România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

(Urmare din pagina 7) de altă parte, latura creaţiei. Ideea este că opera îşi găseşte propria ei voce, propriul său destin. Din acel moment creatorul devine un instrument întru împlinirea nevoii de creaţie. în realitate, un învingător învins al operei care se înalţă, tainic şi implacabil, prin el: „viaţa lui e visul unor ziduri pe care umerii şi-i sprijină cupola“. In măsura în care critica năzuieşte să-i găsească fiecărui scris cheia unificatoare, aş spune despre versurile lui George Maria Prina (Starea de noapte, Ed. Cartea Românească) — altfel, destul de superficiale şi dispersate ca să refuze unirea impresiilor — că intră în speţa liricii „crude“, demistificatoare. Poanta e aici inevitabilă, e colţul ştirb al realităţii. Iată una : după război, generalii se îndreaptă spre croitori pe străzi care le poartă numele, în timp ce adevăraţii eroi, căzuţi în luptă, sînt înghesuiţi pe Strada Eroului Necunoscut. Alte încercări de demistificare sau demitizare — vai, cît de grăbiţi sîntem cu ele ! — sînt, în parte, mai ambigui în privinţa sensului, în parte, la un nivel de umor pe care sînt incapabil să-l gust. Să-l numesc direct, mi se pare grosier. Astfel, poezia modernă ar suferi, după G. M. Prina, de un hormon bolnav : „Dragul meu Lautréamont, / dau un pahar pe un hormon, / îi spuse-nvăluindu-l ca o boare / muza poeziei viitoare. / / Dar hormonul era grav bolnav /și muza s-a accidentat. / Păcat !“ Altundeva, „adevărul istoric“ despre calul troian e că miticul cal era în realitate ... o iapă de lemn : „Calul troian a bătut cu botul de lemn / în poarta cetăţii, dar era o iapă de lemn / gras-borţoasă, cerîndu-le-ngrijiri veterinare / în contul mînjilor ce îi va naşte ..." Şi mai departe , fanii gonesc prin păduri lehuze, dar într-un mod „elegant“, vrăbii ciugulesc dintr-o veche icoană un Christos de argint, un vers iese din celelalte „subţire şi lung ca jetul de urină“ ... Trecînd peste acestea toate, închid un volum căruia nu i-am înţeles, de fapt, nici o clipă intenţiile. Chiar de le-a avut. Cele mai frumoase povestiri din ■cest volum de proză semnat de Nina Cassian sînt cele care nu se pot povesti. în permanenţă sîntem fascinaţi de această femeie (eroina) care se priveşte nesăţioasă în oglindă, cu o aprigă dorinţă de a se cunoaşte cît mai mult şi cu o sinceritate neţărmurită (pentru că tot ceea ce află ne spune şi nouă) şi încă, se pare, cu ceva, ceva căruia i-aş spune un orgoliu al damnatului, acel orgoliu care este şi punctul de plecare, mai bine zis mobilul acestor confesii. Aşa că eroina Ninei Cassian se confesează din prea mult orgoliu şi (desigur) din prea multă suferinţă. Care sunt cauzele acestor suferinţe strigate în gura mare? Una din ele mi s-ar părea a fi absenţa, sau poate pierderea, unei memorii sentimentale. Lucrurile din trecut devin cu timpul doar ştiute, ele nu mai pot fi trăite. Pierdere care pare a fi insuportabilă pentru eroină. Pateticul Adio pe care autoarea îl spune în titlul cărţii sale nu este adresat, prin urmare, întîmplărilor care pot fi oricînd recapitulate, ci sentimentelor care nu mai pot fi retrăite. Această „anestezie forţată“, cum îi spune poeta, acest drum spre „moartea verticală“ şi conştiinţa acelui trecut pierdut din punct de vedere afectiv îi smulg eroinei strigăte de dezvinovăţire: „Vreau să vă spun deci că nu am fost întotdeauna aşa, îmi amintesc bine că treceam cu emoţie pe lîngă florile înalte și roze care cresc în ruina bisericii neterminate, receptam amurgul cald al acestor...“ etc. Sau : „Cîndva, în îndepărtata copilărie, se succedau sărbătorile: a pepenului galben sau verde, a porumbului fiert, a castravetelui murat, a alunelor prăjite, a paiului de limonadă...“ etc. Aş fi pus ca motto la acest volum de proză, cu totul deosebit, frumoasele vorbe spuse de Rimbaud în Un anotimp în infern (citez din memorie) : „Odinioară, dacă îmi amintesc bine, viaţa mea era o sărbătoare în care se deschideau toate inimile şi vinuri multe curgeau“ ... Sîntem deci în faţa unei litanii, a unui lamento după acest „odinioară“ în care „se deschideau toate inimile“, sărbătoare pe care eroina o simţea mai ales sub forma unei permanente suferinţe: „îmi spuneam, cît timp mă doare, cît timp acest crap îmi scormoneşte cu segmentele lui osoase stomacul, sunt vie... “ etc. Vom fi însă martorii acelui moment imposibil de suportat pentru eroină, în care suferinţa dispare, în care ea se află „după durere", cum ţine să ne anunţe într-una din povestiri, vom surprinde deci acel moment în care un trup al eroinei îl părăseşte pe celălalt, despărţire îngrozitoare şi de un dramatism insuportabil: „înot şi în timp ce trupul meu alunecă frumos către larg, un alt trup al meu greoi şi apatic rămîne pe ţărm ... “ etc. Aceasta este taina pe care eroina are curajul să ne-o comunice, această metamorfoză tragică pe care nimeni n-o observă. Cu toate că tonul acestor proze este confesiv, aşa cum am căutat să arătăm pînă acum, poeta Nina Cassian n-o „trădează“ pe prozatoare. „Confesia“ este adică tot timpul „obiectivată“, ea este a eroului sau a eroinei „din povestire“ şi nu a poetului care îşi scrie un jurnal intim. Deci nu o biografie disimulată trebuie căutată în aceste povestiri remarcabile, ci acea voce de un dramatism tot timpul autentic, o voce frenetică şi puţin aspră, o voce demnă în supliciu (nu se cheamă oare Ioana D’Arc una din eroinele sale ?), o voce plină de foamea vieţii şi a dragostei, o voce care îşi strigă „renunţarea“ tocmai pentru că nu vrea să renunţe, vocea unor bărbaţi şi a unor femei care nu vor să se resemneze. DUPĂ PĂREREA lui Mefistofeles, Faust-ul din piesa lui Mihai Neagu Basarab este mai puţin inteligent decît predecesorii lui şi trebuie să recunoaştem cu părere de rău că sîntem cu totul de acord cu părerea diabolicului personal. Dacă la început bătrînul profesor cu „buze subţiri“, cum ni-l descrie autorul, e gata să se bucure de tot respectul nostru, de vreme ce în funcţia sa de director are sarcina de a dezlega taina vieţii, mărturisirile sale ulterioare însă ne uimesc peste măsură, umplîndu-ne, în acelaşi timp, de o reală nedumerire. Astfel aflăm că Faust-ul lui Neagu Basarab este un personaj „pe care nu-l încearcă angoase“ şi în acelaşi timp un „laş foarte viguros“, că e un scrupulos şi un om de onoare şi în cele din urmă că pentru el „toate femeile sunt la fel“. Toate acestea ni le spune chiar Faust în timp ce stă de vorbă cu Mefistofeles care are un mare secret de comunicat şi ezită în alegerea persoanei căreia să i-l spună : lui Faust sau lui Walter, concurent serios pentru Faust, care e trimis cu perfidie după ţigări pînă la tutungeria din colţ. In cele din urmă apare şi Margareta, care la rîndul ei ţine să ne facă tot felul de declaraţii. Nouă şi lui Faust, bineînţeles, de care e vag îndrăgostităde el sau de Walter, nu se înţelege prea bine, de vreme ce cu ambii vrea să meargă la cinematograf !). Iată drept mostre cîteva declaraţii ale Margaretei : „Am fost şefă de promoţie“, sau „Sînt atît de însetată să aflu lucruri noi !“, sau „Nu sînt o cretină“ etc. După o discuţie în care se recurge şi la monologul interior ca la O’Neill, Faust îi spune Margaretei : „Poţi face copii probabil. Dar vei avea faţă de ei o atitudine maternă, adică transitivă şi nu una reflexivă“. Şi între timp Margareta se întreabă (în gînd) : „Să mă consolez cu Walter ?“ Cum se termină piesa ? Cred că nu mai are nici un rost să povestim şi sfîrşitul... Urmează un monolog dramatic în care eroul ne spune că scopul existenţei sale e să găsească un pieptene. Apoi un alt monolog. Piesa care dă şi titlul volumului pe care îl discutăm nu ni se pare a fi cu nimic mai realizată decît Faust (ne referim la Faust-ul autorului pe care îl discutăm, bineînţeles). La început o lungă discuţie între doi soţi ajunşi în pragul senectuţii, discuţie întreruptă brusc de sosirea iubitoarei lor fiice. Din replicile pe care cei trei membri ai familiei le schimbă aflăm că se aşteaptă sosirea celui de al patrulea, a soţului Monisei (acesta e numele fiicei), care se cheamă Ostapu şi care are obiceiul să se îmbete cu ţuică şi să-şi ia la bătaie întreaga familie. Ceea ce se şi întâmplă în tabloul următor. Nu numai că-şi maltratează socrii şi soţia, dar în cele din urmă îi leagă pe toţi cu o frînghie (vezi titlul!), după care se apucă de băut. Femeile adorm şi între socru şi ginere are loc o discuţie întreruptă de bătrîn care cere tot timpul de băut. In cele din urmă adoarme şi el şi ni se recită din nou un lung monolog. Şi aşa mai departe... Sorin TITEL Nina Cassian Atît de grozavă și adio Ed. Cartea Românească 112 pagini, lei 4 de teatru George Maria Prina Starea de noapte Ed. Cartea Românească 142 pagini, lei 7,25 O carte MIHAI NEAGU BASARAB Frînghia de rufe a familiei Dan CRISTEA 8 România literară tj !gam Mircea Berindei Marcel Proust Ed. Albatros 222 pagini, lei 10 „Marcel Proust nu a fost un om ca oricare altul“. Cuvintele acestea care revin ca un leit-motiv în încheierea cărţii pe care Mircea Berindei a publicat-o cu prilejul înplinirii celor 100 de ani de la naşterea marelui scriitor nu sunt doar o banală constatare a excentricităţii unui vis. Destinul lui Proust implică o flagrantă disparitate între omul Marcel şi semenii săi, chiar cei mai apropiaţi, chiar cei pe care s-a străduit, cu o mai neostoită rîvnă, să şi-i apropie. Mircea Berindei a căutat — printr-o fericită intuiţie, ajutată de o serioasă documentare — să pună în lumină, dacă nu să elucideze singularităţile cazului Proust. Şi, înainte de toate, singularitatea vocaţiei artistului: „Vocaţia alege în Marcel Proust pe omul cel mai bolnăvicios ce se poate închipui, şi-l înhamă la o muncă uriaşă. La vîrsta cînd majoritatea scriitorilor sînt consacraţi, el abia îşi începe opera capitală. Omul obişnuit să amîne totul de pe o zi pe alta se consacră scrisului. Omul nedisciplinat îşi impune rigoarea de a da la iveală o operă migălos organizată. Omul sleit de puteri termină o carte mai durabilă decît bronzul“. Evident, între destinul artistului şi acela al omului Proust nu există acea falie pe care scriitorul însuşi o presupunea în Contre Sainte-Beuve. Autorul monografiei ştie prea bine că atunci cînd scriitorul afirmă că „o carte este produsul unui alt eu decît acela pe care îl manifestăm în obiceiurile, în viaţa socială şi în metehnele noastre“, el are doar în parte dreptate. Şi acel alt eu pe care Proust — mare amator de travestiuri — îl presupune singur creator aparţine eului lărgit, dedublat al creatorului. De aceea, în recent apăruta carte, scriitorul este urmărit în avatarurile sale — atît în cele ale vieţii reale, cît şi în cele ale ficţiunii din suma sa românescă. Cu multă fineţe, biograful şi exegetul foloseşte datele directe ale relatărilor, corespondenţei, diverselor documente şi pe cele indirecte ale operei pentru a reconstitui timpul cu dublu sens al existenţei lui Proust şi al proiecţiei sale retrospective în imaginar. Punctele nodale critice ale acestei existenţe, modificările visului îngropîndu-se, treptat, în propria sa operă sînt surprinse şi cercetate. Paradisul pierdut al inocenţei copilăreşti, teribila nevoie de altul, complexul vinovăţiei, revelaţiile memoriei afective sunt cîteva din acele „chei“ ale vieţii şi creaţiei lui Proust care ne ajută să-i intuim personalitatea. Destinul unui om care triumfă asupra propriilor slăbiciuni, arta convertită în auxiliar esenţial al vieţii, jertfirea propriei vieţi mîntuită prin artă, toate acestea constituie pentru cititorul cărţii lui Mircea Berindei pretextul unor fructuoase meditaţii. De altfel, cartea e scrisă cu multă eleganţă şi autorul ei — din stirpea vechilor moralişti, cum ne-a dovedit-o şi în volumul său Nicomachos — ştie să stîrnească o coardă patetică. Astfel, în capitolul final, istorisind moartea lui Proust, pentru care se foloseşte de versurile lui Rilke privind-o pe Madame Lamort din a cincea Elegie de la Duino.