România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Teatrul Naţional din Cluj : „Pisica în noaptea Anului nou“ Cît de unitară este dramaturgia lui D.R. Popescu (motive, discurs, compoziţie dramatică etc.) ne putem face o idee, măcar aproximativă, din volumul apărut la Editura „Dacia“ din Cluj, Aceşti îngeri trişti. Judecata poate fi valabilă în măsura în care anexăm titlurilor din volum altele, publicate în reviste, îngăduind recunoaşterea cîtorva elemente constante : expresia directă şi conştiinţa netă a dezbaterii unor procese grave, ineluctabile, prezenţa unor destine obligate să se dezvăluie fără şanse de amînare. fără dreptul la prelungirea iluziilor şi a minciunilor mai mult sau mai puţin salvatoare. Teatrul lui D.R. Popescu are certe accente polemice , sancţionează în numele unor principii etice superioare, neacceptînd spiritul concesiv şi conformismul, clişeele lipsei de gîndire şi ale laşităţii morale. Prin Vara imposibilei iubiri ?, Aceşti îngeri trişti sau, într-o formulă dramatică înrudită cu datele prozei sale (Visul, Dirijorul, Maimuţa nudă sau războiul de la 8 la 10, Cezar, măscăriciul piraţilor), dramaturgul parcurge momentele unei experienţe recomandate în mod exemplar, credem, de textul piesei Pisica în noaptea Anului Nou, compusă regizoral la Teatrul Naţional din Cluj de regizorul Vlad Mugur intr-un spectacol de reală profunzime, confirmînd siguranţa interpretării acestui cunoscut om de teatru. Piesa are darul de a angaja plural o viziune regizorală (alte două „lecturi“ la Tîrgu-Mureş şi Braşov se deosebesc total, după cite ştim, indicînd disponibilităţile unui text cu o deschidere justificată în substanţa scriiturii), determinând pronunţarea unui punct de vedere personal. O compoziţie dramatică organizată tensional cu atenţie la nuanţe, atergînd planul tragic sau dramatic al piesei cu accente (diferenţiate ca ritm şi personaje-semn) groteşti ; confruntarea unor destine silite de evenimente să se verifice să privească fără şansa eludării sau atenuării culpelor reale (ori posibile) dau piesei adîncime şi anunţă participarea spectatorului invitat să rememoreze dramatismul unor momente de istorie contemporană. Elemente de tragedie — evidente în text şi în construcţie — se referă la fiinţe ameninţate de culpe ascunse sau incapabile să regăsească un echilibru pierdut. Mai presus de acestea, în spaţiul demonstraţiei produsă de dramaturg, intervine nevoia de a medita, de a înţelege şi de a găsi resurse pentru o existenţă liberă de servituţi morale. Regia lui Vlad Mugur, beneficiind de planurile scenografiei lui Mircea Matcaboji, acest artist al structurilor plastice, a ales soluţia tensiunii şi a explorării stărilor interioare, pînă la un registru apropiat de un posibil „fantastic interior“. Vlad Mugur creează o succesiune a etapelor grave, violente, polemice sau a celor groteşti şi intens dramatice, într-un univers străbătut de glasul conştiinţelor chemate să asculte sentinţa în procesul intentat propriului lor destin. G. Ionescu-Gion, în rolul Tatălui, asigură întregului spectacol ritmul şi dominantele interogaţiilor, decide natura reacţiilor celorlalte personaje (familia sa) printr-o interpretare de o simplitate tragică. Prezenţa lui G. Tonescu-Gion este un moment fericit al actualei stagiuni clujene. Alături de el, George Motoi (Victor) şi Valentino Dani (Aurel) realizează cu elemente elocvente în ordinea unui limbaj dramatic modern, lucid şi atent controlat, drumul unor destine acoperite de umbre şi de chinuitoare întrebări. Melania Ursu (Octavia) edifică un portret tragic-grotesc dintr-un halucinant album de siluete demodate, făpturi cu o existenţă strivită, dereglată Anca Neculce-Maximilian (Gilda) şi Liviu Rozorea (Platon), precum şi Maria Blănaru (Veturia) servesc exact intenţii şi metafore regizorale, nu însă fără cîteva momente inegal interpretate care duc la o incompletă acoperire a textului, în distribuţia lui Vlad Mugur lipsesc, din nefericire, doi interpreţi pe măsura a două roluri cu multiple sugestii pentru un desen caracterologic expresiv. Poate că nu-i tîrziu, mai ales că o a doua „lectură“ a unui text descoperă adesea elemente surprinzătoare pentru o regie cu prea multe preocupări... Să notăm, la finele acestor însemnări, că etapa de zonă a „zilelor dramaturgiei româneşti“ (Cluj) a optat fără rezerve pentru dimensiunile interioare ale acestui text, confirmindu-l şi din unghi competiţional. Ion VLAD O piesă de cameră Patru oameni fără nume este piesa de debut a lui Radu Bădilă, jucată pe scena teatrului „Lucia Sturdza Bulandra“. El vrea să supună judecăţii noastre, transfigurată artistic, o fărîmă din marea „aşteptare“, o singură acţiune din preajma Insurecţiei. Facem cunoştinţă cu un tînăr ofiţer cîştigat de partea mişcării comuniste, cu un alt tînăr muncitor utecist, cu o tînără şi un vechi luptător pe frontul războiului civil din Spania. Patru oameni fără nume, încleştaţi într-o luptă nevăzută cu timpul. Iată-ne în faţa unei piese de cameră, care, curios, nici pe departe nu se ghidează după legile genului. Este vorba de o dramă ? Piesa se vrea o dramă, dar ea rămîne să trăiască numai la suprafaţă — sîntem ascultătorii unui enunţ de dramă simplu, pe alocuri izbitor de naiv. O temă atît de generoasă reclamă o cunoaştere mai atentă, mai precisă a unor evenimente, sau o fantezie creatoare cu efect ajutător. Cunoaşterea mai bună a psihologiei celor care conspiră se impunea de la sine. Patru inşi închişi într-o cameră, aşteptînd clipa care să declanşeze acţiunea, iată o idee excelentă care se cerea tratată cu nerv, dramatism, fior poetic chiar. Ceea ce ne oferă Radu Bădilă sînt patru studii fiziologice şi de caracter (interesante numai în intenţie), nesudate armonios între ele spre închegarea dramei. Intîlnirea conspirativă se consumă mult timp fals şi în gol. Cele patru personaje sînt viabile numai atîta vreme cît facem abstracţie (pentru fiecare în parte) de celelalte trei. Aceşti oameni se tem pentru ei şi pentru reuşita acţiunii. Teama vechiului luptător este greu de bănuit ; o descoperim de asemenea, în felul în care gesturile se consumă în momentele schiţării figurii ofiţerului, (el este personajul cel mai bine împlinit) , teama tînărului se manifestă în faţa faptului că pentru prima dată el trebuie să facă „altceva“ şi acest „altceva“ se numeşte în mare parte aşteptare. Teama fetei prinde şi ea contur : o dragoste fulgerătoare (!) înjghebată la modul melodramatic. Teama ei, conjugată la un moment dat cu neîncrederea, înseamnă pierderea vieţii. (Şi doar bănuiam în ea o veche luptătoare. Simplele gesturi, senzaţii nu le oferă oamenilor certificate de eroi !). Intenţia autorului (cred eu) a fost să scrie despre patru oameni încercaţi, oameni care se pierd greu cu firea. Dar să urmărim rezultatul : fata consumă uşurel o melodramă servită viabil ; tînărul devine uneori neastîmpărat — ridicol. (Să ne amintim numai momentul spargerii geamului!) ; tînărul ofiţer spune o poveste adevărată, dar care pe scenă nu trezeşte nici un fior dramatic — este un personaj linear, cules parcă dintr-o carte unde sunt descrise sumar nişte posibile personaje. Ceea ce aş reproşa acestei piese este o acută lipsă de mişcare de idei; ea trăieşte ca un enunţ ilustrat cu personaje, povestiri, întîmplări, nefăcînd dovada existenţei unui ce dinamic, în stare să capteze interesul spectatorului, (piesa de cameră căreia-i lipseşte dinamismul şi poezia este sortită eşecului). Pragurile declanşatoare de reacţii (printre personaje) şi de emoţii (printre spectatori) rămîn nişte îngăimări puerile, neverosimile. Banalitatea replicilor, neatenta lor elaborare, gesturile săvîrşite inutil vorbesc despre lipsa „autenticităţii“ acestei încercări dramatice. Ca joc actoricesc, Ion Besoiu şi George Oancea (în rolurile Ofiţerului şi Bărbatului) au „trăit“ corect, au adăugat prin fiinţa lor atîta materie cîtă se mai putea adăuga unui text inexpresiv. Corneliu Coman, în rolul tînărului utecist, a constituit pentru mine, pe alocuri, o revelaţie actoricească — am spus pe alocuri, fiindcă partitura sa este prea „zbuciumată“. In rolul fetei, Cătălina Pintilie nu ne-a oferit nimic. Timp de două ore a trebuit să emită atîtea vorbe și să facă atîtea gesturi nesperat de lipsite de fiorul sacrificiului, îneît era evident de partea cui este vina acestei nereușite. Regizorul Petre Popescu a avut în față un text plat pe care este greu să faci dovada că posezi uneltele unui regizor adevărat. Dumitru M. ION teatru MIHAI DIMIU: Formarea tinerelor talente — Sunteți socotit un om de teatru care ştie să lanseze tinerii. Pentru acest lucru pledează faptul că aţi descoperit şi promovat pe scena Casandrei actori, regizori, dramaturgi. — E vorba de un impuls, de o necesitate. A descoperi ceva sau pe cineva mi se pare un lucru ieşit din comun. Prin 1963 am citit in Gazeta literară citeva însemnări umoristice de Marin Sorescu şi D. Solomon ; mi-am dat seama că ei au vocaţie de dramaturgi, drept care i-am îmboldit către teatru. Acum, ei sunt doi dintre cei mai interesanţi dramaturgi ai noştri. Dar, pentru că m-aţi ispitit, am să vă spun ce s-a intimplat in 1953 : eram instructor de teatru la o şcoală profesională a C.F.R.-ului şi am întilnit un băiat foarte înzestrat. Nu l-am lăsat pînă nu l-am adus la I.A.T.C.. ..Băieţelul“ se numea... Marin Moraru. — In decursul anilor au pus în scenă 42 de spectacole (1 - teatru ; dacă nu mă înşel, aproape toate erau montate pe texte dramatice româneşti. — Nu toate, dar oricum trei sferturi erau din dramaturgia naţională românească. S-a intimplat aşa pentru că m-am ocupat, mai totdeauna, de formarea tinerelor talente şi cred că ele nu se pot forma decit la şcoala dramaturgiei româneşti, decit in cadrul spiritualităţii româneşti. Nu absolutizez însă , e imperios necesar să se joace şi dramaturgie străină o dată ce nu trăim claustraţi, ci in interferenţă cu valorile tuturor meridianelor. — Din cele 42 de transpuneri scenice, cu cite mai sinteţi de acord azi ? — Unele sunt tocmai cele care nu au avut succes, dar de care nu mă dezic ; după cum sunt spectacole care au avut succes şi au fost apreciate de critici prestigioşi, dar demontarea cărora am fost nemulţumit. Am îndrăcit vreo 12.Steaua fără nume. Ultima oră. Moartea unui comis voiajor încată la Sibiu, Avarul, la Baia Mare. Ferestre deschise, îndrăzneala. Maşina de scris la Tg. Mureş. Antigona sau Billy Mincinosul la Giuleşti, care au fost depreciate de conducerea teatrului, dar mie mi-au plăcut. Dactilografii la Teatrul Mic, un triptic Călinescu la Radio. Dar, din păcate, au mai existat şi celelalte 30 de spectacole ale mele... — La Teatrul de comedie au început repetiţiile cu Fata morgana de Dumitru Solomon. — E un autor la care ţin foarte mult. Prima sa apariţie pe scenă ca dramaturg a fost girată de mine în 1967. Din volumul său recent tipărit, Socrate mi se pare un text destul de temeinic şi mă mir de ce nu se joacă încă la nici un teatru. Fata morgana sau Examen de bacalaureat (titlu indecis încă) nu este in gama esenţială a scrisului lui Dumitru Solomon, dar foloseşte culorile lui complementare. E un text mai degrabă deconectant ; piesa are insă haz şi incisivitate intelectuală. — Ce veţi regiza pe scena teatrului unde sunteţi director, I. I.A.T.C. ? — Voi monta un triptic de Corneliu Vadim Tudor şi Napoleon, soldatul şi femeia, de pictorul timişorean A. G. Ardeleanu, doi debutanţi pe scenele noastre, la care urmăresc aceeaşi idee, a formării personalităţii tînărului actor oferindu-i de data aceasta, texte ale dramaturgilor din aceeaşi generaţie care, chiar dacă au neîmpliniri, au in schimb, virtutea prospeţimii, a autenticităţii. Rep. Desen de ANESTIN ■România literară 27