România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

Tineri dirijori despre ei înşişi Dirijorul clujan Erich Ber­­gel a fost invitat anul acesta la Radiodifuziune pentru a conduce ciclul de concerte cu­prinse în „Festivalul Mozart- Bruckner“ . — Ne putem permite să no­tăm, în evoluţia carierei dv. dirijorale, ca o etapă esenţi­ală, etapa Bruckner ? — Incontestabil, de cîtva timp am intrat într-o „etapă Bruckner“, dar aceasta nu mă face să neglijez restul reper­toriului. Lucrările acestui compozitor îţi dau posibilita­tea, ca interpret, să-ţi lărgeşti propriul orizont spiritual. Temperamentul său nordic s-a dovedit de-a lungul anilor pu­ţin apropiat, chiar străin, lati­nilor. Personal mă simt foar­te mult atras de lumea muzi­cală a simfonismului său ; sunt convins că şi pe viitor des­cifrarea sensurilor expresiilor muzicale, pătrunderea acelui inefabil greu de exprimat va constitui una din preocupări­le mele principale. Armoniile lui Bruckner (sinteză ciudată şi unică în acelaşi timp între lumea contrapunctică, clari­tatea cristalină a lui Bach şi formele clasice ale simfonis­mului vienez, reprezentat prin Beethoven) mă fascinea­ză. Microcosmul melodico-ar­­monic, prin care Bruckner se ataşează limbajului wagneri­an, impune concepţiei diri­jorale o construcţie pe mă­sură, adică o arhitectonică monumentală. — In cite repetiţii pregătiţi un concert ? — După nivelul orchestre­lor respective, numărul lor variază între una şi cinci, u­­neori chiar mai multe. Cu or­chestra din Berlin, deşi am avut un program greu, le-am pregătit într-o singură repeti­­ţieTV- y — Dirijorul contemporan se numără printre acei „monştri sacri" ce-şi tăinuiesc secrete­le laboratorului de creaţie ? — Şeful de orchestră, care trebuie să fie un bun psiholog şi un bun pedagog, este dator să găsească, potrivit împreju­rărilor, mijloacele, posibilită­ţile de comunicare. Orchestra să nu vadă în el un adversar, ci să fie convinsă că servesc un interes comun. Profesia de dirijor, complexă, presu­pune cultură muzicală, o bu­nă pregătire teoretică ; dirijo­rul trebuie să cunoască posibi­lităţile tehnice şi frumuseţea fiecărui instrument. — Pe care maestru contem­poran al baghetei îl apreciaţi în mod deosebit ? — Idealul meu, al cărui nu­me îl rostesc cu emoţie, ră­­mîne Herbert von Karajan, cel mai mare dirijor al zilelor noastre. De la nimeni nu am învăţat atît de mult deşi, atunci cînd i-am fost, timp de şase luni în preajmă-i, n-am fost ca dirijor, ci i-am cerut părerea în legătură cu o lu­crare ştiinţifică pe care o elaborez Arta fugii la Bach. L-am urmărit, profitînd de fiecare moment, în timpul repetiţiilor, concertelor, im­primărilor şi, după profesorul meu Antonim Ciolan, pot spune că-i datorez lui Karajan substanţa formaţiei mele diri­jorale. — V-aş ruga să ne vorbiţi despre pasiunile dumneavoas­tră extra-muzicale. — Sînt îndrăgostit de fru­museţile naturii şi sunt un pa­sionat sportiv, un alpinist , am străbătut Suedia şi întreaga Scandinavie. Impresiile lăsa­te de peisajele mirifice le-am legat şi explicat tot prin mu­zică. O altă puternică pa­siune este arta populară : co­lecţionez cu nesaţ icoane, ţe­sături, mobilă veche, cerami­că. ★ — Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Iaşi, pe care o conduceţi atît ca dirijor cit şi ca director, a înregistrat in ultimii doi ani o ascensiune deosebită. Deşi acest interval de timp este scurt, vă propu­nem totuşi o incursiune în trecut, rugîndu-vă să ne răs­pundeţi care au fost princi­piile călăuzitoare ale acti­vităţii dumneavoastră ? — Am pornit de la ideea că o orchestră poate fi formată în doi ani, dacă dirijorul ei permanent are o experienţă de cel puţin douăzeci. Intr-un oraş unde există un conser­vator, dirijorul poate atrage tineretul care, chiar dacă nu are o pregătire specială pen­tru orchestră, are totuşi o bu­nă pregătire instrumentală. Important e să existe cineva care să le dezvolte cultul pen­tru orchestră, activitate des­tul de grea şi nu lipsită de riscuri, dacă ţinem seama că atît în conservatoare cît şi în şcolile de muzică accentul se pune pe ideea că „trebuie să devii solist!“ Ajuns în or­chestră, instrumentistul se consideră refulat, sinistrat. El trebuie să înţeleagă însă că, oricît de talentat ar fi, piaţa noastră muzicală nu poate primi în fiece an numai so­lişti. — Credeţi că stilul unei or­chestre se poate forma pe un anumit repertoriu preferen­ţial ? — In cele patru turnee fă­cute de noi la Bucureşti şi Cluj s-a putut observa că reperto­riul nu a fost axat intr-o anu­mită direcţie, ci că a cuprins nume şi epoci variate de la Wagner, Ravel, Schubert, R. Strauss la Enescu și Ion Dumitrescu. Evitînd riscul de a fi catalogat ca un diri­jor clasic sau romantic, do­resc să antrenez orchestra pe partituri dintre cele mai vari­ate. Intr-adevăr, încerc să for­mez orchestrei noastre un anumit stil interpretativ, să capăt la compartimentul cor­zilor moliciunea şi supleţea sonorităţilor vieneze, preferind în­ schimb pentru suflători stilul orchestrelor nord-ameri­­cane caracterizat printr-un atac mult mai evoluat. Scopul nostru nu este însă de a face copii cît mai fidele, ci de a înregistra evoluţii valorice o­­riginale. Repetînd pe dinafară cu orchestra o poţi vitaliza mai uşor, deşi cîteodată me­moria îţi joacă feste, în dau­na profunzimii. — Este adevărat că aceste deziderate s-au făcut deja simţite. Ne puteţi explica acest succes ? — Fiecare succes trebuie pus în relaţie directă cu capa­citatea de dăruire spontană a instrumentistului. Datoria or­chestrei este de a înţelege firul dramaturgiei muzicale, iar cea a dirijorului de a cultiva simţul replicii în an­samblu. Educarea atenţiei, sti­mularea ei sunt foarte impor­tante (îmi amintesc mereu că Stokowski nu studia toată par­titura pentru a-i obliga pe in­strumentiști să se concentreze). M-a interesat să-mi for­mez o orchestră proprie care să evite intr-un anumit fel. Cu o oarecare orchestră, chiar foarte bună, intr-un timp li­mitat nu realizezi nimic. Pen­tru acest colectiv în care mi-am pus toată speranţa re­nunţ fără regrete şi la con­tracte din străinătate. Un diri­jor trebuie să-şi aibă orchestra sa, să fie un om de orchestră. Rep. ERICH HERGEL (Cluj) ION BACIU (Iaşi) micul ecran In aşteptarea premiilor Uniunii Scriitorilor în săptămîna care a trecut televiziunea a rezervat un sin­gur spaţiu, de nici o oră, literaturii. O discuţie despre „cartea de informare“, o cronică literară Şi „ce e nou in B.P.T.“. Oare in acest fel intelege televiziunea să ajute revistele literare in reflectarea şi discutarea momentului literar ? După atitea cri­tici, discuţii şi laude ce se constată ? Reducerea interesului faţă de ,,literatura vie" la un singur punct in programul întregii săptămini, renunţarea la unele reuşite ale acestui tip de emi­siune, la unele mese rotunde, interviuri scurte, spontane ale unor personalităţi diverse şi chiar iniţierea unor forme mai vii, mai pregnante, cum ar fi controversa literară sau un punct de vedere, competent, susţinut de un reprezentant al secţiei lite­rare a televiziunii (neapărat o personalitate, chiar dacă numai de 20 sau 30 de ani). A dispărut chiar discuţia despre re­vistele literare (programată de obicei pe programul II la ore imposibile), aşa cum era, lincedă, plată, descriptivă, făcută de necunoscuţi. Ce se intimipă ? Noi, scriitorii, nu ne declarăm de acord cu ideea că literatura — şi mai ales cea care se face la noi, acum atit de diversă, de interesantă, de discutabilă in sen­sul bun al acestui cuvint — nu prezintă interes pentru telespec­tatori care sunt adesea şi cititorii noştri. E adevărat, trebuie gă­site formule noi, antrenante, vii şi cea mai vie formulă nu e, oricum, renunţarea. Pentru că, imitindu-l, cu zîmbet insă, pe Lăpuşneanu, am spune : „Dacă nu ne vreţi, noi vă vrem !“ Vrem să se regăsească in programul vostru atît de fericit încărcat cu texte bune dramatice, filme interesante de arhivă, emisiuni bune pentru tineret, cu excelenta sene de materiale închinată semicentenarului P.C.R. ş.a. şi cu frînturi din viaţa ideilor şi a cărţilor literare care, vă asigurăm, e deosebit de interesantă şi expresivă. Cu deosebire acum, cînd se pregătesc premiile lite­rare ale Uniunii Scriitorilor. ASPASIA Domnul A fost odată un domn subţi­rel şi cu gura frumoasă. Un domn student, un domn logod­nic, un domn actor, un domn foarte tînăr care glumea cu e­­leganţă şi care, într-o zi, s-a dus în camera cealaltă a închis uşa încet în urmă şi nu s-a mai întors. De 27 de ani, acolo, în camera cealaltă, merge tăcut spre zidul alb din faţa lui. A fost odată un domn cu nu­me de marionetă simpatică. A murit în anul 1944, în ziua de 4 a celei de-a patra luni, în ora­şul pe care-l ador şi căruia ci­fra 4, cifră cenuşie, ştearsă, fără istorie, i-a purtat un cumplit nenoroc. Atunci, în acea înfri­coşătoare zi a copilăriei mele, în amiaza celui mai ucigător bombardament pe care l-a răb­dat, urlînd de durere, Bucu­­reştiul, a nutrit un domn logod­nic, un domn student, un domn actor numit Vasile Vasilache. A murit cum se moare — nu ştiu cum a murit, nu ştiu cum se moare, nici el nu ştia. Un zîmbet, o lacrimă — viaţa lui cunoscuse numai această reţetă simplă, în filigranul căreia nu a scris numele morţii. Un zîm­bet inteligent, o lacrimă dincolo de inteligenţă — asta fusese a­­proape totul, şi cavalerul şi lo­godnicul şi mirele cu capul a­­burit de cîntece de nuntă nu fusese făcut să privească moar­­tea-n ochi şi să tremure şi să i se supună. Domnul Vasile Vasi­lache, arbitrul micii eleganţe de parc şi de cafenea, martor cu lămîiţă la butonieră — pe vre­mea cînd reverele aveau buto­niere — la toate cununiile de la periferia cu cişmele în poartă, amicul niţel năuc şi niţel flu­ieră vînt al tuturor junilor şomeri şi al mai tuturor junelor fluture şomeriţe nu fusese făcut să de­vină arbitrul morţii, martorul negru al morţii, amicul îngrozit al morţii. Ora veselă a încetat. Fusese o mare vedetă Vasile Vasilache. Şi nu a cinematogra­fului. Şi nu numai a teatrului. Fusese, domnul Vasilache, ve­deta Radioului. Cea dinţii şi poate cea mai strălucită vedetă a Radioului. Pe vremea cînd oamenii se mai uitau la minu­natele alcătuiri de lemn şi fire cu admiraţie superstiţioasă. Pe vremea cînd răsuceau cu un fior de emoţie butoanele şi nu s-ar fi mirat dacă din interiorul cutiei de minuni s-ar fi ivit, a­­coperind cu aripile desfăcute a­­tîtea nume de oraşe, un mare fluture galben. Un fluture gal­ben deasupra Londrei, a Pari­sului, a Bucureştiului. Atunci, la 4 aprilie 1944, flu­turele galben al morţii şi-a des­făcut aripile deasupra Bucu­reştiului. Atunci, în umbra de fluture, a pierit domnul fluture, domnul Vas­le Vasilache. Marele Vasile Vasilache, al meu. A fost o vedetă — şi despre vedetele Radioului şi despre absenţa vedetelor Radioului vom vorbi săptămîna viitoare. Acum — împreună cu o altă vedetă, numită Stroe, şi îm­preună cu o a’'.ă vedetă, numită Vasile Vasilache junior — să stăm într-o după-amiază pe o bancă, la şosea, şi să ne gîndim la domnul elegant care de 27 de ani, în camera cealaltă, mer­ge tăcut spre zidul alb din faţa lui. Cu­ o floare de lămîiţă la re­verul mort. Florin MUGUR radio CINEMA Un masacru îmi revin, incet, ca după un cutre­mur. E absolut incredibil cit de prost a putut fi acest film care s-a nu­mit, miercurea trecută, Marele Gatsby. Era atit de prost incit tu însuţi constatai pe parcurs cit eşti de prost incercind să-i găseşti un adjectiv, un calificativ, o vorbă cu care să-l faci praf. Filmul scăpa nu numai analizei, ci şi blestemu­lui. O enormă muțenie m-a cuprins de la scenă la scenă, de la replică la replică (versiune in limba fran­ceză *) care distrugea ceea ce mai răminea de distrus, după ce regizor și actori americani pustiau tot, idei, atmosferă, ton al personajelor !) In muţenia care mă îngheţa ca un vis­col polar, nu simţeam decit nevoia să scriu copilăreşte, cît mai copi­lăreşte, ca un ţine care se trezeşte noaptea dintr-un coşmar : „jos ci­nematograful“, sau „jos labele de pe cărţi !“ sau toate la un loc. Niciodată n-am simţit o ură mai adîncă faţă de ceea ce numim, toată ziua bună ziua. ..ecranizare“, niciodată — absolut niciodată — n-am dorit mai puternic moartea filmului, ca o răzbunare pentru a­­ceastă masacrare a lui Scott Fitz­gerald şi numai pentru asta. Nu-mi revin decît amintindu-mi că în 1933, Scott.?, incarcat de două ori să se sinucidă. In 1937, a ple­cat la Hollywood unde a stat pînă în 1940, anul morţii, ratînd tot, loind toată ziua, lucrând la un sce­nariu pentru pe aripile vântului, un altul la­­Madame Curie, etc., toate refuzate. Bibliografia lui hollywondiană e boW5 la capito­lele . ..lucrări necreditate“ (două), „lucrări neutilizate“ (patru), „pro­iecte abandonate“ (şase)... Nu-mi revin decit amintindu-mi că la sfir­­şitul lui ’35 Arnold Gingrich, re­­dactor-şef la revista „Esquire“, se duce la Baltimore să-i ceară soco­teală lui Scott pentru banii luaţi pe articole nelivrate. Scott, bolnav, beat, ii răspunde : „Nu mai pot scrie“ şi Gingrich îi zice : „Scott, imi trebuie un manuscris de-al tău. Administraţia vrea să ştie pentru ce te plătesc. Chiar dacă n-ai să-mi scrii decit 19 pagini pe care vei copia de 500 de ori „nu pot scrie, nu pot scrie“, tot m-ai ajuta, pen­tru că aş putea spune că am pri­mit un manuscris de la Scott“. „Bine, răspunse Scott. Am să în­cerc să scriu tot ce pot scrie des­pre faptul că nu pot scrie“, îmi revin citind această nuvelă, să-i zicem pe româneşte Crăpătura, care începe cu cele tre­e cuvinte : „Orice viaţă este, bineînţeles, un proces de demolare“... îmi revin reamin­ adu-mi că Scott — sau nu, nu ştiu dacă-mi amintesc exact, dar n-am timp, n-am chef să caut da ră-i aşa sau nu, e poate doar un vis confuz cu el sau cu altul — Scott, la Holly­wood, a venit într-o zi la filmare, în patru labe, parcă ningea, regi­zorul a început să urle, l-au cărat de pe­ platou, îmi zic că ar fi tre­buit să-şi bată joc şi mai rău de ei. Dar nu avea de unde să ştie cum va arăta acest Gatsby din ’49. Mă alin şoptindu-mi că el, totuşi. Ştia şi de această ecranizare, fiindcă o mărturisise : „Toate poveştile care se nasc în capul meu conţin o doză de dezastru“... Iată-l. E atît de a­­devărat, Scott a fost atit de bles­temat in ale adevărului, incit prin­tr-un joc dublu, fariseic şi crud, viaţa a năimit un g­rup de oameni care au transformat in dezastru cea mai frumoasă poveste scornită de el, aceea care începe cu neuitatele cuvinte ale naratorului : „Pe vremea cînd eram mai tî­năr, adică mai vulnerabil, tata imi dăduse un sfat pe care nu-1 voi uita niciodată : cind vei avea poftă să critici pe cineva, gindește-te că nu toată lumea s-a bucurat de ace­leaşi avantaje ca şi tine“. Imi revin după noaptea de miercuri, conştient că faţă de mulţi, foarte mulţi oameni, am avantajul — pe care nu mi-l poate răpi ni­meni, nici un film, nici un regizor oricît de imbecil, nici un cutremur — da a fi prins după o pagină de amor, de amor, scrisă de Scott. In­cit masacre­ la cere am asistat o tonic, fortifiant ca nevrostenitul. Radu COSAŞU •­ Imi aduc aminte ce fericit am fost cînd am constatat că traduce­rea lui „Gatsby“ nu româneşte a­­parţir­ea lui Mircea Ivănescu. A fi pe aceeaşi lungime de undă cu un mare poet, întru iubirea aceluiași confrate... România literară 29

Next