România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Jubileu Liceul „Gh. Roşea Codreanu“ din Birlad PE VREMEA când luminatul patriot moldovean, Gheorghe Roşea Codreanu, din Ţara Bîrladului, se gîndea să dea fiinţă unui clas în oraşul pe care Ştefan cel Mare îl denumise cea de a două capitală a Moldovei, în principatele româneşti, încă neunite, existau doar trei asemenea şcoli superioare : una la Bucureşti, în aşezămintele Sf. Sava, alta în Tîrgul Ieşilor şi o a treia la Craiova, în oraşul Banilor. Ultimele două erau încă foarte tinere pe lingă cea de la Sfîntul Sava. în anul 1846, Gheorghe Roşea Codreanu îşi aduce la împlinire marele şi nobilul său vis . Clasul din Birlad este inaugurat, asigurîndu-i-se în acelaşi timp, gospodăreşte şi chibzuit, printr-o înţeleaptă donaţie, supravieţuirea. Gestul luminatului patriot, care, încă tînăr, şi-a destinat averea, toată, ideii de carte şi învăţătură pentru alţii, pentru cei mulţi, într-o vreme cînd aurul românesc se topea prin cafenelele Parisului sau prin cafenelele altor metropole europene, mi se pare, prin discreţia lui, prin înţelesul lui adînc, prin efectul pe care l-a avut asupra viitorului, asupra spiritualităţii noastre, unul din cele mai frumoase şi mai nobile din istoria şcolii şi culturii româneşti. El se încadrează într-o categorie aparte, aceea a patriotismului sincer, adînc, voluntar, în care ideea de patrie şi mai ales de viitor este atît de înrădăcinată încît orice gest, orice act, oricît de înalt, fie abnegaţie, fie sacrificiu, poartă pecetea firescului, cu înţelesurile lui limpezi, dar şi tulburătoare. Făuritorii unor asemenea gesturi, pornite din minte şi inimă, mulţi, unii cu identitate, alţii anonimi, au dublat întreaga istorie scrisă a ţării noastre, transmittem din generaţie în generaţie ideea de patrie, de muncă, de naţiune, ca pe cea mai necesară şi mai înaltă valoare a omului, căreia trebuie să i se subordoneze orice, iar pe momente limită, totul. Clasul pe care Gheorghe Roşea Codreanu l-a înfiinţat în anul 1846, în capitala Moldovei de jos, trebuie cuprins şi înţeles în această idee şi valoare supremă a patriei. Asemenea lui Asachi, lui Lazăr şi altor cărturari neobosiţi, patriotul moldovean a înţeles că patria înseamnă, poate mai mult decît orice pe vremea aceea, carte, şcoală şi învăţătură, adică luminarea poporului, adică tot mai mulţi dascăli, mai ales în satele apăsate de întuneric. Fiecare dascăl ieşit din şcoala bîrlădeană, ca şi din şcolile celelalte, ale lui Asachi, Lazăr etc., însemna o flacără care aprindea zeci şi sute de conştiinţe româneşti. Poate că imaginea acestor lumini cutreierînd şi împînzind ţara, atît de necesare pentru viitorul ei, pentru conştiinţa de libertate şi demnitate a poporului ei, i-au insuflat patriotului român din Ţinutul Bîrladului ideea şcolii sale, idee atît de nobilă şi atît de cutezătoare. Clasul din Bîrlad, devenit mai tîrziu Gimnaziul şi apoi Liceul Codreanu, a dovedit cei 125 de ani de existenţă că şi-a înţeles întotdeauna menirea, slujind, în spiritul celei mai sănătoase tradiţii, şi apărînd mereu ideile vitale şi dinamice ale progresului, ale culturii, ale patriotismului românesc. Dintre elevii, absolvenţii şi profesorii lui s-au ridicat cărturari de seamă, savanţi şi patrioţi care fac cinste culturii şi spiritualităţii noastre : Vasile Pârvan, Alexandru Vlahuţă, Alexandru Philippide, Garabet Ibrăileanu, Constantin Hamangiu, D. Bagdasar, N. Bagdasar, Victor Ion Popa, Emil Gîrleanu, N. Tonitza, N. Profiri, Gh. Taşcă, Şt. Procopiu, Petre Constantinescu-Iaşi, Vasile Răşcanu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Miltiade Filipescu, Iulius Niţulescu, Florin Ciorăscu, Scarlat Longhin, Vlădescu- Răcoasa, Emil Hurmuzachi, Ioan Emil Juvara, Virgil Niţulescu, Iulian Gavăt, Barbu Zaharescu, Gh. Ivănescu şi mulţi alţii care ne vor scuza pentru că memoria nu ni i-a redescoperit încă. Dar pe lîngă aceste personalităţi de frunte ale culturii noastre, Liceul Gheorghe Roşea Codreanu din Bîrlad a trimis pe toate meleagurile româneşti sute şi mii de dascăli, profesori, medici, ingineri, constructori, aproape toţi datorîndu-şi existenţa lor activă,, într-o anumită măsură şi acelor ani petrecuţi în şcoala care n-a fost niciodată un relicvariu al tinereţii noastre, ci o colectivitate tînără, entuziastă, cu multă sete de zbor de mintea şi inima ei. Constantin CIURIŢĂ 4 România literară Dezbateri actuale DIALECTICA REALISMULUI APARENT, realismul este cel mai clar şi accesibil concept din sfera teoriei literare — şi probabil că este şi cel mai limpede — dar o îndelungă folosinţă a sa — atît din partea adepţilor, cît şi a inamicilor lui — pe mai bine de un secol, a stîrnit cîteva confuzii, teoretice şi practice, fără de îndepărtarea cărora e dificil a-l utiliza. E uşor de observat că mai numeroasele critici aduse atacă o imagine FALSĂ a realismului, altele, însă, lovesc în esenţa fenomenului, chiar. Cîteva — acum — din nodurile de divergenţă sau confuzie ale problemei. Se acceptă o dublă funcţionalitate a conceptelor clasicism şi romantism : pe de o parte, curente istoriceşte determinate, cu o Poetică distinctă, cu precursori, moment al plenitudinii, degradare epigonică , pe de altă parte îtr-un sens larg de mentalitate, receptivitate, atitudine şi stil — clasicism şi romantism — ipostaze eterne (deşi în modificare) ale spiritului uman. E de notat că o concepţie estetică nu e repetabilă cînd structura economică, socială şi politică s-a modificat profund ; e o teză materialist-istorică pe care o vom folosi şi cu privire la realism. Artiştii Renaşterii (cu precădere italiană) şi cei ai clasicismului francez (sec. XVII şi XVIII) au afirmat că ei renasc clasicismul Atenei lui Pericles şi al Romei lui Virgiliu şi Horaţiu, că ei nu fac decît să imite Marile Modele ; dar, pioasa lor intenţie a dus, în ambele cazuri, la rezultate diferite, fiindcă modificarea structurii sociale produsese mari mutaţii în conştiinţă şi sensibilitate. Ca orice formă suprastructurală, indiferent de dorinţe, Arta nu se poate întoarce la forme anterioare, cînd structura societăţii s-a modificat. Racine n-a reuşit să fie un imitator al lui Euripide sau Eschil, după cum Alighieri, cu toate eforturile sale, nu a reuşit a fi un epigon al lui Virgiliu. Să dăm epigonilor ce e al epigonilor şi Artei ce este al Artei. Dacă, deci, vom vorbi despre clasicismul lui Anatole France, al lui T.S. Eliot sau al lui G. Călinescu, o vom face doar pe sensul larg, general, de atitudine estetică a spiritului uman. în istoria culturii, diferitele momente, sau ilustrări, ale spiritului clasic nu pot fi egalizate, dar îşi menţin cîteva trăsături proprii. Aceeaşi observaţie despre romantism şi romantici. Se pune deci întrebarea : oare, cît priveşte realismul, dicotomia de sensuri nu e valabilă ? Cred că vom putea liniştit să acordăm şi realismului un dublu sens : de şcoală literară istoriceşte determinată , de atitudine estetică generală, mereu în modificare, păstrând cîteva permanenţe metodologice, o anume atitudine faţă de real, constantă. în acest caz — şi mi se pare un inutil pedantism a mai demonstra permanenţa realismului — se iscă două întrebări : care ar fi raportul dintre realism, pe de-o parte, şi clasicism şi romantism pe de alta ? E realismul unul dintre cei trei mari sau un nou venit ? Consider întrebarea de o deosebită însemnătate. Şi a doua : care ar fi constantele realismului ? De aici decurge, însă, cu necesitate, o a treia întrebare : cum este realismul secolului douăzeci? Cum este — anume — realismul într-o societate socialistă — id est societatea românească de azi... Pornind de la tezele materialismului istoric şi dialectic, confirmate de dezvoltarea întregii culturi, vom afirma de la început că realismul secolului douăzeci, și mai cu seamă cel ce exprimă societatea nouă, socialistă, nu îl mai poate repeta întocmai pe acel din a doua jumătate a secolului nouăsprezece, dar va păstra, neîndoelnic, anume constante ale realismului, în general. E necesar să discutăm caracteristicile acestui realism calitativ nou, ţinînd seama şi de cîteva greşeli comise de critică într-un trecut nu prea îndepărtat. Imi voi cere iertare faţă de cititori pentru anume ocoluri, ce ar putea fi socotite oţioase, dar cred că anume delimitări sînt necesare stricto sensu, în vederea precizării unor termeni de largă circulaţie. Oţioase, pe de o parte, considerentele vor fi, prin forţa împrejurărilor, totuşi,vagi, schematice şi aproximative, dar chiar şi aşa, ele pot creşte, ulterior, de precizie, prin diverse contribuţii şi corectări. O problemă dificilă este aceea a raporturilor dintre clasicism şi realism. Amintim cîteva — doar — dintre caracteristicile clasicismului, necesare confruntării. Pe de o parte e limpede că proza clasicistă e destul de apropiată de aceea realistă, pe de alta, conceptele au fost adînc despărţite. S-a spus că clasicismul creează tipuri fixe, general umane şi pasiuni general u umane, clasicul fiind observator distant, deasupra învălmăşagului, contemplînd cu hedonism estetic, de nu chiar estetizant. Deci , victoria generalului asupra particularului. Realismul critic porneşte de la observarea realului, concretului , e imanent. El pleacă de la aparenţă spre esenţă, creează personaje tipice în împrejurări tipice (Engels), e prezenţa istorismului şi a concretului. Caracteristici binecunoscute, dar unele accente pot fi schimbate. Fixismul caracterologic e caracteristic nu numai clasicismului, ci şi romantismului (unde apare uneori maniheismul fixist) şi realismului critic. De-abia cu Tolstoi şi mai apoi cu Proust apare o caracterologie dialectică, Balzac şi Dostoievski fiind maniheişti fixişti. Cît priveşte voinţa prozatorilor de a crea tipuri fundamentale, ea este comună marii proze clasice şi realiste; de la Homer la Proust, marea epopee şi marele roman creează tipuri. Nil nove. Iată-ne ajunşi la „general uman“ şi corolarul său, aistorismul. Neîndoielnic că în proza clasică accentul cade mai puternic asupra generalului decît de proza realist critică. Dar este proza clasică atît de general umană, atemporală, asocială pe cît s-a spus ? Este clasicul un impasibil ? Mai întîi să nu uităm că imaginea noastră despre clasicism a fost fasonată de universitarii francezi conservatori, ca să nu zic mai mult, apoi, cele mai multe concluzii se bazează pe teatru (îndeosebi pe comedie), gen prin excelenţă concentrat. Dar nu e oare proza lui Voltaire şi Diderot politică şi socială ? Montesquieu, Voltaire, Goethe, Diderot au fost lipsiţi de pasiune ? Nu au fost obsedaţi de problemele politice şi sociale concrete ? Retz şi Saint-Simon au fost în afară de istorie, social şi politic, ei, care au descris cu o fantastică minuţie tocmai evenimente politice, cronicari atenţi ai socialului ? Şi toţi memorialiştii— şi memorialistele — secolelor şaptesprezece şi optsprezece ce au fost altceva decît cronicari atenţi ai concretului politic ?... Dacă eliminăm din discuţie poezia — acolo sînt alte legi — pe ce se bazează această tipologie „general umană“ ? Pe maxime ? Fie ! Pe portretistică ? Dar La Bruyère a murit otrăvit de furiile general umane stîrnite, totul e la el „după natură“ şi concretul social-istoric e la loc de cinste. Că eroul central al lui Balzac este banul, de acord, nu i se putea cere societăţii anterioare acelaşi criteriu, dar obsesia rangului, a numelui, a venitului nu e la fel de puternic socială ? Şi apoi, nu este banul — în diferite ipostaze — eroul lui Moliere ? Clasicii au politeţea sentimentelor ;comparativ cu exhibiţionismul romantic, ei par distanţi şi distinşi ; dar aveau Lamartine, Musset, Vigny mai multă pasiune decît Voltaire sau Retz ? Dubito. Râmîn, desigur, Minorii şi Epigonii, estetizanţi, mitologizanţi şi foarte etern „inumani“. Academismul, cu lunga lui viaţă artificială, s-a dat drept clasicism într-o epocă în care clasicismul creator era altundeva. Dar realismul critic n-a căutat şi el esenţa dincolo de aparenţă, tipul dincolo de individ, legitatea şi sensul dincolo de accident şi eveniment? Marii prozatori ai acestei şcoale au pornit de la imanent, dar n-au rămas acolo, au tins spre generalitate în respectul concretului imediat. Balzac şi Tolstoi au căutat legile condiţiei umane, dar fără a eluda prezentul, istoria, concretul. Ei au căutat un sens existenţei, dar pornind de la ceea ce este. Am zice că deosebirea dintre proza clasicistă şi aceea realist critică e de accente, nu de substanţă. De aceea am risca o ipoteză. Realismul e o constantă a oricărei literaturi şi, mai cu seamă, a prozei, de vreme ce orice proză e o expresie a realului, de vreme ce nonrealul nu se poate exprima. Literatura de fantezie, fantastică, utopiile şi ficţiunile viitoriste pornesc de la problemele şi sensibilitatea prezentă, combină mai altfel elemente date ale realului. Fără o doză de realism nu există literatură viabilă. E o chestiune de doză, dar este important cît e de substanţială această doză. Realismul, ca o coordonată a literaturii autentice, reprezintă concretul, datul, existenţa, el este ceea ce este; ca atare există realism în măsura în care ponderea lui obiectivă este suficientă unei reprezentări adevărate.Realismul este adevărul adevărat faţă cu nălucirile prostiei, ignoranţei, relei credinţe, el este drumul de la aparenţă la esenţă şi, ca atare, el neagă aparenţa, prejudecăţile, deci este prin excelenţă CRITIC, e social, politic şi tinde spre cunoaşterea legilor, ca atare fiindfilozofic. Realismul, ca metodă, este expresia raţiunii, adevărului şi libertăţii (necesitatea înţeleasă). Realismul este determinist. El este singura transcendenţă posibilă, autentică, fiindcă, pornind de la individ, eveniment şi imanent, tinde spre depăşirea lor, spre legitate socială, psihologică şi sens al existenţei. Dacă o doză de realism e necesară viabilităţii oricărei proze, ca metodă el intră în compoziţia prozei clasiciste, ca o coordonată a ei — fireşte, nu ne referim la manierism, epigonism estetizant, academism sclerozat, forme ale degenerescenţei. Dar el apare ca de sine stătător sub forma cunoscută sub denumirea pleonastică de realism critic. Cum se explică această apariţie? Adevărul istoric este că romantismul a lichidat clasicismul ca şcoală literară; el nu va mai apărea decît sub forme epigonice. Dar clasicismul, ca stil general, ca atitudine spirituală, va ieşi fertilizat din lupta cu romantismul şi se va constitui în şcoala realistă, consolidînd şi sporind elementul realist pre-existent, fără a renunţa la tendinţa spre tipizare, legitate şi esenţă. Realismul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea va fi deci noua manifestare a clasicităţii apărută în urma luptei fertilizante cu romantismul. Noul val romantic, de la sfîrşitul secolului trecut, va fi deci negaţia pasionată, necesară şi fertilizantă a realismului critic. Realismul critic nu va supravieţui decît epigonic acestei lupte, dar din ea va apărea o nouă formă a realismului, îmbogăţită. Paul GEORGESCU : Arta nu se poate întoarce la forme anterioare f$ O problemă dificilă: raportul dintre clasicism şi realism ® Clasicii au politeţea sentimentelor ® Fără o doză de realism nu există literatură viabilă