România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-07 / nr. 41
O cronică politică NECESITATEA unei cronici politice, a evenimentelor săptămînii, într-o revistă literară, are nevoie de o mică explicaţie. Cititorii noştri nu se informează din aceste pagini, ei au la îndemînă ziarele, radioul, televiziunea. Desigur, literatură în afară de social, de istorie şi deci de politică, nu există. Insă, arta îşi stabileşte legătura cu această sursă vie şi permanentă a inspiraţiei sale transformînd evenimentele în viaţă concretă, in personaje şi mişcare, într-o cunoaştere a tiparelor interioare, de largă perspectivă, transformate în individual, în vibraţie vie. O revistă literară este şi trebuie să fie politică prin reflectarea spiritului adine al epocii, a frămîntărilor ei surprinse în intimitatea lor, ridicate la generalitate, mărturisind in acelaşi timp despre forţa istorică şi faţa eternă a omului. Adică, vorbesc despre evenimente arătînd cum ele dezvăluie şi spun ceva despre om. O cronică a evenimentului, totuşi, ni se pare mai mult decit necesară. Ea indică atenţia cu care urmărim istoria vie, ne indică dorinţa de participare activă, de spirit militant nu numai în general, dar şi aplicat fiecărei clipe. O atitudine constantă faţă de viaţa politică a ţării, ca şi faţă de cea internaţională, manifestată prin opinie. N acest moment de dezvoltare aRomâniei, atitudinea activă, militantă, bazată pe gîndire proprie şi efort permanent de înţelegere, e stringent necesară. Nu ne este permis să ne izolăm nici o clipă, pentru că e nevoie de toate energiile, de toate eforturile , nu manifestate haotic, ci integrate organic în formele organizate ale societăţii, direcţionate de înţelegerea clară, ştiinţific fundamentată a evenimentelor. Tocmai procesul de clarificare reprezintă opinia, exprimarea căreia este şi un mijloc de obiectivare. Şi cu aceste opinii ne vom ocupa în această rubrică pentru reflectare continuă, pentru aşezarea actelor noastre cu larga perspectivă a semnificaţiei momentului. Desigur, această revistă, ca orice publicaţie din România, este o revistă de partid, ea cuprinde opinii şi atitudini care nu pot porni decit de la politica şi ţelurile partidului. Insă partidul comunist, bazat pe o ideologie ştiinţifică, nu pretinde niciodată acţiune oarbă, simplă execuţie, ci una bazată pe înţelegere. Aici nu ne vom mărgini să repetăm doar lucrurile afirmate, ci intr-adevăr să găsim semnificaţii. Poate uneori nu vom reuşi să discernem aspectele cele mai importante în evaluările noastre. Insă efortul de a înţelege, pus pe hîrtie, are şi el funcţia sa în declararea adevărului. EVENIMENTUL cel mai important al săptămînii care a trecut, cuvîntul programatic, de mare importanţă teoretică, al tovarăşului Nicolae Ceauşescu la deschiderea anului universitar, este tocmai un apel la cunoaştere şi înţelegere. El exprimă în mod clar, precis, poziţia Partidului şi a guvernului ţării de a încuraja neabătut cunoaşterea ştiinţifică, în sensul ei cel mai larg, de concepţie despre lume, bazată nu pe un catehism, pe lozinci şi concluzii, ci pe întregul tezaur al ştiinţei umane. Iar aceasta —integrată adine în procesul concret al muncii şi nevoilor societăţii. Cuvîntul tovarăşului Ceauşescu este un program al integrării teoriei în practică, a ştiinţei în viaţă, a principiilor cu existenţa concretă. E o strălucită probă a caracterului luminat al ideologiei noastre, a faptului că omogenizarea societăţii se poate realiza doar prin ridicarea tuturor la înaltă înţelegere, la cultură şi civilizaţie. Egalitatea deplină este o egalitate nu numai de drepturi, dar şi de civilizaţie în sensul cel mai larg. Desigur, nivelul material al societăţii este un factor important şi el reprezintă un indice al civilizaţiei. Insă un barbar în maşină — oricare ar fi studiile sale —este totuşi un barbar. Civilizaţia socialistă înseamnă eradicarea barbariei, a tendinţelor retrograde, a întunericului. Acest program civilizator ne umple inima de bucurie şi calm. Aceasta cu atît mai mult cu cit în lumea contemporană, în ţări avansate sub raport material, de veche tradiţie culturală, manifestările de barbarie, actele antisociale, revolta dezordonată, obsesia nesănătoasă, fuga artificială de real minează înseşi bazele culturii. Noi, aici, ascultăm un program al cunoaşterii, al raţiunii clare, al integrării în real, al legăturii dintre cultură şi viaţă, dintre teorie şi practică. Desigur, pentru realizarea lui, nu sunt puţine greutăţi şi se pot pe parcurs strecura şi erori, de tipul unui practicism îngust. Insă avem planul şi adinca sa raţionalitate, cu bogăţia sa teoretică pe care cei ce-l vor aplica în practică trebuie să-l apere de deformările grabei sau ale unui caracter vremelnic de campanie. Alexandru IVASIUC 2 România literară Excelsior DESPRE UNIVERSAL Problema universalului a constituit una din preocupările statornice ale meditaţiei omeneşti. Mereu reluată şi discutată, chiar aprig disputată, privită din cele mai diverse unghiuri de vedere, deosebirea scindîndu-se în poziţii antinomice, problema universalului nu-i putea lăsa indiferenţi pe nici unul dintre cugetători, întrucît viza o chestiune fundamentală nu numai a teoriei ştiinţei, logicii sau a epistemologiei, ci şi a existenţei. ,,Dialectica universalului, particularului şi singularului se revelează ca o structură fundamentală a lui esse“ — scrie, pe bună dreptate, acad. Ath. Joja. Problema universalului, cum e şi firesc, nu e străină nici de preocupările şi aspiraţiile artei. Atingerea universalului pe care arta şi-o propune, cu mijloacele ei specifice, apare ca iminentă în cadrul raportului dintre artă şi realitate. Şi cum „obiectul" şi scopul artei este omul şi viaţa sa, cunoaşterea esenţei acestuia, revelarea demnităţii sale ontologice ca fiinţă raţională şi socială, se confundă cu însăşi tentaţia ridicării artei spre surprinderea universalului uman. Acest universal poate fi însă confundat cu eidosul de tip platonician, existent, in sine şi pentru sine, absolut şi transcendent, anterior şi determinant al existenţei particulare umane ? Dacă ar exista un asemenea universal, arta şi-ar pierde orice legătură reală cu viaţa reală umană sau, dacă ar încerca totuşi să o menţină, ar face-o în mod inutil. O asemenea artă n-ar putea exista nu numai pentru că s-ar usca iremediabil într-un conceptualism abstract, rupt de orice sevă a vieţii şi sensibilităţii — ceea ce ar fi contrar naturii artei însăşi — ci şi fiindcă ar fi lipsită de obiect : nu există a priori ideea de om, transcendentă omului, ci există numai omenii, fiinţe vii în care palpită un univers întreg ; ideea noastră despre om se constituie a posteriorii, generalul existînd „numai în şi prin particular". La om, esenţa nu precede existenţa, ci invers. încă în celebrele sale teze asupra lui Feuerbach, Marx arătase că esenţa umană nu este o abstracţie, că oamenii înşişi nu sunt fiinţe abstracte, ci fiinţe care trăiesc în condiţii istorice şi sociale determinate, că esenţa lor umană şi-o dobîndesc în cadrul şi în ansamblul relaţiilor lor sociale. Omul este, simultan, un produs al condiţiilor, al mediului natural şi social şi, totodată, al condiţiilor pe care, la rîndul lor, omul, prin activitatea sa, le fasonează, le transformă. In acest complicat proces dialectic, în raporturile individului cu societatea, al transformării realităţii sociale şi implicit al transformării de sine, în această desfăşurare şi intersectare permanentă a necesităţii obiective şi a libertăţii umane, omul îşi dobîndeşte propria sa esenţă. lată de ce tentaţia artei de a surprinde, de a îmbrăţişa universalul nu e posibilă decit prin sondarea cit mai adîncă a realului concret, a fiinţei umane ca existenţă în „carne şi oase" în ansamblul raporturilor lui social-istorice. A te ridica la înălţimea universalului înseamnă, aşadar, a coborî cîtmai în adîncurît căci esenţa umană nu e transcendentă, ci imanentă omului şi istoriei sale. Consecinţele metodologice şi practice ale unei atari concluzii teoretice sînt enorme. Rezultă de aici, credem noi, cu claritate, faptul că artistul care tinde spre universal, căutîndu-l aiurea, ca pe o himeră care pluteşte deasupra istoriei şi societăţii săvîrşeşte o primă mare eroare. De asemenea, cred că şansa artistului de a surprinde universalul se află lingă el, hie et nune, în zona vieţii omeneşti din care face şi el parte şi nu într-o zare îndepărtată. Se autoiluzionează şi rătăceşte atunci cînd, cu mentalitate şi complexe provinciale, consideră că arta sa poate deveni mare prin pastişă, prin transplantarea unor „modele“ artistice, idei şi preocupări din alte zone, exotice, asupra unor realităţi umane şi sociale cu care primele nu au nici o legătură. Pentru a putea spune ceva nou şi original lumii, pentru a putea aduce o contribuţie proprie la cunoaşterea şi atingerea universalului, creatorul de artă trebuie să ţînă seama de faptul că el n-o poate face decit dînd expresie artistică lumii care-i este cea mai proprie şi mai apropiată, din care el însuşi face parte, al cărui produs şi modelare este. Pornind numai de pe solul fertil al propriei sale vieţi, a poporului şi societăţii din care face parte, din matca sa spirituală şi stilistică, într-un cuvînt de la specificul naţional, artistului i se deschide şansa unică de a intra în universal prin propria sa poartă. Dumitru GHIŞE „Suflet în sufletul neamului meu“ (Urmare din pagina 1) cu popasuri, în multe case din Transilvania am găsit colecţia „Flăcării" păstrată cu grijă într-un colţ de bibliotecă sătească. Uneori, cînd îmi arătam prea mult mirarea, mi se spunea: «Aşteptam cu nerăbdare „Flacăra“. Ne aducea de la Bucureşti un cuvînt de îmbărbătare şi un strop de speranţă în Unire». Succesul revistei „Flacăra“ era uşor de ghicit. In paginile ei erau publicaţi cei mai buni scriitori ai epocii. Linia ei generală este progresistă, patriotică. In aceasta consta politica „Flăcării“. Editorialul publicat în primul număr al revistei începea aşa: „La noi, apariţia unei reviste literare şi artistice este un act politic în cel mai înalt înţeles al cuvintului“. Reamintesc că această frază a fost scrisă acum şaizeci de ani. Dar să merg mai departe şi să arăt care era conţinutul celui dintîi număr al revistei. Poezia de pe prima pagină, semnată de Radu D. Rosetti, se chema Revoltă, iar cea de pe a treia pagină — alături de proza scînteietoare a lui D. Anghel — era intitulată Poetul şi începea astfel: Sînt suflet în sufletul neamului meu Şi-i cînt bucuria şi amarul... Sint inimă-n inima neamului meu Şi-i cînt şi iubirea şi ura... Aşadar, în chiar aceste numai patru versuri, poetul George Coşbuc face o adevărată profesiune de credinţă, confundîndu-se cu „bucuria şi amarul“ poporului său. A fost revista „Flacăra“ o publicaţie care s-a preocupat şi de politică ? A fost. Ea a slujit politica de dezvoltare a literaturii, a artei noastre, a culturii noastre. Cu atît mai mult astăzi, cînd idealurile, năzuinţele atîtora dintre marii noştri înaintaşi au fost împlinite, cînd — în frunte cu un călăuzitor atît de încercat — ţara şi poporul nostru sînt pe o asemenea culme de propăşire de pe care cu îndreptăţită, firească, îndrăzneală ne scrutăm viitorul, — cu atît mai mult astăzi revistele noastre literare trebuie să slujească intens opera de dezvoltare a patriei, de crescîndă bunăstare a fiilor ei de azi şi de mîine, — trebuie să facă politică. Cu bună ştiinţă şi bună credinţă, cu dăruire, cu entuziasm.