România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
STANISLAW JERZY LÉC : GÎNDURI NEPIEPTĂNATE Editura Junimea, 1971 Aforismele scriitorului polonez Stanislaw Jerzy Lee, publicate recent într-o culegere la Editura Junimea (în traducerea lui Nicolae Mareş), cultivă în cea mai mare parte nuanţa ironică, satirică a genului, eliminînd sobrietatea lui sentenţioasă. Cugetările de ordin moral, cu reverberaţii în domeniu social, politic, psihologic, literar etc. se bizuie, in general, pe tehnica paradoxurilor („Fii altruist, respectă egoismul altora !“, „Duşmanul adevărat nu te părăseşte niciodată“), sau a pastişei locului comun. („Luptăm pentru ziua cu opt ore de gîndire!“, „Vox populi—vox Dei ex machina“). Mizantropia sa este doar formală, intră în legile aforismului satiric, in fond scriitorul este o natură optimistă, tonică, echilibrată. Forţa de convingere a butadelor sale se datoreşte şi caracterului lor sintetizator. Autorul Satirelor poetice şi al Gindurilor nepieptănate este un observator fin al slăbiciunilor umane şi, ca orice moralist, intenţionează ca prin aciditatea frazei sale ironice să ajusteze conflictele umane. „Satiricii se nasc, spune el, atunci cind nu există motive de rîs”. d. d. ' ĂiacL&tw* M. R. Paraschivescu, traducător al lui Malraux CONSEMNlND apariţia în româneşte a Căii regale de André Malraux, nu pot să nu relatez circumstanţa în care am citi pentru prima oară această carte. Aflat la Vălenii de Munte, acum şase veri, Miron Radu Paraschivescu mă întrebase dacă am cunoştinţă de Calea regală. I-am spus că nu, citisem cu ani în urmă Condiţia umană. Speranţa , nu de mult descoperisem, cu o mare bucurie intelectuală, scrierile de filozofia artei ale lui Malraux , dar Calea regală n-o ştiam, nu-mi căzuse în mînă (în mod curios acest titlu nu figura în sumarul volumului din colecţia Pléiade, tipărit în 1947 şi pe care, norocos, izbutisem să mi-l procur : André Malraux : Romans). Trebuia să citesc această carte, gazda mea îi acorda, între toate operele lui Malraux, pe care le cunoştea cum puţini le-au cunoscut sau le vor cunoaşte, o preferinţă netă, indiscutabilă. Am citit, aşadar, La voie rogale, chiar la Văleni, în acea vacanţă de acum şase ani. încă de pe atunci, Miron Radu Paraschivescu îmi vorbea de proiectul lui de a traduce în româneşte această carte, cîndva. Cînd ? Răspunsul e astăzi cunoscut. De aceea nu poate să nu mă impresioneze ceea ce declară Miron Radu Paraschivescu în Posfaţa la volumul de curînd tipărit de Cartea românească, postfaţă scrisă pe patul de boală, cu puţin înainte de a muri : „Traducînd această carte, era gata să mor. Ceea ce nu face decît să dovedească şamanismul autorului ei şi vocaţia de cobai a oricărui traducător. Spun toate acestea pentru a-i explica mai direct şi mai lămurit cititorului traducerii de faţă marea aventură ce a riscat să mă coste chiar viaţa, a transpunerii în limba românească, a acestei cărţi cantitativ minuscule...“ Sau, ceva mai încolo : „Această traducere reprezintă o operă originală pentru mine. O limbă originală, de asemenea — lăsînd la o parte universul morţii pe care André Malraux (şi poate că vîrsta mea, de asemeni) mi l-a făcut mai familiar ca oricînd. Căci, lucrînd pînă la totala-mi istovire la cartea aceasta, moartea a încetat de-a mai fi pentru mine „un eveniment ce nu li se întîmplă decît altora“. Fiindcă, într-adevăr, traducînd această aventură ipotetică a lui Claude Vannec, am participat afectiv la aceea a lui Perken mai ales, după ce o traversasem mai înainte pe aceea a lui Grabot“. E, în aceste cuvinte ale lui Miron Radu Paraschivescu, infinit mai mult decît un omagiu adus lui Malraux sau decît o nouă interpretare (critică) a cărţii traduse. E, aş zice, mărturia unei patetice identificări cu sensul ascuns şi totodată evident (ascuns în tocmai această evidenţă dureros strălucitoare) a Căii regale ; e mărturia unei asumări , a transpunerii nu numai a unui text dintr-o limbă în alta, dar şi a unei ficţiuni în realitate omenească, în carne şi sînge şi suferinţă, în boală şi moarte. Văd în această împrejurare (de care mi-e cu neputinţă să fac abstracţie) singura realizare de care am cunoştinţă a utopiei traducerii: a fost să se intîmple acest lucru cu o carte a lui Malraux, de o ciudată exaltare tragică, nu lipsită pe alocuri de o primejdioasă grandilocvenţă (altădată aş fi fost ispitit să scriu în legătură cu Malraux despre retorica problematizării, despre retorica întrebărilor fără răspuns — dar iată că unora li se poate şi răspunde) ; a fost să se întîmple acest lucru aproape de necrezut cu o carte bîntuită de la un capăt la altul de obsesia morţii în luptă cu îndemnurile şi semnele exterioare ori interioare ale unei vitalităţi frenetice care se ambiguizează, poate, tocmai datorită intensităţii, încordării extreme , cu o parte care, situată la limita tulbure dintre roman şi poem, e şi o încercare de thanatologie — şi cu Traducătorul ei, Miron Radu Paraschivescu- Ştiu, mi s-ar putea spurie că scriind aşa cum scriu despre versiunea românească a Căii regale nu fac altceva decît să amestec în mod inadmisibil criteriile, căzînd în păcatul „biografismului“, şi — culmea ! — nici măcar în legătură cu autorul unei cărţi, ci cu simplul ei traducător. Stăruind în confuzia mea voi mai adăuga : Calea regală e singura carte de proză pe care a transpus-o în româneşte poetul Miron Radu Paraschivescu ; în rest, în afara operei sale proprii, a cărei adevărată importanţă rămîne, cred, de descoperit (şi în primul rînd aceea a Jurnalului), mii şi mii de versuri traduse, de la San Juan de la Cruz, pînă la Garcia Lorca şi Ungaretti. Desigur, în textul propriu-zis al traducerii romanului lui Malraux nimic din ceea ce am spus pînă acum nu se vede : triumfă, acolo, fidelitatea absolută faţă de original, despre care se vorbeşte în Postfaţă. Dintre „ipotezele de lucru“ pe care le-a avut în vedere, arată Miron Radu Paraschivescu, cea la care s-a oprit a fost aceea „a unei copii cît mai fidele a textului origial, ce-mi era înlesnită şi de larga pătrundere în limba românească, literară şi vorbită, a unui fond de cuvinte franţuzeşti, de mult timp absorbite şi chiar asimilate spiritului nostru“. Dacă ne gîndim bine, el nici nu putea — în condiţiile date, asupra cărora am insistat poate peste măsură — să opteze pentru altceva decît „pentru rolul anonim de copist cît mai fidel şi mai impersonal al frazei autorului francez...“ Am recitit zilele trecute Calea regală în româneşte. Miron Radu Paraschivescu şi-a împlinit programul de fidelitate, de anonimat şi, aş zice, de transparenţă, pe care şi-l propusese. Nu numai că între această transparenţă şi afirmaţia poetului (uimitoare la o privire superficială) : „Traducînd această carte, era gata să mor", nu există nici o contradicţie, dar se poate stabili între ele, cel puţin pe un plan simbolic, o dependenţă reciprocă secretă şi cu atît exemplară, dacă nu pentru arta traducerii, pentru ceea ce aş numi etica traducerii. Traducătorul poate fi un meseriaş onest şi înzestrat, lucrînd cu precizie şi cu lucidă răceală ; el se poate însă dărui — ca Miron Radu Paraschivescu — într-un act de fervoare şi cu o limpede voinţă de anonimat ; în ambele cazuri, rezultatul final poate — şi chiar trebuie — să fie acelaşi. Şi, totuşi, nu e tot una. Mă încăpăţînez să cred că nu e tot una, deşi, fără îndoială, această problemă depăşeşte sfera esteticii traducerii sau pe cea a stilisticii comparate. E poate mai uşor de înţeles decît de explicat de ce nu e tot una. Matei CĂLINESCU COLIN MACINNES . TREI ANI DE JOACĂ MacGibbon and Kee, Londra, 1971 Al şaptelea volum al scriitorului britanic Colin Mac Innes este romanul istoric Three Years to Play („Trei ani de joaca“ sau, pornind de la replica unui personaj, „Trei ani de joc” — subînțeles, pe scenă) al cărui personaj principal devine pretextul unei ample reconstituiri sui-generis a teatrului Angliei elisabetane, cu centrul de greutate asupra ambianţei de ecloziune a unei piese shakespeariene celebre . Cum vă place. Culoarea şi vivacitatea acţiunii şi dialogurilor, dinamica picarescă, un limbaj verde-arhaizant de inspiraţie post-chauceriană nu pot disimula, în ochii nici unui cititor avizat, impresia că in aceste pagini geniul lui Shakespeare este trivializat in mod regretabil prin numeroase interpretări arbitrare şi născociri depreciatoare. Romanţarea de către Colin Mac Innes a ambianţei laboratorului lui Shakespeare se transformă aici, în mod neîngăduit, într-o rampă pentru o cascadă de scrieri glumeţe şi necuviinţe, care jignesc atît simţul adevărului istoric, cit şi elementara cinstire datorată unor înaintaşi purtători de lumină. a. b. GAETANO ARCANGELI : LE POESIE Mondadori, Milano, 1971 In Editura Mondadori din Milano a apărut o culegere de poezii de Gaetano Arcangeli, poet solitar de mare autenticitate. Născut în 1910, profesor de literatură la liceul Galvani din Bologna, orașul său natal. Arcangeli a murit in toamna anului trecut. Volumele sale de versuri : Dai vivere (1939), Solo se ombra (1951), L’Appennino (1958), precum şi povestirile scrise in anii din urmă — I passi notturni (1959) şi L’Anima del mare (1968) îl instituie ca scriitor nealineat nici unei mişcări literare, poezia sa, deşi neprogramatică, spontană, fiind o mărturie lirică, un fel de istorisire poetică a unei formaţiuni social-geografice (munţii Apenini). Dincolo de această definiţie existenţială, poezia lui Arcangeli reprezintă un limbaj poetic nou, plin de ritmuri singulare şi tensiune lirică distinctă. Publicarea ediţiei complete a stihurilor sale reprezintă un omagiu postum adus unei poezii vădit „postermetice“, profund implicată în real. m. c. LUIS MARRÉ , DE-ALE HAVANEI ŞI ALTE SCRISORI Manjuari, Habana, 1970 „Je t’offre le parfum horrible des combats“. Acest vers al lui Apollinaire este motto-ul noului volum de versuri — Habaneras y otras letras — al poetului cubanez Luis Marrá. Nici nu putea face altfel un participant direct la eroica luptă de la Playa Girón ; parcurgînd cartea, ne dam deindată seama că lumea poetului este complexă, că duritatea aproape imprecativă a unor poeme face loc şi unor versuri de suav lirism, avînd rădăcini în Ronsard, Baudelaire, Rosalia de Castro și Cesar Vallejo. Multe din poemele lui anterioare au apărut traduse in franceză, engleză, suedeză, rusă, ucrainiană. Din acest ultim volum reţinem poemele 3 Liebeslieder, dedicat soţiei sale Marta, ca de altfel întregul volum, Antielegie (publicat şi de noi în „România literară“), Hamlet, actul III şi Nebunie, poeme aproape la antipozi prin structura lor lirică, dar care scot în evidenţă bogata paletă prozodică a autorului, precum şi multiplele lui valenţe tematice, a. a. România literară 11