România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
legi ale legendarilor atlanţi. Tablă esoterică, după descrierea lui Platon ! Surprinzător, toate aceste fantastice supoziţii despre protocivilizaţii, despre inexplicabile monumente, despre coincidenţe himerice învîltorînd imaginaţia au întîlnit în Victor Kernbach un mult mai bun vieţuitor în tărîmuri fantezist lirice decît un poet propriuzis. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că autorul este mai poet, structural poet, în excelenta lui carte despre Enigmele miturilor astrale decît în volumul de poezii Tabla de oricalc (Ed. Albatros), deşi continuitatea de preocupări se observă imediat, din păcate prea imediat. In fond, nici nu e atît de surprinzător cum pare şi, exagerînd puţin, versurile lui Victor Kernbach ar fi în stare să ofere demonstraţii pentru un curs de poezie. Demonstraţia e îndeobşte ştiută : poezia nu-i nici filozofie, nici ştiinţă, deşi se poate prevala de deducţiile lor. Cu idei de anvergură poetică, dar tratate în spirit scientist, rezultatele sînt de tot comune : „Misterele pămîntului, mistere.... ” Un vînt istoric le străbate flasc / prin cromozomi, prin piatră, prin durere, ■/ prin semnul Ka din care mă tot nasc. // Mistere ale cerului, mistere, / sfere turtite, cercul alungit / de zbor prea mult, probabil tot durere / de care încă nimeni n-a fugit. / Vai, galaxii sau fusuri şi sfîrleze, / mistere scurse în pierderi de viteze , / luminile sunt roşii, se curbează, / precesia nu e decît sfîrlează — / şi unele pe altele se-mping. / Misterele de lume şi nelume : / unul de altul parcă fug anume —/ cînd le admir, pesemne că se sting“. Pentru o „solitară terminologie“ — cum însuşi autorul a remarcat-o („Mă bîntuie ca orice virus / o solitară terminologie, cînd / metafora nu e în stare să mai sară / din praştia copilăriei vechi“) — s-a renunţat la metaforă. In Versuri mai vechi, Victor Kernbach se arată totuşi capabil de viziuni cu mijloacele lirismului : „Zi frîntă. Patimi zdrelite-n unghere. / Perdele prea dense, neclare, / Păianjeni uriaşi cu labe de miere / se mişcă grav pe fund de mare. // Galere sparte cu prora-n agonie / caută umbră, dar nu e umbră. / E soare mult, osii scîncesc, gem prăpăstii, / cîini lăţoşi gîfîie pe şoseaua pustie“. Gabriel Vled Sărbătorile In realitate, Sărbătorile lui Gabriel Vlad sînt decepţii în lanţ pentru eventualul cititor. Mă rog, dacă mai există cineva dispus să parcurgă producţiile Editurii Litera. După prima poezie a cărţii, un decalc barbian pe alocuri („Ochi răi rotind spre cîinii scuturaţi de nouă / Mişcînd în creste focu-ncremenit“), e practic imposibil să nu observi că autorul toarnă în formele de tablă ale prozodiei o pastă informă de cuvinte. Ii lipseşte, de la bun început, miezul clarităţii pe care îl pretindem oricărei imagini poetice. Ce coerenţă interioară posedă această strofă: „Coboară culoarea în mine şi-mi fură/ Glasul din galben, albul din sete / Coboară culoarea în mine şi-mi fură / Trupul de sunete bete“ ? Sau ce logică, lirică fireşte, s-ar putea găsi în „struguri de veghe“, „zîmbet cu zbor“, „păianjenul ştirb“, „oale cu soare“, „zarul albastru, dantelat“, „lacrimi lucide“, „sărutări care ne urcă şi ne coboară“, în „botezuri preschimbate-n gene“, în „trupul ideilor creştea ca o pelagră peste oameni“, în „Tăceri de trupuri vechi în care ochii / Se-opresc în prunci aprinşi, prevestitor“ şi în alte atîtea exemple la care renunţ pentru a nu zdruncina pagina ? După cîteva încercări infructuoase, volumul poate fi lăsat, cu împăcată conştiință, în negura uitării. este doar estetic-delectabilul, ci tot ceea ce se împlineşte într-o largă sferă a valorilor social-etice în ţara noastră. Publicistul devine, astfel, un educator şi arta sa o pedagogie superioară. Editura Junimea a cuprins într-un frumos volum cîteva texte ale unor scriitori şi publicişti, rememorări ale unui trecut de luptă şi nădejde, precum şi incursiuni într-o actualitate nu mai puţin energică. Timp eroic, cartea publicată la Iaşi, nu este un album sentimental, deşi patosul, autenticul patos al strădaniei umane, umple paginile sale, nu este o lucrare „beletristică“, ci o carte de învăţătură. Cel mai amplu dintre textele care alcătuiesc volumul Timp eroic este acela al lui Alexandru Voitin, însemnările unui ucenic politic de odinioară. E, într-adevăr, interesant să urmăreşti cum şi-au făcut unii oameni ai timpului nostru educaţia lor politică. Alexandru Voitin evocă anii adolescenţei şi tinereţii sale ieşene, istoriseşte „cum a devenit de stînga“, cum a trecut apoi de la condiţia „omului de stînga“ la aceea de „student comunist“. Datele pe care ni le oferă sînt preţioase nu numai ca documente ale unei istorii trăite, ci şi ca semne ale unei experienţe, ca elemente ale unei lecţii de etică socială. Sunt istorisite luptele studenţimii democrate din Iaşi, îndeosebi în cadrul Facultăţii de drept, întîmplări în jurul înfiinţării revistei „Manifest“. Sunt evocate figuri de scriitori ca George Mihail Zamfirescu, G. Călinescu, Eusebiu Camilar, Magda Isanos... Paginile lui Alexandru Voitin contribuie la reconstituirea profilului moral al unei epoci pline de suferinţe, de elanuri şi jertfe. O serie de reportaje literare întregesc volumul Timp eroic. Ilie Tănăsache (în De la „Porţile de lut“ la „Porţile Măreţiei“) porneşte de la privirea aruncată asupra istoriei oraşului Galaţi, aşezat — cum spuneau anticii — la „Porţile de lut“ ale Dunării, pentru a trece în forfota activă a vetrei siderurgice a oraşulului, fără a uita să amintească pînzele lui Petraşcu, Pallady, Tonitza, Ţuculescu, Ghiaţă, din calmul sălilor Muzeului, precum şi incunabulele ori Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, păstrată, de asemeni, cu pietate, în marele centru siderurgic de lîngă Dunăre. Traian Filip, în Cadran de ape şi lumini, reface drumul Deltei, de astă dată pe sus, elicopterul îngăduindu-ne „să înţelegem vraja apelor, aşa cum o simt cocorii şi lebedele, atunci cînd soarele toamnei face ca umbra subţire a obeliscului de pe colina Tulcei să se rotească agresiv deasupra cadranului încă verde şi fosforescent al Deltei“. Vasile Nicorovici, ca un peregrin pe drumurile ţării, descrie, într-o „duzină de ilustrare“, itinerarul său (România — itinerar citadin). Cu o descriere a Călimanilor pe care o face George Sidorovici (Dimineţile Călimanilor) şi cu un itinerar moldav „al lui Grigore Ilisei“ (Ctitorii sentimentale), publicaţia cu caracter festiv a Editurii Junimea se rotunjeşte, oferindu-ne cîteva perspective asupra unui alt „timp eroic“ decît acela al luptelor de odinioară : timpul prezent. Constantin Georgescu Dincolo de aproape Nici înainte, nici după lectura acestui mic roman n-am înţeles semnificaţia titlului pe care-l poartă. De fapt, sub acest titlu bizar, se ascunde o istorie din cele mai comune. Sofia Manu, absolventă a unei şcoli profesionale, se îndrăgosteşte de tînărul Dan Cristescu, arhitect în trecere prin satul fetei, sosit în delegaţie pentru a căuta muncitori pe care să-i ducă la un şantier din Moldova. Tînărul care o vrăjeşte e însă un ins slab, uşuratic, irezistibil atras de viaţa uşoară, lipsită de griji, de orice muncă. Sofia Manu va face o fixaţie pentru el, îl va adora. Mult mai tenace decît bărbatul întrevăzut o clipă, va urma clasele liceului, apoi se va înscrie la Facultatea de drept din Bucureşti. Dar patima ei îi va tulbura existenţa. II reîntîlneşte pe Cristescu, acesta o seduce, apoi o părăseşte şi se însoară cu alta din meschine interese materiale. Descompunerea Sofiei Manu, care nu-l poate uita pe seducătorul ei, căreia nici bărbatul cinstit şi iubitor cu care o mărită tatăl ei, nici copilul nu-i oferă un rost, un temei în viaţă, jalnica ei degringoladă alcătuieşte ţesătura acestei povestiri. O anume voinţă de subtilitate, evidentă în construcţia romanului, nu exclude platitudinea sa funciară. Personaje, acţiune, situaţii, imagini, totul pare decolorat de timp şi prin utilizare. Ca în melodrame ori în romanele lacrimogene de altădată, eroina îşi întîlneşte amantul oriunde o duc paşii, şi pasiunea ei se declanşează ca un mecanism în care s-a apăsat pe un declic. Stîngăcia sau poate, mai exact, naivitatea autorului face ca sforile care mişcă eroii povestirii să fie extrem de evidente. Analizele psihologice pe care le întreprinde uneori sunt banale prin termenii folosiţi ; comparaţiile, metaforele aparţin unui registru îndeajuns de prăfuit. Astfel, după ce : „Deosebit de politicos, tînărul s-a strecurat în sufletul ei (al Sofiei Maru, n.n.) uşor, aproape fără ca ea să-şi dea seama“, reîntîlnindu-l după vreo doi ani, fata îşi spuse : ..Poate că nu m-a recunoscut (...), simţindu-şi sufletul mic, mai mic decît al unui pui de lăstun căzut din cuib în faţa unei pisici“. Cartea abundă în clişee ale literaturii ieftine şi în vulgarităţi de expresie. „După uimirea primelor clipe, chipul Sofiei îi devenise ceva comun, care după părerea lui putea fi întîlnit de nenumărate ori, pe stradă, în parcuri sau în magazine“. Timp eroic vie, pe alocuri, dezbatere polemică. Una din ideile preţioase ale cărţii e aceea a unei estetici ce nu dă norme desprinse de realitatea experienţei artistice, ci se pronunţă doar după o adîncită cunoaştere a realităţilor artistice. E una din trăsăturile principale ale esteticii marxist-leniniste, ne atrage atenţia Adrian Rădulescu, păstrarea unei continue legături cu realităţile artistice şi refuzul enunţării unor legi abstracte în indiferenţa faptului de artă viu. Calitatea cărţii vine din păstrarea legăturii cu contextul artistic, cu ideile estetice sau pseudoestetice ce au circulat sau mai circulă încă la noi. Adevărurile esteticii marxist-leniniste decurg, pentru autor, atît din analiza istorică a fenomenului artistic, cît și din analiza celui viu, în plină desfășurare. Principala idee a micului său breviar este ca arta există prin artist şi că orice inversare de roluri falsifică datele problemei. Arta este imposibilă în afara personalităţilor creatoare. Oricît a încercat estetica să descopere regulile creării capodoperei, ea n-a reuşit să procure secretul de a fabrica opere superioare. Existenţa artei depinde deci exclusiv de existenţa personalităţilor. Experienţa este dovada cea mai grăitoare. De aici rezultă şi ideea că arta nu poate avea produse de serie, că produsul artistic este întotdeauna un unicat. Singurul mod de a sprijini apariţia operelor mari nu este decît depistarea talentelor şi sprijinirea lor. Ideile cărţii nu sînt desigur noi, dar este interesantă grija autorului de a corecta exagerările născute din rigidizarea unor principii fireşti ale esteticii marxist-leniniste. Artistul este omul unui timp şi al unui loc. Epoca se va oglindi, involuntar, în opera sa. Felul reflectării ei este însă diferit de la artist la artist, chiar dacă ei aparţin aceleiaşi epoci. A cere operei să fie doar o „oglindă a realităţii“ înseamnă a neglija caracterul mediat, particular al reflectării. „Mimesisul“ şi figurativul nu sunt unicele căi de creaţie şi a le absolutiza înseamnă a acţiona împotriva creaţiei. Brâncuşi nu este un adept al figurativului, ceea ce nu împiedică opera lui, ne atrage atenţia autorul, să aibă o valoare general umană şi una specific românească. Ştiinţa studiază realitatea, şi imaginea pe care ne-o propune omul de ştiinţă nu poate fi asemănătoare cu cea pe care ne-o procură artistul. Personalitate de geniu, artistul va păstra întotdeauna involuntar o atmosferă de taină în jurul creaţiilor şi chiar a vieţii lui. O operă produsă într-o anume societate va purta cu ea firesc o parte din problemele şi ideile acelei societăţi. Importantă pentru noi e selecţia lor. Viziunea marxist-leninistă asigură o mai pătrunzătoare privire asupra societăţii, o înţelegere a fenomenelor sociale mai adîncă. Pe cel cu adevărat talentat această concepţie îl va ajuta, desigur, pe cel netalentat, nu. Opera de artă nu e doar un document. Nici Marx, nici Engels, nici Lenin n-au spus niciodată că operele lui Balzac sau Tolstoi ar fi valoroase din motive exclusiv documentare. Valoarea lor e dată de condiţia lor artistică, care pune în lumină şi aspectul lor documentar. Am enumerat cîteva din ideile pe care le combate Adrian Rădulescu în spiritul unei estetici marxistleniniste active, legată de realităţi, estetică ce nu legiferează plecînd de la teorii, ci de la fenomenul artistic în desfăşurarea sa. Ca metodă de lucru, precizează autorul, materialismul dialectic şi istoric procură esteticii posibilitatea de a lucra cu instrumente ştiinţifice pentru edificarea unui complex de investigaţii în care filozofia şi sociologia artei, alături de estetică, se armonizează în vederea unei superioare înţelegeri a fenomenului artistic. Etapa enunţurilor trebuie însă depăşită şi predispoziţia teoretică pe care o arată Adrian Rădulescu se cere exprimată în lucrări temeinice. cărţile săptămînii omânia literară 15