România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Domnilor, îl iubeam foarte mult pe Jean Paulhan. li admiram spiritul pătrunzător, luciditatea, acuitatea inteligenţei, exactitatea gîndirii, care, din nuanţă în nuanţă, din distincţie în distincţie, din precizie în precizie, conduceau pînă la impalpabil, la punctul zero al gîndiriii, la punctul zero al criticii. Şi totuşi el devenise Criticul. „La Nouvelle Revue frangaise“ pa care a condus-o timp de mai mulţi ani a fost considerată în lumea întreagă ca „singura revistă franceză“, cea mai, bună revistă de literatură. Teoreticianul care a scris Fleurs de Tarbes, Clef de la poésie, Petite Preface , toute critique justifică, rînd pe rînd, toate criteriile de judecare a operelor, le pune în contradicţie, ajungînd să le distrugă unele prin celelalte, zădărnicindu-le. în ciuda acestui scepticism fundamental, el s-a înşelat rareori asupra calităţilor literare ale operelor de care lua cunoştinţă. Cînd scria despre Jules Renard, Orieu la Rochelle, Paul Eluard, Henri Michaux, Marcel Juhandeau, Ramuz, Cingma şi atîţia alţii, lăsa intuiţia să vorbească, pentru că o simţea mai sigură decît teoria. Cînd scria despre Ggoethuysen, aveam de-a face tocmai cu emoţia sa, cu inima sa care se deschidea, cu simţul prieteniei, am putea spune cu vocaţia prieteniei. Tot despre prietenie era vorba şi cînd scria despre Marcel Lecomte. Curios, paradoxal (era în natura lui Jean Paulhan de a fi paradoxal) este că, în acelaşi timp, el nu credea în literatură, crezînd totuşi în ea. „Toate cuvintele sunt în pericol de a deveni sinonime“, spunea el, sau : „Trebuie să fii foarte subtil, ca să poţi deosebi adevărul de bine, frumosul de dreptate“. Dar, totodată, el afirmă şi că : „Nu scriem pentru a fi eleganţi şi spirituali, nu scriem pentru a avea motive, nici măcar pentru a avea dreptate, nici pentru a da un aspect plauzibil unor teze evident false“, scriem „pentru a înţelege, pentru a ne salva“. A avut întotdeauna tendinţa de a merge împotriva adevărului admis sau a rutinei care ne împiedică să vedem lumea fără îndoială, gîndea că există două, ori mai multe adevăruri, lucru care se potrivea cu spiritul său. Pentru el adevărul era suma adevărurilor contrare. Se îndoia de orice afirmaţie definitivă. Putem spune că Jean Paulhan nu fugea după timpul său, ci i se opunea cu curaj, ori mai exact îl crea. Am dorit mult să-l cunosc mai bine și mai devreme pe Jean Paulhan. L-am întîlnit pentru prima dată acum douăzeci de ani. îi adusesem pentru colecția sa, „Les Métamorphoses“, un text, un fel de eseu pe care l-a dat să-l citească unui lector de la Gallimard. N-am ştiut niciodată dacă Paulhan l-a citit sau dacă citindu-l a vrut să-şi confirme părerea printr-un alt punct de vedere. După ce am aşteptat două, trei luni, fără a primi răspuns, mi-am pierdut răbdarea şi m-am dus să mă interesez. L-am găsit în biroul său de la „Nouvelle Revue frangaise“ — înconjurat de o întreagă curte de tineri scriitori, care trebuie să fi făcut parte din prima recoltă de după război. Puterea revistei, aş putea să zic terorismul său, exercita, încă pe atunci, o influenţă preponderentă asupra literaturii. Jean Paulhan m-a recunoscut imediat. — „Vrei textul dumitale ?“, mi-a zis prevenitor. „Iată-l“. A deschis un sertar în care n-am zărit decît un manuscris, al meu — așteptîndu-mă. Mi l-a dat, l-am luat și am plecat. Pe culoar mi-a căzut o foaie. Am ridicat-o. Era referatul lectorului : feroce. Eseul meu nu avea nici o valoare, era prost gîndit, prost scris, fără interes. Numai după zece ani mi-am putut publica fragmente din el în diverse reviste. Nu i-am păstrat lui Jean Paulhan ranchiună. L-am revăzut. Apoi, într-o bună zi, el dobîndi sentimente prieteneşti faţă de mine, deveni apărătorul meu. într-adevăr, numai prietenia poate fi comprehensivă ; criticii ar trebui să fie prietenii autorilor şi operelor acestora, pentru a le putea înţelege, a le cunoaşte şi a le descifra, mai degrabă decît să le fie duşmani sau indiferenţi ; obiectivitatea este incertă. Teoriile literare sunt insuficiente, sau neştiinţifiice, cu toate eforturile unor critici de azi care repetă greşelile lui Taine sau Brunetière. Totul nu este de fapt decît subiectivitate. NOUL SOCRATE AL LIMBAJULUI COTIDIAN Pentru a întemeia o revistă, pentru a constitui o grupare literară, trebuie, evident, ca încă de la început să existe afinităţi ideologice ; dar gruparea intărindu-se, devenind o capelă, prietenia, tovărăşia capătă aspecte fanatice, în acest moment, poate că prietenia, foarte utilă la început, devine nefastă, pentru că sfirşeşte prin a nu mai fi de loc critică. Cade în excesul contrar. Redactorii unei reviste, partizanii aceleiaşi şcoli, ai aceleiaşi secte, au tendinţa să se considere unii pe alţii genii. In februarie 1951 s-a montat una din piesele mele la Théâtre de Poche, în Montparnasse. într-o seară, Jean Paulhan a venit împreună cu Dominique Aury ; a adus cu el şi treizeci şi cinci de alte persoane, prieteni şi literaţi, dintre care mulţi erau străini. Mica sală a teatrului ne părea copleşitor de plină, atit mie, cit şi actorilor care erau obişnuiţi să avem un public de nouă, zece persoane. în spatele unei perdele pîndeam din culise toate reacţiile lui Jean Paulhan ; l-am văzut rîzînd, am avut o mare bucurie. Mai tîrziu, n-am publicat decît prea puţin la „Nouvelle Revue frangaise“. Mergeam să-l văd, nu prea des, dar eram convins că fac parte dintre prietenii săi. Şi mi-a dat dovada, cu puţină vreme în urmă, cu un an ori doi înaintea dispariţiei sale. Fusese ales recent în Academia Franceză. M-a invitat la un dejun. M-a sfătuit să-mi pun candidatura la Academia Franceză. Mi-a spus că şi Michaux, Robbe-Grillet, Bator şi alţii vor trebui să ajungă într-o zi în Academie. A fost unul dintre primii prieteni care mi-a deschis această perspectivă. Atit de bine, incit, astăzi, am oarecum impresia că Jean Paulhan m-a indicat ca succesor. Grea moştenire, aşa cum remarca recent Dominique Aury. Era exact în spiritul lui Jean Paulhan. Această moştenire este o onoare, dar şi o capcană. Deoarece, cum aş putea, fără să spun prea multe prostii, să exprim în trei sferturi de oră ce înseamnă opera lui Paulhan, cine a fost el, ce influenţă au exercitat opera şi persoana sa asupra literaturii ? Dacă în Entretiens sur Ies faits divers Jean Paulhan, noul Socrate al limbajului cotidian, ne dă reguli de gîndire corectă, în Fleurs de Tarbes şi Clef de la poésie pune în discuţie şi încearcă să codifice însuşi limbajul poeziei sau al literaturii. El ne spune că, dacă suntem materialişti, considerăm că limbajul antrenează gîndirea şi că, pentru un spiritualist, gîndirea precede limbajul. Cred că Jean Paulhan era un spiritualist, pentru că de nenumărate ori ne-a vorbit de o gîndire, sau despre gîndirea care-şi caută cuvintele. Totuşi, nu ajunge să descopere şi să pronunţe regulile limbajului poetic. Literatura, ne spune el, înseamnă poezie, şi este, pentru acei oameni care-şi pun problema limbajului, deci a gîndirii, o problemă arzătoare, şi totodată descurajatoare. El adaugă : „Scriitorii, chiar cei mai mari, dispreţuiesc literele“. Ce i se cere literaturii ? Totul. Dar literatura, în loc să străpungă misterul, nu face decît să-l ascundă. Ştim ce ne-a spus Jean Paulhan în Fleurs de Tarbes: există o retorică, adică un ansamblu de reguli, de care trebuie să ţinem seama cînd scriem un poem, un roman, orice operă literară. Dar chiar în sensul retoricii, literatura devine banală, uzată, începe teroarea în literatură, teroare care loveşte, îndepărtează, distruge retorica. Teroarea se instaurează cu noi reguli. La rîndul său, noul limbaj devine uzat şi o nouă teroare atacă retorica. Noua teroare detronează retorica şi se instaurează, devine o nouă retorică. Apoi o nouă teroare, şi tot aşa mai departe... Duşman al literaturii şi îndrăgostit de ea, Paulhan este unul dintre cei mai străluciţi şi extraordinari reprezentanţi ai ei. Am văzut cum a respins-o. Putem vedea şi cum îi face elogiul. „Ne putem îndoi de pasiunea Fedrei, de rana prinţului Andrei, de fumul care plutea peste acoperişurile Itacăi. Dar, dacă există în lume o realitate evidentă, aici trebuie să fie şi în nici un alt loc.“ Dacă Lalié este, poate, prima operă a lui Paulhan, geniul său a devenit cunoscut destul de tîrziu. Dar încă din 1908 există cîteva scrisori către Guillaume de Tarde. Lalié este o operă aproape necunoscută. Mi se pare că ea n-a fost publicată recent decît în operele complete ale lui Paulhan, editate de Tchou. în ciclul de povestiri, ceea ce este foarte semnificativ e felul cum descrie realitatea şi visul. Visa mult. Dar, în descrierea visurilor sale nu ştim exact cum încep ele şi unde se sfîrşesc. Cînd el descrie realitatea, ai impresia că-şi povesteşte visurile. într-un sens, Jean Paulhan merge mult mai departe in profunzime decît suprarealiştii. De altfel îi preceda, deoarece prima sa operă, Lalié, a fost scrisă în 1915. într-adevăr, scrierea automată în derivă era, cu toate acestea, destul de superficială şi a devenit chiar convenţională. Poate a fost influenţat de romanticii germani mărunţi. Vreau să spun că visurile, aşa cum au fost descrise de Paulhan, au un ton obiectiv. El, desigur, îşi descrie visurile, dar stăpînindu-şi scrisul. Era în firea lui Paulhan de a se autocontrola întotdeauna. Citind primele sale opere, am avut impresia că redescopăr literatura. Ce este literatura ? Mulţi gînditori şi scriitori (opera unora dintre ei fiind doar o meditaţie asupra literaturii) s-au ocupat de această problemă şi nici un răspuns nu este satisfăcător. Nu voi rezolva eu această problemă, desigur. Totuşi, mă întreb dacă literatura nu se datorează unui anumit fel de a te privi pe tine însuţi şi pe ceilalţi, de a privi lumea. Ea este, într-adevăr, rezultatul unei anumite priviri care face ca rea(Discurs la Academia Franceză) „Sub cupola“ celebrului aşezămint de pe Quai Conti, Eugen Ionescu şi-a rostit, in ziua de 25 februarie, discursul de intrare in Academia Franceză (pe care il reproducem parţial), tradiţionalul elogiu pe care fiece nou „nemuritor“ îl face predecesorului său. Sincerul, argumentatul omagiu adus lui Jean Paulhan nu este mai puţin o profesie de credinţă, o confesiune literara a lui Eugen lonescu însuşi. Intre „nemuritori": Jean Rostand, Eugen lonescu, Jacques Chastenet, Jules Romains SO România literară VIS ŞI REALITATE Jean Paulhan s-a născut scriitor, aşa cum alţii s-au născut muzicieni. Ştim că Mozart, la vîrsta de cinci ani, compunea deja. Rimbaud era poet şi scria capodopere de la şaisprezece ani. Pascal s-a născut filozof. Nu ştim exact ce vîrstă avea Jean Paulhan cînd s-a manifestat în el, pentru prima oară, spiritul literaturii.