România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
roza vînturilor R. F. a Germaniei Viaţa şi moartea unor spectacole Cînd am ajuns la Düsseldorf, repetiţiile cu Hamlet erau terminate. Mai se puneau la punct ultimele elemente tehnice, luminile mai încercau ultima dată scena, pentru un spectacol aşteptat aici cu mare interes de toată lumea. O distribuţie ce cuprinde 3 capete de afiş : Helmuth Löhner, Günter König, Mariane Hoppe şi un regizor al cărui nume, Karl Stroux, spune mult în Germania (ca să nu mai vorbesc de atracţia acestei piese de geniu) a făcut ca în seara premierei sala să fie arhiplină. Cum, de altfel, a continuat să se întîmple şi mai departe. Aşteptat ca un eveniment deosebit, Hamlet la Düsseldorfer Schauspielhaus, este într-adevăr un spectacol marcant. Şi în mare măsură aceasta se datorează regiei, o viziune modernă, înscrisă pe linia celor mai reuşite montări contemporane după textele shakespeariene. Toate dramele marelui dramaturg sînt construite în jurul unor indivizi care există o singură dată, dar a căror personalitate este atît de extraordinar redată, incit tentează mereu la noi interpretări Fără Hamlet, de exemplu, celelalte existențe ar fi fost anonime, întîmplările lor banale, dramele lor oarecare. Răutatea, perversitatea, laşitatea sau bunele lor manifestări nu ar isca prea mare interes. Ele roiesc în jurul personajului principal, există pentru că acesta îşi consumă viaţa printre ei, se mişcă aşa cum sunt conduşi de erou. Stroux şi-a închipuit spectacolul pentru omul al cărui nume este Hamlet. El l-a investit chiar pe acesta cu atribute regizorale. Aşa începe : Hamlet, îmbrăcat simplu, cu mînecile suflecate, le arată celorlalţi de unde să pornească. Le indică locul şi le explică ce se va intîmpla. Apoi îşi pune pe el o haină şi le dă replicile. Drama începe. Lucrul se repetă de cîteva ori. Spectacolul se conturează din ce în ce mai pregnant. Efectul final este impresionant. Şi mai toate cronicile au fost pline de elogii.E drept, pe unele nu le-am împărtăşit. Pe acelea care lăudau peste măsură jocul actorilor. Regia şi decorul spectacolului (o plasă imensă care cuprindea totul) au fost însă deosebite. Cît priveşte critica teatrală, aici ea are un cuvînt covîrşitor. Viaţa spectacolelor depinde de ea. Şi am fost martor la una din căderile cele mai spectaculoase. La același teatru, o rudă mai tîrziu, a avut loc premiera cu Titus Andronicus, o adaptare semnată Dürrenmatt după piesa lui William Shakespeare. Atît a fost. Doar premiera. După aceea, decorurile și costumele, împachetate frumos, au fost împinse spre rafturile întunecoase. Criticii au decapitat acest spectacol. Nemulţumit probabil de calitatea pieselor lui Shakespeare, Dürrenmatt s-a gîndit că n-ar strica să-i dea o mină de ajutor colegială autorului englez, şi ca atare să mai refacă pe cît posibil textul original. Şi într-adevăr a reuşit. L-a nimicit. Fără îndoială însă, că nu i-a fost prea uşor. Titus Andronicus a fost scos imediat de pe afiş, cu toate investiţiile enorme ce s-au făcut. Hamlet a fost primul spectacol vizionat într-o călătorie de peste 2 000 km. Şi tot el a fost cel mai interesant. Puţine alte spectacole s-au apropiat de valoarea lui. Poate doar îngrijitorul la Dortmund (cu un actor tînăr deosebit de talentat, Schatzman în rolul Mike), sau Play Strindberg, o adaptare a lui Friederich Dürrenmatt după Dansul Morţii de August Strindberg. Am pomenit mai sus, desigur cu părere de rău, despre totalul eşec al autorului elveţian in încercarea sa cu Titus Andronicus. De data aceasta, lucrînd asupra textului lui Strindberg, se pare că succesul i-a surîs din plin. Mai peste tot, Play Strindberg este înscrisă pe afişele teatrale. La Frankfurt am urmărit cu admiraţie un actor strălucitor. Se numeşte Franz Kutschera. Este cel mai mare actor ce l-am văzut pe scenele vest-germane. Două ore i-am urmărit cu admiraţie fiecare mişcare, fiecare replică. Vorbea parcă într-o limbă ce o cunoşteam perfect. Tonul său natural, mereu improvizînd, umplea întreaga scenă. Ca o compensaţie însă, tot la Frankfurt (de data aceasta în Bürger Schipper de Strenheim, o comedie banală, dar cu un mare succes de public) am văzut cel mai prost actor-vedetă din întreaga mea carieră de spectator. Se numeşte Karl- Heinz Fiege. Despre Württembergische Stattstheater din Stuttgart şi despre intendentul său, regizorul Peter Palitzsch, auzisem încă din ţară, iar apoi prin toate oraşele germane pe unde am umblat, numai cuvinte de laudă. Din păcate, singurul spectacol la care am asistat aici, I.con ce şi Lena a fost o decepţie. Excelenta piesă a lui Büchner era tratată ca un vodevil în preajma unui carnaval. Regia, semnată de nu mai ştiu cine, din Frankfurt, a făcut textul ferfeniţă, iar actorii mi-au produs doar o nostalgică aducere aminte de Moraru, Ogăşanu, Caramitru şi ceilalţi ai noştri. Pe Peter Palitzsch l-am cunoscut în timpul unei repetiţii de lumini la Aşteptîndu-l pe Godot. Ne-a invitat să asistăm a doua zi la una din ultimele repetiţii generale. Am regretat că în planul călătoriei noastre la acea dată era înscris oraşul München. La plecare l-am întrebat cît timp au durat repetiţiile. Nu ştiu dacă am înţeles exact, pentru că răspunsul său „cam o lună“ m-a pus niţel pe gînduri. Ar mai trebui poate să amintesc de o altă piesă a marelui dramaturg irlandez, Banda de magnetofon, montată la Heidelberg, într-un teatru (Städtische Bühne, cochet şi intim) şi unde am întîlnit oameni minunaţi. Repertoriul acestor teatre de stat, ce-s subvenţionate fie de landuri, fie de municipalităţi (uneori bugetul lor atinge cifre uriaşe) caută a fi cît mai complex. Sînt incluse lucrări ce aparţin tuturor curentelor, de la clasicii romantismului pînă la avangarda de ultima oră. Dar, mai mult de jumătate din ceea ce se joacă sínt piese germane. La Frankfurt, de exemplu, din 19 spectacole ce formează afişul teatrului, doar 9 sínt semnate de autori străini. Şi raportul este acelaşi peste tot. (Foarte mult sunt jucaţi Shakespeare, Beckett, Pinter.) Se vorbeşte şi aici despre o aşa-zisă criză teatrală, cu toate că sălile cunosc o mare afluenţă de spectatori (din statisticile aceluiaşi teatru, la care m-am referit mai sus, rezultă că la 332 de spectacole în 1970 au asistat circa 302 000 de spectatori. Adică 75% din numărul maxim). Se vorbește despre căutări, despre orientări noi în dramaturgie. Din păcate însă, problemele dezbătute în noile piese vizionate, fie ele străine sau originale, sunt ori sexologia (ca în Rituale, piesă de debut al unei tinere englezoaice sărită binişor de a doua vîrstă) ori sociologia, tratată la modul vulgar (ca în Partenerii de Renke Korn, tot la teatrul din Dortmund). Repertoriul, această eternă problemă pe toate meridianele, depinde numai şi numai de dramaturgul şi în special de intendentul teatrului. Peste tot însă, prin mai toate oraşele pe unde am umblat, ne-a urmărit un blestem, ca un coşmar de Hitchcock : Minna von Birnhelm, datorată lui Gotthold Ephraim Lessing. Cred că o cunosc acum pe de rost. Dar în afara teatrelor de stat, la doi poli diferiţi, sunt plasate teatrele de bulevard şi teatrele-taverne. Primele (funcţionînd cam o sală sau două în centrele cele mai populate) joacă trei luni pe an fără întrerupere, seară de seară, mereu cu săli pline, aceeaşi piesă, de regulă de origine franceză sau engleză. Beneficiile sunt dintre cele mai vesele. In München, la Kleine Komödie, am urmărit Tchau de Marc-Gilbert Sauvajon. O piesă care nu spune nimic, scrisă cu mult meşteşug, plasată pe orbita bunelor afaceri. Teatrele de tavernă au aureola celor care merg braţ la braţ cu noul. Am văzut însă la Hamburg un astfel de spectacol, în care timp de o oră și jumătate tot problema sexului a fost aprig disputată. Atît teatrele de bulevard, cît și cele de tavernă se hrănesc din propriul buzunar. Rezistă cît se poate. Dacă actorul sau regizorul german nu m-a entuziasmat întotdeauna, o impresie profundă mi-a produs-o organizarea acestor instituţii — teatrele de stat, clădirile, sălile de spectacol şi mai ales aparatura tehnică pentru scenă. Sunt teatre, ca acela din Frankfurt, la care întregul personal (artistic, tehnic, funcţionăresc etc.) atinge cifra de 1000 de persoane (e Opera şi teatrul la un loc). Adică o adevărată instituţie. Schema cuprinde orice, dar absolut orice post, cît de cît tangent sau necesar activităţii teatrale (am numărat numai pentru administraţie 29 de titulaturi ocupate de 142 de persoane). Totul se desfăşoară cu o precizie şi o ordine de invidiat. Intr-o după-amiază, planificată cu o săptămînă înainte, am fost însoţiţi într-o vizită prin teatru de directorul pentru presă şi de inspectorul tehnic. Nu se repeta, nu era nici spectacol. O adevărată miniuzină : depozitele de materiale, nişte imense hambare compartimentate cu exactitate, deservite de aparatură modernă. Reflectoarele atingeau orice punct de pe scenă. Dedesubtul acesteia, am avut senzaţia că mă aflu într-un depou de locomotive. Dar poate că acest capitol, privind sala de spectacol, acustica, arhitectura, dotarea sa, scena, aparatura ei tehnică, ar merita un articol special. Radu DUMITRU München, martie, îngrijitorul de Pinter la teatrul din Dortmund A-nflorit magnolia Cel mai frumos copac din oraşul Bucureşti — magnolia din Piaţa Palatului — a scos boboci de floare. Frumoşi ca zîmbetul adolescentelor care vin să bea bere între mestecenii din incinta braseriei Cina. Sau ca paharele de crin din stemele regale. Sau, şi mai mult, ca visul fetelor de primar (şi toate visează să colinde lumea în pantaloni portocalii şi-n sandale romane). E o primăvară împletită din zambile, din ploaie de aur, din floarea Paştelui şi din tristeţe de maharajah. Am zis maharajahi şi m-am gîndit la băieţii din echipa Dinamo-Bucureşti (Dinu, Dumitrache, Deleanu, Radu Nunweiller, Mircea Constantinescu) care au cedat sala tronului în favoarea lui Real Giuleşti, înalt ca o ţigară americană şi cu două pisici înnodate în jurul urechilor (perciunii), Tamango îşi ascute iataganele pe scări de voievozi şi fanfara Chefereului (costume albastre, petliţe roşii, alămuri înecate în Sidol şi untură de peşte) îi zice, aliniată sub scoica scării, sau în ploaie caldă şi torenţială (cum s-a întîmplat sîmbătă, pe stadionul Republicii), un cîntec cu fluturi şi cu fulgere de culoarea galoanelor de controlor-şef al diviziei naţionale. Eu, care din cînd în cînd dorm în trupul magnoliei din Piaţa Palatului şi, dimineaţa cînd mă scol, stau blind şi stau pe gînduri, vă anunţ că sîmbătă, la meciul Rapid—Steaua, am văzut fluvii de oameni ondulînd sub o ploaie bezmetică. Păcat că troiţa la care veniseră să se închine avea tablele jumulite de vînt şi piciorul îngropat în ierburi otrăvite şi nu în amintiri de miei. Singurii oameni pentru care merita să înfruntăm ploaia de primăvară — Tamango şi Coman. In rest, numai cerbi fără coarne şi fără dor de septembrie. Dinamo — Mikado-ul fotbalului românesc — a pierdut în faţa Progresului. Nu e o întîmplare buimacă. Dinamo nu mai are gardă la spadă — apărarea ei, cu excepţia lui Deleanu, ştie să tragă ca tunul numai în vrăbii, iar Progresul s-a schimbat la faţă ca un ban de aur vechi frecat cu ciorapul de lină. Progresul va rămîne în divizia A şi-n anul viitor — spun asta, avîndu-i în vedere pe Năstase, Sandu Ion, Sandu Mircea şi Gherghel — îi va controla de ghei pe toţi antrenorii încoţopeniţi în ideea că jucătorii bătrîni sînt sarea şi laptele unei echipe. Dobrin a intrat în primăvară cu papuci fermecaţi. începusem să cred că prunarul a intrat cu capul în Schitu-Goleşti şi că umblă cu picioarele pe sub rîul Doamnei, unde nuntesc stafiile. M-am înşelat. Şi mă bucur. Fânuş NEAGU P. S. : Angelo Niculescu ne-a anunţat încă o dată că-şi va da demisia. Fapte nu vorbe ! F. N. sport ROMÂNIA LITERARĂ Anul IV, nr. 15 (131) Săptămînal de literatură -hi artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Redactor şef : NICOLAE BREBAN Redactori şefi adjuncţi : GABRIEL DIMISIANU, ION HOREA, NICHITA STANESCU Secretar general de redacţie : GHEORGHE PITUŢ REDACŢIA : Bucureştilefon : 12.94.44 ; 11.39.36 s B-dul Ana Ipotescu nr. 1S. Te- 12.74.26 ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiseleff nr. 10. Telefon : 18.13.99 ABONAMENTE : 3 luni — 28 lei ; 6 luni - 52 lei ; 1 an — 104 lei. TIPARUL : Combinatul poligrafic .CASA SCÎNTEIIM