România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Tineri dirijori despre ei înşişi Dirijorul clujan Erich Bergel a fost invitat anul acesta la Radiodifuziune pentru a conduce ciclul de concerte cuprinse în „Festivalul Mozart- Bruckner“ . — Ne putem permite să notăm, în evoluţia carierei dv. dirijorale, ca o etapă esenţială, etapa Bruckner ? — Incontestabil, de cîtva timp am intrat într-o „etapă Bruckner“, dar aceasta nu mă face să neglijez restul repertoriului. Lucrările acestui compozitor îţi dau posibilitatea, ca interpret, să-ţi lărgeşti propriul orizont spiritual. Temperamentul său nordic s-a dovedit de-a lungul anilor puţin apropiat, chiar străin, latinilor. Personal mă simt foarte mult atras de lumea muzicală a simfonismului său ; sunt convins că şi pe viitor descifrarea sensurilor expresiilor muzicale, pătrunderea acelui inefabil greu de exprimat va constitui una din preocupările mele principale. Armoniile lui Bruckner (sinteză ciudată şi unică în acelaşi timp între lumea contrapunctică, claritatea cristalină a lui Bach şi formele clasice ale simfonismului vienez, reprezentat prin Beethoven) mă fascinează. Microcosmul melodico-armonic, prin care Bruckner se ataşează limbajului wagnerian, impune concepţiei dirijorale o construcţie pe măsură, adică o arhitectonică monumentală. — In cite repetiţii pregătiţi un concert ? — După nivelul orchestrelor respective, numărul lor variază între una şi cinci, uneori chiar mai multe. Cu orchestra din Berlin, deşi am avut un program greu, le-am pregătit într-o singură repetiţieTV- y — Dirijorul contemporan se numără printre acei „monştri sacri" ce-şi tăinuiesc secretele laboratorului de creaţie ? — Şeful de orchestră, care trebuie să fie un bun psiholog şi un bun pedagog, este dator să găsească, potrivit împrejurărilor, mijloacele, posibilităţile de comunicare. Orchestra să nu vadă în el un adversar, ci să fie convinsă că servesc un interes comun. Profesia de dirijor, complexă, presupune cultură muzicală, o bună pregătire teoretică ; dirijorul trebuie să cunoască posibilităţile tehnice şi frumuseţea fiecărui instrument. — Pe care maestru contemporan al baghetei îl apreciaţi în mod deosebit ? — Idealul meu, al cărui nume îl rostesc cu emoţie, rămîne Herbert von Karajan, cel mai mare dirijor al zilelor noastre. De la nimeni nu am învăţat atît de mult deşi, atunci cînd i-am fost, timp de şase luni în preajmă-i, n-am fost ca dirijor, ci i-am cerut părerea în legătură cu o lucrare ştiinţifică pe care o elaborez Arta fugii la Bach. L-am urmărit, profitînd de fiecare moment, în timpul repetiţiilor, concertelor, imprimărilor şi, după profesorul meu Antonim Ciolan, pot spune că-i datorez lui Karajan substanţa formaţiei mele dirijorale. — V-aş ruga să ne vorbiţi despre pasiunile dumneavoastră extra-muzicale. — Sînt îndrăgostit de frumuseţile naturii şi sunt un pasionat sportiv, un alpinist , am străbătut Suedia şi întreaga Scandinavie. Impresiile lăsate de peisajele mirifice le-am legat şi explicat tot prin muzică. O altă puternică pasiune este arta populară : colecţionez cu nesaţ icoane, ţesături, mobilă veche, ceramică. ★ — Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Iaşi, pe care o conduceţi atît ca dirijor cit şi ca director, a înregistrat in ultimii doi ani o ascensiune deosebită. Deşi acest interval de timp este scurt, vă propunem totuşi o incursiune în trecut, rugîndu-vă să ne răspundeţi care au fost principiile călăuzitoare ale activităţii dumneavoastră ? — Am pornit de la ideea că o orchestră poate fi formată în doi ani, dacă dirijorul ei permanent are o experienţă de cel puţin douăzeci. Intr-un oraş unde există un conservator, dirijorul poate atrage tineretul care, chiar dacă nu are o pregătire specială pentru orchestră, are totuşi o bună pregătire instrumentală. Important e să existe cineva care să le dezvolte cultul pentru orchestră, activitate destul de grea şi nu lipsită de riscuri, dacă ţinem seama că atît în conservatoare cît şi în şcolile de muzică accentul se pune pe ideea că „trebuie să devii solist!“ Ajuns în orchestră, instrumentistul se consideră refulat, sinistrat. El trebuie să înţeleagă însă că, oricît de talentat ar fi, piaţa noastră muzicală nu poate primi în fiece an numai solişti. — Credeţi că stilul unei orchestre se poate forma pe un anumit repertoriu preferenţial ? — In cele patru turnee făcute de noi la Bucureşti şi Cluj s-a putut observa că repertoriul nu a fost axat intr-o anumită direcţie, ci că a cuprins nume şi epoci variate de la Wagner, Ravel, Schubert, R. Strauss la Enescu și Ion Dumitrescu. Evitînd riscul de a fi catalogat ca un dirijor clasic sau romantic, doresc să antrenez orchestra pe partituri dintre cele mai variate. Intr-adevăr, încerc să formez orchestrei noastre un anumit stil interpretativ, să capăt la compartimentul corzilor moliciunea şi supleţea sonorităţilor vieneze, preferind în schimb pentru suflători stilul orchestrelor nord-americane caracterizat printr-un atac mult mai evoluat. Scopul nostru nu este însă de a face copii cît mai fidele, ci de a înregistra evoluţii valorice originale. Repetînd pe dinafară cu orchestra o poţi vitaliza mai uşor, deşi cîteodată memoria îţi joacă feste, în dauna profunzimii. — Este adevărat că aceste deziderate s-au făcut deja simţite. Ne puteţi explica acest succes ? — Fiecare succes trebuie pus în relaţie directă cu capacitatea de dăruire spontană a instrumentistului. Datoria orchestrei este de a înţelege firul dramaturgiei muzicale, iar cea a dirijorului de a cultiva simţul replicii în ansamblu. Educarea atenţiei, stimularea ei sunt foarte importante (îmi amintesc mereu că Stokowski nu studia toată partitura pentru a-i obliga pe instrumentiști să se concentreze). M-a interesat să-mi formez o orchestră proprie care să evite intr-un anumit fel. Cu o oarecare orchestră, chiar foarte bună, intr-un timp limitat nu realizezi nimic. Pentru acest colectiv în care mi-am pus toată speranţa renunţ fără regrete şi la contracte din străinătate. Un dirijor trebuie să-şi aibă orchestra sa, să fie un om de orchestră. Rep. ERICH HERGEL (Cluj) ION BACIU (Iaşi) micul ecran In aşteptarea premiilor Uniunii Scriitorilor în săptămîna care a trecut televiziunea a rezervat un singur spaţiu, de nici o oră, literaturii. O discuţie despre „cartea de informare“, o cronică literară Şi „ce e nou in B.P.T.“. Oare in acest fel intelege televiziunea să ajute revistele literare in reflectarea şi discutarea momentului literar ? După atitea critici, discuţii şi laude ce se constată ? Reducerea interesului faţă de ,,literatura vie" la un singur punct in programul întregii săptămini, renunţarea la unele reuşite ale acestui tip de emisiune, la unele mese rotunde, interviuri scurte, spontane ale unor personalităţi diverse şi chiar iniţierea unor forme mai vii, mai pregnante, cum ar fi controversa literară sau un punct de vedere, competent, susţinut de un reprezentant al secţiei literare a televiziunii (neapărat o personalitate, chiar dacă numai de 20 sau 30 de ani). A dispărut chiar discuţia despre revistele literare (programată de obicei pe programul II la ore imposibile), aşa cum era, lincedă, plată, descriptivă, făcută de necunoscuţi. Ce se intimipă ? Noi, scriitorii, nu ne declarăm de acord cu ideea că literatura — şi mai ales cea care se face la noi, acum atit de diversă, de interesantă, de discutabilă in sensul bun al acestui cuvint — nu prezintă interes pentru telespectatori care sunt adesea şi cititorii noştri. E adevărat, trebuie găsite formule noi, antrenante, vii şi cea mai vie formulă nu e, oricum, renunţarea. Pentru că, imitindu-l, cu zîmbet insă, pe Lăpuşneanu, am spune : „Dacă nu ne vreţi, noi vă vrem !“ Vrem să se regăsească in programul vostru atît de fericit încărcat cu texte bune dramatice, filme interesante de arhivă, emisiuni bune pentru tineret, cu excelenta sene de materiale închinată semicentenarului P.C.R. ş.a. şi cu frînturi din viaţa ideilor şi a cărţilor literare care, vă asigurăm, e deosebit de interesantă şi expresivă. Cu deosebire acum, cînd se pregătesc premiile literare ale Uniunii Scriitorilor. ASPASIA Domnul A fost odată un domn subţirel şi cu gura frumoasă. Un domn student, un domn logodnic, un domn actor, un domn foarte tînăr care glumea cu eleganţă şi care, într-o zi, s-a dus în camera cealaltă a închis uşa încet în urmă şi nu s-a mai întors. De 27 de ani, acolo, în camera cealaltă, merge tăcut spre zidul alb din faţa lui. A fost odată un domn cu nume de marionetă simpatică. A murit în anul 1944, în ziua de 4 a celei de-a patra luni, în oraşul pe care-l ador şi căruia cifra 4, cifră cenuşie, ştearsă, fără istorie, i-a purtat un cumplit nenoroc. Atunci, în acea înfricoşătoare zi a copilăriei mele, în amiaza celui mai ucigător bombardament pe care l-a răbdat, urlînd de durere, Bucureştiul, a nutrit un domn logodnic, un domn student, un domn actor numit Vasile Vasilache. A murit cum se moare — nu ştiu cum a murit, nu ştiu cum se moare, nici el nu ştia. Un zîmbet, o lacrimă — viaţa lui cunoscuse numai această reţetă simplă, în filigranul căreia nu a scris numele morţii. Un zîmbet inteligent, o lacrimă dincolo de inteligenţă — asta fusese aproape totul, şi cavalerul şi logodnicul şi mirele cu capul aburit de cîntece de nuntă nu fusese făcut să privească moartea-n ochi şi să tremure şi să i se supună. Domnul Vasile Vasilache, arbitrul micii eleganţe de parc şi de cafenea, martor cu lămîiţă la butonieră — pe vremea cînd reverele aveau butoniere — la toate cununiile de la periferia cu cişmele în poartă, amicul niţel năuc şi niţel fluieră vînt al tuturor junilor şomeri şi al mai tuturor junelor fluture şomeriţe nu fusese făcut să devină arbitrul morţii, martorul negru al morţii, amicul îngrozit al morţii. Ora veselă a încetat. Fusese o mare vedetă Vasile Vasilache. Şi nu a cinematografului. Şi nu numai a teatrului. Fusese, domnul Vasilache, vedeta Radioului. Cea dinţii şi poate cea mai strălucită vedetă a Radioului. Pe vremea cînd oamenii se mai uitau la minunatele alcătuiri de lemn şi fire cu admiraţie superstiţioasă. Pe vremea cînd răsuceau cu un fior de emoţie butoanele şi nu s-ar fi mirat dacă din interiorul cutiei de minuni s-ar fi ivit, acoperind cu aripile desfăcute atîtea nume de oraşe, un mare fluture galben. Un fluture galben deasupra Londrei, a Parisului, a Bucureştiului. Atunci, la 4 aprilie 1944, fluturele galben al morţii şi-a desfăcut aripile deasupra Bucureştiului. Atunci, în umbra de fluture, a pierit domnul fluture, domnul Vasle Vasilache. Marele Vasile Vasilache, al meu. A fost o vedetă — şi despre vedetele Radioului şi despre absenţa vedetelor Radioului vom vorbi săptămîna viitoare. Acum — împreună cu o altă vedetă, numită Stroe, şi împreună cu o a’'.ă vedetă, numită Vasile Vasilache junior — să stăm într-o după-amiază pe o bancă, la şosea, şi să ne gîndim la domnul elegant care de 27 de ani, în camera cealaltă, merge tăcut spre zidul alb din faţa lui. Cu o floare de lămîiţă la reverul mort. Florin MUGUR radio CINEMA Un masacru îmi revin, incet, ca după un cutremur. E absolut incredibil cit de prost a putut fi acest film care s-a numit, miercurea trecută, Marele Gatsby. Era atit de prost incit tu însuţi constatai pe parcurs cit eşti de prost incercind să-i găseşti un adjectiv, un calificativ, o vorbă cu care să-l faci praf. Filmul scăpa nu numai analizei, ci şi blestemului. O enormă muțenie m-a cuprins de la scenă la scenă, de la replică la replică (versiune in limba franceză *) care distrugea ceea ce mai răminea de distrus, după ce regizor și actori americani pustiau tot, idei, atmosferă, ton al personajelor !) In muţenia care mă îngheţa ca un viscol polar, nu simţeam decit nevoia să scriu copilăreşte, cît mai copilăreşte, ca un ţine care se trezeşte noaptea dintr-un coşmar : „jos cinematograful“, sau „jos labele de pe cărţi !“ sau toate la un loc. Niciodată n-am simţit o ură mai adîncă faţă de ceea ce numim, toată ziua bună ziua. ..ecranizare“, niciodată — absolut niciodată — n-am dorit mai puternic moartea filmului, ca o răzbunare pentru această masacrare a lui Scott Fitzgerald şi numai pentru asta. Nu-mi revin decît amintindu-mi că în 1933, Scott.?, incarcat de două ori să se sinucidă. In 1937, a plecat la Hollywood unde a stat pînă în 1940, anul morţii, ratînd tot, loind toată ziua, lucrând la un scenariu pentru pe aripile vântului, un altul laMadame Curie, etc., toate refuzate. Bibliografia lui hollywondiană e boW5 la capitolele . ..lucrări necreditate“ (două), „lucrări neutilizate“ (patru), „proiecte abandonate“ (şase)... Nu-mi revin decit amintindu-mi că la sfirşitul lui ’35 Arnold Gingrich, redactor-şef la revista „Esquire“, se duce la Baltimore să-i ceară socoteală lui Scott pentru banii luaţi pe articole nelivrate. Scott, bolnav, beat, ii răspunde : „Nu mai pot scrie“ şi Gingrich îi zice : „Scott, imi trebuie un manuscris de-al tău. Administraţia vrea să ştie pentru ce te plătesc. Chiar dacă n-ai să-mi scrii decit 19 pagini pe care vei copia de 500 de ori „nu pot scrie, nu pot scrie“, tot m-ai ajuta, pentru că aş putea spune că am primit un manuscris de la Scott“. „Bine, răspunse Scott. Am să încerc să scriu tot ce pot scrie despre faptul că nu pot scrie“, îmi revin citind această nuvelă, să-i zicem pe româneşte Crăpătura, care începe cu cele tree cuvinte : „Orice viaţă este, bineînţeles, un proces de demolare“... îmi revin reamin adu-mi că Scott — sau nu, nu ştiu dacă-mi amintesc exact, dar n-am timp, n-am chef să caut da ră-i aşa sau nu, e poate doar un vis confuz cu el sau cu altul — Scott, la Hollywood, a venit într-o zi la filmare, în patru labe, parcă ningea, regizorul a început să urle, l-au cărat de pe platou, îmi zic că ar fi trebuit să-şi bată joc şi mai rău de ei. Dar nu avea de unde să ştie cum va arăta acest Gatsby din ’49. Mă alin şoptindu-mi că el, totuşi. Ştia şi de această ecranizare, fiindcă o mărturisise : „Toate poveştile care se nasc în capul meu conţin o doză de dezastru“... Iată-l. E atît de adevărat, Scott a fost atit de blestemat in ale adevărului, incit printr-un joc dublu, fariseic şi crud, viaţa a năimit un grup de oameni care au transformat in dezastru cea mai frumoasă poveste scornită de el, aceea care începe cu neuitatele cuvinte ale naratorului : „Pe vremea cînd eram mai tînăr, adică mai vulnerabil, tata imi dăduse un sfat pe care nu-1 voi uita niciodată : cind vei avea poftă să critici pe cineva, gindește-te că nu toată lumea s-a bucurat de aceleaşi avantaje ca şi tine“. Imi revin după noaptea de miercuri, conştient că faţă de mulţi, foarte mulţi oameni, am avantajul — pe care nu mi-l poate răpi nimeni, nici un film, nici un regizor oricît de imbecil, nici un cutremur — da a fi prins după o pagină de amor, de amor, scrisă de Scott. Incit masacre la cere am asistat o tonic, fortifiant ca nevrostenitul. Radu COSAŞU • Imi aduc aminte ce fericit am fost cînd am constatat că traducerea lui „Gatsby“ nu româneşte aparţirea lui Mircea Ivănescu. A fi pe aceeaşi lungime de undă cu un mare poet, întru iubirea aceluiași confrate... România literară 29