România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
f M dezvoltarea literaturii sunt mai multe feluri de permanenţe. Voi indica aici două dintre ele, care mi se par mai importante, din cauză că se întîlnesc mai des şi, totodată, pentru că formează, alăturate, un contrast. Primul fel de permanenţă este oglindirea unei opere în orice epocă, istorică şi literară. Aceasta înseamnă că o operă literară care dă loc la o asemenea oglindire are în ea însuşiri ce o fac să fie interpretată mereu şi mereu altfel, după gustul fiecărei epoci. Al doilea fel de permanenţă îl formează existenţa într-o operă literară a unor calităţi care, fără să dea loc la interpretări diverse, trezesc interes şi — precizez — trezesc mereu acelaşi interes în orice epocă, fiindcă au în ele ceva durabil şi „neschimbat“. In literatură, cum spuneam şi altă dată, gîndind la asemenea împrejurări, spiritul uman, în dialectica dezvoltării, are nevoie de o anumită stabilitate — aceea care să-i permită interpretarea critică a valorilor. In curgerea continuă a timpului, în rafalele sentimentului şi salturile fanteziei, în tendinţele transformatoare ale ştiinţei, chiar în mereu agitata pasiune a ştiinţei, spiritul uman, ca să-şi dovedească lui însuşi că există, are nevoie de o stabilitate ce se poate căpăta în chip mulţumitor numai împletind considerarea lucrurilor deja înfăptuite cu datele creatoare ale realităţii prezente. Devenirea — care este obiectiv simţită — nu exclude cerinţa stabilităţii, operaţie spirituală implicată în devenire, folosindu-se de rezultatele acesteia şi fixîndu-le ca să-şi ajungă scopul : stabilitate în perfectibil, în perfectibil, fiindcă operaţia aceasta de dobîndire a stabilităţii presupune o selecţie. Ajungem astfel la ceea ce se numeşte de obicei valoare clasică, general-omenesc şi aşa mai departe. Ea se bazează pe însuşiri pe care, din antichitate pînă azi, în cultura Europei ne-am obişnuit să le numim clasice şi care sunt măsura, echilibrul şi armonia. Aceste însuşiri, în literatură, folosite cu talent, dau construcţii proporţionate, care asigură, de obicei, durata în posteritate a literaturii. CE1UL de permanenţă pe care l-am caracterizat adineauri ca fiind întemeiat pe existenţa într-o operă literară a unor însuşiri capabile să trezească, în afara oricărei interpretări subiective de epocă, un interes constant de fiecare dată, nu ne dispensează de considerarea celuilalt fel de permanenţă, bazat pe oglindirea unui scriitor, a unei opere literare, într-o epocă anumită, aşadar bazat pe interpretarea de către o anumită epocă a acelui scriitor, a acelei opere. Ea ne duce la întrebarea privitoare la ce reprezintă un scriitor în conştiinţa publicului de astăzi şi care este valoarea lui, după felul cum se oglindeşte el în această conştiinţă. Sunt scriitori a căror operă stă la temelia literaturii noastre moderne şi contemporane. Fără ei edificiul acesteia este de negîndit. Cu aceasta valoarea literar-istorică a operei lor este de mult şi bine fixată. DAR întrebarea pe care o punem acum şi aici este alta. Ce rămîne, indiferent de situarea lor în epocă? Marii clasici aveau în chip adînc simţul nevătămat al limbii şi scriau o românească sănătoasă, de nimic stricată, pe care atîţia dintre cei de astăzi ar trebui să o scrie, nu în ce priveşte lexicul, ci în ce priveşte spiritul şi construcţia. La ei preţuim, fără nici o constrîngere de istorie literară, construcţia echilibrată, armonia frazei sau a versului, siguranţa naraţiunii, instinctul teatrului, meşteşugul înnăscut sau perfecţionat, vigoarea dialogului etc. Ne încîntă apoi, la unii, sentimentul frumuseţii naturii, iar la alţii, sentimentul simplu şi foarte adînc al naturii, care, în afara oricărui element estetic, consistă dintr-o împrietenire cu natura, o prietenie ca şi cu o fiinţă vie, şi care — aşa cum am constatat cu dovezi într-un studiu al meu despre sentimentul naturii şi expresia sa literară — stă la baza sentimentului românesc al naturii, aşa de în firea literaturii noastre, înclinată spre poezie şi spre povestire. In opera lor avem un tablou al societăţii timpului, aflăm din ea o mulţime de amănunte expresive cu privire la felul de a vorbi, de a trăi, de a judeca al oamenilor din vremurile evocate. Aceste amănunte sunt rezultatul unei observaţii sigure, atestînd puterea construcţiei şi spiritul modern al literaturii noastre. Pe lingă interesul provenit din situarea scriitorului în epoca sa şi din aprecierea lui în raport cu acea epocă, interes aşadar istoric, ne apropie, prin urmare, de operele clasice şi un interes de pură frumuseţe literară. IATA, cred, destule însuşiri care pot să determine permanenţa unui scriitor şi potrivirea sa cu gustul epocii sale şi al mai multor epoci succesive. E drept că tocmai această potrivire cu gustul, pe care l-am numit altă dată gustul literar comun, este mai greu de descoperit astăzi. Dacă părerile pe care le-am enunţat, de altfel, nu ca o noutate, sunt — şi nu văd de ce n-ar fi sau n-ar deveni — ale marelui şi simplului public cititor, atunci permanenţa literaturii şi deschiderea scriitorului faţă de acest public ar fi asigurată şi, mai cu seamă, pe deplin meritată. Ar fi aici unul din drumurile spre culmi care depinde de noi, de scriitori, să le găsim şi să le străbatem. Al. PHLIPPIDE (de la a cărui naştere s-au împlinit la 12 octombrie 75 de ani) Zaharia STANCU Hai cu mine Ilai cu mine pînă la capătul lumii, Poate lumea are totuşi un capăt. Acolo vom găsi grîu de aur, Fiecare fir va avea o mie de spice, Fiecare spic va avea o mie de boabe. Hai cu mine la capătul lumii, Poate lumea are totuşi un capăt. Acolo vom găsi struguri albaştri, Fiecare butaş va avea o mie de struguri, Fiecare strugure o mie de boabe, Fiece bob o mie de butii de must. Hai cu mine la capătul lumii, Poate lumea are totuşi un capăt — Acolo vom găsi păduri uriaşe, Păduri de plop cu creştetu-n cer, Păduri de stejari cu rădăcinile înfipte adînc pînă în miezul planetei. Acolo vom găsi trista mea dragoste, Pătimașa mea dragoste o vom găsi Culcată în iarba coaptă de soare, Ori poate culcată pe un nor alburiu, Pe un nor de argint alburiu... Hai cu mine la capătul lumii, — Poate totuși lumea are un capăt. '?ii>jr<Jgij:-^’ ' ’ *• '-' - '- -V. PERMANENŢE LITERARE JslH 'MM/, Desen de AUREL JIQUIDI România literară 3