Locotentul nu-şi mai putea stăpîni gemetele. Dar lama ajunsese deasupra buricului şi cînd observă aceasta fu mulţumit şi-şi recăpătă curajul. Volumul sîngelui răspîndit crescuse cu regularitate şi începea să ţîşnească din rană în ritmul pulsului. Rogojina din faţa locotenentului era muiată de sîngele care continua să se scurgă din bălţile adunate în cu­tele pantalonului. O singură picătură zbură ca o pasăre pînă la Reiko, i se așeză pe genunchi pătîndu-i rochia albă. Odată pîntecul spintecat, lama nu se mai înfigea şi vîrful putea fi văzut, lucind de grăsime şi sînge. Dar, apucat deodată de o violentă greață, locotenentul lăsă să-i scape un horcăit. Vomînd, înfiorătoarea durere devenea şi mai groaznică, iar stomacul, care pînă atunci rezistase, tresăltă brusc, tăietura se deschise mult şi intestinele ţîşniră ca şi cum rana vărsa la rîndul ei. Aparent inconştiente de suferinţa stăpînului lor, măruntaiele alunecau fără oprire, răspîndindu-se între picioare. Dădeau o impresie de sănătate robustă şi de vitalitate aproape dezagreabilă. Capul locotenen­tului se pleca în jos, umerii îi tresăreau, i se împăien­jeneau ochii şi un fir subţire de salivă i se scurgea din gură. Aurul epoleţilor lucea în lumină. Peste tot era numai sînge. Scăldat în el pînă la ge­nunchi, locotenentul stătea nemişcat, sprijinit într-o mînă. Puterile îl părăseau. Un miros acru umplea ca­mera. Cu capul bălăbănind, horcăia şi fiecare horcăit îi cutremura umerii. încă mai ţinea în mîna dreaptă lama săbiei, pe care intestinele o împingeau afară, dîndu-i la iveală vîrful. E greu de imaginat un spectacol mai eroic ca tresă­rirea locotenentului, care deodată îşi adună forţele şi ridică capul. Mişcarea fu atît de violentă încît îşi izbi ţeasta de piciorul patului. Reiko, care privise pînă atunci fascinată mareea de sînge înaintînd către genun­chii ei, ridică ochii, surprinsă de zgomot Faţa lui nu mai era o faţă de om viu. Ochii erau înfundaţi în orbite, pielea pergamentoasă, obrajii, odi­nioară atît de proaspeţi, şi buzele erau de culoarea noroiului uscat. Doar mîna dreaptă mai mișca. Strîn­­gînd cu disperare sabia, se ridica tremurînd ca o mînă de marionetă, încercînd să îndrepte vîrful spre gît. Reiko își privea bărbatul făcînd acest ultim efort, inu­til, sfîșietor. O dată, de două ori, de zece ori, vîrful, lucind de sînge şi grăsime, se îndrepta spre gît. De fie­care dată îşi greşea ţinta. Forţa care ar fi trebuit s-o conducă se irosise. Vîrful lovea gulerul uniformei şi însemnele brodate pe el Agrafele erau desfăcute, dar gulerul tare al hainei militare proteja gîtul. Reiko nu mai putu suporta spectacolul. Vru să-și ajute soțul, dar nu reuși să se ridice. înainta în ge­nunchi, prin sînge, iar chimonoul ei alb se coloră în roșu. Ajunsă în spatele soțului îi îndepărtă gulerul. Vîrful șovăielnic atinse în sfîrșit gîtul gol. Reiko avu atunci impresia că își împinsese bărbatul înainte , dar nu. Era ultima mişcare deliberată a locotenentului, ultimul efort de voinţă. El se aruncă brusc în lama care îi străpunse gîtlejul. Ţîşni un înspăimîntător şuvoi de sînge, iar locotenentul se clătină şi rămase nemişcat, o lamă de oţel rece şi albastră îi ieșea prin ceafă.

Next