România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-21 / nr. 43
DOUA milenii şi jumătate de istorie, de la întemeierea statului iranian, au dat prilejul unui mare număr de şefi de state şi de guverne să aducă salutul lor harnicului popor iranian, Şahinşahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr. La grandioasele festivităţi de la Persepolis a participat Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, invitat, împreună cu soţia sa, de perechea imperială a Iranului. Cu ocazia acestor festivităţi au avut loc şi numeroase convorbiri ale şefilor de state şi guverne. Preşedintele Nicolae Ceauşescu s-a întîlnit cu Şahinşahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, cu preşedintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Iosip Broz Tito, cu preşedintele Pakistanului, Yahia Khan, cu preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Nikolai Podgornîi, cu preşedintele Indiei, V. V. Giri. Preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, a primit pe Ciang Tung, trimisul special al Republicii Populare Chineze la festivităţile din Iran. Un larg ecou în presa din lumea întreagă a avut interviul acordat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu ziaristului italian Enzo Bettiza, de la Corriere della sera, cotidian cotat printre primele zece ziare din Occident. Interviul constituie un document de profundă gindire politică. Şeful statului nostru socialist şi-a exprimat, cu fermitate, in importante probleme de pe ordinea de zi a vieţii Internaţionale, părerile sale constructive. Pornind de la vizita secretarului general al P.C.U.S., Leonid Iliei Brejnev, în Iugoslavia şi convorbirile cu preşedintele Tito, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a făcut aprecieri cu privire la influenţa pozitivă a acestui fapt asupra relaţiilor dintre cele două state, a dezvoltării colaborării dintre ţările socialiste şi asupra înfăptuirii destinderii şi colaborării din Europa, în direcţia securităţii europene. La întrebările ziaristului italian, preşedintele Republicii Socialiste România a subliniat teza pregnantă a transformării Balcanilor într-o zonă a păcii şi colaborării. In acest sens, înţelegerile regionale, în alte zone ale continentului — zona Mediteranei, Europa Centrală, zona Nordică — precum şi înfăptuirea securităţii în Europa nu numai că nu vin în contradicţie ci, dimpotrivă, întregesc cadrul adecvat pentru o înţelegere generală în Europa. Despre poziţia Partidului Comunist Român faţă de situaţia din interiorul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, secretarul general al P . R. a formulat cu aceeaşi claritate ideea că existenţa unor deosebiri de păreri nu trebuie dramatizată, ele fiind inerente în condiţiile istorice şi social-politice diferite, în care activează partidele şi mişcările comuniste şi muncitoreşti. In schimb, trebuie să se acţioneze cu energie pentru respectarea egalităţii în drepturi, autonomiei fiecărui partid sau mişcări revoluţionare, a dreptului lor de a-şi elabora linia politică corespunzătoare condiţiilor concrete din ţările respective. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a vorbit, apoi, despre călătoria pe care a făcut-o în vara acestui an în China populară şi despre discuţiile principiale cu conducătorii chinezi. In legătură cu perspectivele de dezvoltare a raporturilor dintre Pekin şi Europa, Preşedintele Consiliului de Stat a spus că dezvoltarea relaţiilor dintre toate statele şi Republica Populară Chineză „poate avea o influenţă pozitivă in realizarea unei politici de securitate şi pace în lume“. Interviul a abordat, de asemenea, chestiuni ca „programul complex“ adoptat de sesiunea C.A.E.R. de la Bucureşti, ca şi relaţiile bilaterale dintre România şi Italia , cu aprecierea lor, în perspectivă. Aceste relaţii se dezvoltă fecund, pe multiple planuri ale colaborării interstatale. A o altă întrebare a ziaristului italian, tovarăşul Ceauşescu a precizat : „Dacă e să vorbim de o revoluţie culturală în România, apoi ea a început de foarte mult timp“. In fapt, din 1948—49 şi pînă acum ţara noastră a făurit o nouă orînduire socială, a schimbat relaţiile şi a dezvoltat forţele de producţie. In cadrul astfel creat, pentru făurirea unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate, îndreptată efectiv spre viitor şi năzuind succese din ce in ce mai mari, este necesar ca oamenii să-şi însuşească temeinic legile care guvernează progresul, dialectic, al societăţii. Acesta este conţinutul şi aceasta este direcţia intensificării activităţii ideologice în România Socialistă. Pentru a se ridica nivelul de înţelegere a problemelor, în general, precum şi a evenimentelor, atît pe plan naţional, cît şi internaţional, trebuie să se acorde mai multă atenţie ridicării gradului de cunoştinţe al întregului popor. Nu mai puţin important este faptul că o perioadă istorică de 20 de ani — de cînd România a trecut la construcţia noii sale orînduiri — reprezintă totuşi o perioadă scurtă in viaţa unui popor. Mentalităţile vechi, obiceiurile v.e..*hi _nu Pot fi lichidate peste noapte, ei combătute şi înlăturate prin cultură şi invaţămînt intens. Astfel, se vor putea şi mai bine lămuri oamenii, arătîndu-le limpede concepţia noastră comunistă despre viaţă şi despre societate, combătind, in acelaşi timp, concepţiile diferite, opuse realităţii istorice. Pentru îndeplinirea acestui comandament, este nevoie ca toate mijloacele de care dispunem în acest domeniu să servească formării omului nou, cu o cultură înaintată. Vorbind despre funcţia firească a operelor literare şi de artă în relaţiile internaţionale, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a spus ziaristului italian: „Arta, cinematografia, toate mijloacele trebuie să servească apropierii şi prieteniei între popoare, dezvoltării celor mai bune calităţi spirituale ale omului — şi aceasta este, în fond, ceea ce ne propunem noi să realizăm in legătură cu formarea şi educarea omului nou“. ATA deci, exprimată în termenii cei mai autorizaţi, ce este lupta noastră revoluţionară pentru o cultură înaintată, luptă la care contribuim cu toţi, zi cu zi. Obiectivele acţiunii educative sunt ample, sunt elevate. „Ele cer , a spus secretarul general al Partiduluinostru — o preocupare de lungă durată, ce nu începe de astăzi, însă pe care o ridicăm acum la un nivel superior, ţinînd seama de noile condiţii din România“. Cu privire la întrebarea despre „anumite opere literare care n-au corespuns acestor principii“, secretarul general al Partidului a spus : „Dacă m-aş referi la operele literare din ultimii ani, aş putea aprecia că tocmai în aceşti ani au apărut un număr mare de opere cu un conţinut bun". * */rctu.r..d.„ de asemenea, faptul că tineretul român, generaţia noastră tînară, participă activ şi entuziast la viaţa societăţii şi la înfăptuirea politicii Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat: „Nu anumite stări de lucruri speciale au determinat aceste măsuri de întărire a muncii ideologice şi educative, el preocuparea generală de a ridica întreaga noastră activitate la un nivel mai inalt“. Din toată inima, cu toate puterile lor, scriitorii se vor devota acestui imperativ de muncă şi creaţie. CRONICAR I ! 2 România literară I Excelsior Despre ambiguitate UNUL DIN TERMENII cu o circulaţie destul de frecventă, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în critica literară şi de artă, în unele speculaţii teoretice estetice, este cel de ambiguitate. E un termen la modă. Cu cît eşti mai ambiguu, cu atît eşti mai „interesant" şi mai bogat în calităţi. Ambiguitatea a devenit o marcă de calitate a operei artistice. Dacă despre o poezie, o povestire, un scenariu, roman sau piesă de teatru, etc. se poate spune că este ambiguă, succesul — zic unii — este quasi-asigurat. Sau cel puţin condiţia succesului, ambiguitatea fiind punctul de pornire, înălţimea de la nivelul căreia se poate discuta despre o operă de artă. Opera de artă ambiguă ar fi „opera deschisă", cu n sensuri, cu n semnificaţii, cu „schepsis" adică, şi care-l pune pe consumatorul de artă să gîndească , îi oferă astfel şi posibilitatea de a „alege" între semnificaţii, de a fi liber adică să-şi culeagă sensul şi semnificaţia dorită. O operă de artă lipsită de ambiguitate ar fi, aşadar, prin opoziţie, lipsită de interes : o operă unidimensională, lineară, cu o semnificaţie prea precisă, servită mută-n gură, didacticist, receptorului de artă. Pus într-o asemenea situaţie, cel ce vine în contact cu opera de artă se simte lezat parcă de lipsa de respect pe care i-ar arăta-o artistul — afirmă admiratorii ambiguităţii. Se simte tratat dacă nu ca un infantil, cel puţin ca un individ cu minte mediocră. Ca atare, trăiască ambiguitatea, acest sesam al tuturor valorilor, piatră filozofală, flogiston al alchimiştilor moderni ! Tocmai aşa să fie oare ? Să deschidem Dicţionarul limbii române literare contemporane. La pagina 73 se scrie, negru pe alb : „Ambiguitate, ambiguităţi, substantiv feminin . 1. Defectul de a fi ambiguu sau echivoc : lipsă de precizie. 2. (concretizat, mai ales la plural) Expresie ambiguă, echivocă" . Aşadar, potrivit dicţionarului, ambiguitatea este un defect, pentru că lipsa de precizie şi echivocul, oricum am învîrti-o, ţin de confuzie şi nu de limpezime. — Ei şi, mi se va răspunde, să schimbăm dicţionarul. S-a învechit ! — E posibil, zic eu, şi poate n-ar strica o ediţie mai bună. îmbunătăţirea aş vedea-o determinată, în cazul dat, de necesitatea explicitării mai largi a termenului în cauză şi nu de aceea a schimbării sensului lui. La urma urmei oricît de „nonconformişti" am fi şi oricîte adversităţi am avea faţă de academism, nu putem avea pretenţia de a schimba sensul termenilor după bunul plac al fiecăruia. Dacă asemenea pretenţii ar fi justificate, atunci in fiecare sâptămînă am putea cere un nou dicţionar, într-un singur exemplar, pentru uzul strict personal. Ceea ce e cel puţin ambiguu, dacă mi-e permis să folosesc şi eu termenul în limitele aceleiaşi precizii cu care este utilizat îndeobşte. Lipsa de precizie şi echivocul, duşmani ai clarităţii şi distincţiei, sînt sigur însă că ar supăra nu numai pe autorii dicţionarului, ci, dacă ar mai fi posibil, chiar şi pe bunul şi bătrînul Descartes. Zeii lui Descartes erau ideile clare şi distincte. Oricum, un spirit mare şi un gînditor profund, care valorează cel puţin cu cinci dicţionare. Procedînd cartesian, să purcedem şi noi, metodic, exprimindu-ne îndoiala cu privire la adevărul definiţiei dicţionarului şi, să sfîrşim voltairean, definindu-ne termenii. Cercetînd mai cu atenţie contextele în care e utilizat îndeobşte termenul de ambiguitate se pare că aceia care-l minuiesc îi acordă un conţinut de un fel deosebit. Ambiguitate ar însemna nu echivocitate, ci plurivocitate, multitudine de sensuri, polisemie. De aici accepţia pozitivă a termenului, el designînd o potenţialitate deschisă, încărcătura bogată în sensuri a operei de artă. Dacă aşa stau lucrurile, fără îndoială, nu putem fi decît de acord cu aserţiunea că o operă de artă cu cît este mai bogată în semnificaţii, cu atît este mai valoroasă, mai densă, mai concentrată, mai deschisă unor interpretări multiforme şi nuanţate. Aceasta nu înseamnă însă că opera este ambiguă. Multitudinea de semnificaţii nu înseamnă indiscernabilitate, echivocitate, confuzie, lipsă de precizie. După cum claritatea şi precizia nu se confundă cu simplismul sau facilitatea desluşirii semnificaţiilor înseşi. O expresie limpede, clară, presupune o gindire de aceeaşi calitate. O gindire năclăită şi confuză, departe de a se identifica cu o gindire bogată in semnificaţii şi nuanţe, nu poate fi decît suportul unui stil de expresie confuz, echivoc, ambiguu. Aşa stînd lucrurile, singura nedumerire care ar mai persista în legătură cu utilizarea mai proprie a termenului de ambiguitate ar putea fi formulată astfel : Care ar fi avantajul să-i spunem pisicii, elefant ? In speranţa că va creşte şi pisica sau avînd convingerea că se va zbîrci elefantul ? Dumitru GHIŞE i Confluenţe Valenţa primă MUI DE LOC SURPRINZĂTOR ca oamenii de ştiinţă să frecventeze literatura sub diversele ei înfăţişări, după preferinţe personale sau înclinaţii. De cele mai multe ori, totul se limitează la lectură, dar nu rareori descoperim în manuscrisele lor exerciţii poetice, schiţe şi romane. Sunt cunoscute în istoria culturii drumurile ocolite prin ştiinţă sau literatură ale unor renumiţi savanţi, prozatori sau poeţi. Cohabitarea poate continua toată viaţa cu avantaje sau dezavantaje pentru operă sau personaj . Dintre toate genurile literare, poezia se impune atenţiei noastre. Ea nu este necesară numai ca o desfătare spirituală. Universul poetic hrăneşte şi dezvoltă imaginaţia creatoare şi cultivarea mijloacelor de expresie. Mărturisesc că, cel mai frecvent, caut în poezie polenul fecundat al tensiunii interioare, cu rădăcini comune în inspiraţia şi intenţia creatoare. Poetul şi omul de ştiinţă au rădăcini în căutarea înfăţişărilor universului, ascunse viziunii obişnuite. Sunt comune căutările care dau o semnificaţie inedită, afectivă sau gnoseologică lumii exterioare sau interioare. Ele sunt resimţite vibrant afectiv de poet şi sesizate explicabil şi logic, cu un demaraj totuşi emoţional, de investigatorul ştiinţific. În amîndouă cazurile, cele două forme de spiritualitate exprimă diferit universul lor senzorial şi ideativ. Pentru un om de ştiinţă frecventarea literaturii este binefăcătoare şi pentru calitatea limbii şi stilului în scrisul ştiinţific. Savantul devine un mînuitor corect al limbii literare. Numai frecventarea literaturii elimină limba şi stilul cenuşiu şi sărăcăcios atît de frecvent întîlnit în textele ştiinţifice, îndeosebi în ştiinţele naturii. O astfel de limbă şi stil nu-s totuşi o trăsătură obligatorie a scrisului ştiinţific, ci dimpotrivă ! Cultura literară conferă claritate, un limbaj şi stil cultivat, fluiditate şi rezonanţă interioară vorbirii şi scrisului ştiinţific — trăsături ce caracterizează opera marilor creatori în ştiinţă. Nu întîmplător lucrările lui Claude Bernard — unul din cei mai de seamă fiziologi din secolul al XIX-lea — sunt recomandate în studiul limbii franceze, pentru stilul şi limbajul lor exemplar. După cele mărturisite nu veţi fi surprinşi dacă veţi găsi volume de versuri, eseuri îndeosebi, undeva printre cărţile şi manuscrisele mele ! Fără îndoială că nu sunt de loc singurul om de ştiinţă cu asemenea „infidelităţi*. Ştefan MILCU