România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Mircea Horia SIMIONESCU NELINIŞTILE CĂLĂTORIEI HAIDA-DE, pe mine vor ei să mă tragă pe sfoară ! ? Sînt vulpe bătrînă, chit că n-am împlinit încă şaisprezece ani şi sînt corigent la trigonometrie, dacă vreţi să aflaţi amănunte, între­­baţi-l pe Baravache de matematici : expresia cu viţelul la poartă nouă lui îi aparţine, oricum la tablă n-am reu­şit niciodată să dovedesc că sunt totuşi un băiat dezgheţat, ba că mă pricep la treburi mult mai complicate. De pildă, ştiu mai bine decât toţi, chiar şi decit nea Tache de la comandamen­tul de apărare pasivă din turnul pri­măriei, că înainte de-o oră nici un avion, cit ar fi el de dat dracului, nu va bîzîi deasupra acoperișurilor. N-are cum. N-are de ce. Nu încurcă el orele, cum bine spunea unul aseară la ra­dio, cînd unchiul Felix a lăsat din mi­nă butonul ca să-și frece palmele :,,ui­te că Hitler a dat-o în bară ! Se dă­­rîmă șandramaua !...“ E adevărat, lucrurile nu ies întot­deauna ca la carte, avioanele astea, orice ai zice, nu sînt un cîrd de bibi­lici, pe care să le uşuieşti cu un băţ. Au şi ele dichisul lor. Dar că vin în fiecare zi pe acelaşi fir al cerului, cu aceleaşi spaime, asta e sigur, e un ce precis ca ceaiul de la ora 8, cînd se mai ţineau obiceiurile bune. Dacă te pretinzi bombardier, ori vii la ţanc, ori te fluieră şi copiii — şi atunci scăldatul, filmul cu Heinrich Georg de la „Gloria“, întîlnirea cu Marilena, cearta cu cretinul de Timiş pentru timbrele din Maroc, toate nimicurile astea nu mai au, pe cuvîntul meu, nici un rost... Trece avionul prin nori, foarte bine : stai frumos să vezi ce face, ce gînduri are, şi te laşi furnicat de lunecarea lui formidabilă printre baloanele antiaerienei. Cu alte cu­vinte, îţi pui pielea la adăpost, ca şo­bolanii, pentru că ora care vine nu mai e oră, minutul nu mai e minut, iar clipa, dacă fulguieşte cu oţel şi cu foc, de sus, e cumplită, ascuţită şi rea... Pot să vă dau în scris că îna­inte de-o oră avioanele nu vor urca la orizont. Nu-mi pasă de panglica violetă a si­renei, care şerpuieşte pe deasupra şi se încurcă în şirul de plopi ai grădi­nii. Să urli în chipul ăsta cu o oră înainte de atac, însemnează să-ţi fi pierdut minţile, să-ţi dovedeşti ţie, comandament german, că nu mai eşti în stare decît să visezi cai verzi pe pereţi. Şi cum rămîne cu victoria finală, cu proclamaţia, cu noua ordine şi cu toate pălăvrăgelile celelalte ? Nu face nimic ! Pînă vin, în sfîrşit, avioanele, ai destul răgaz să-ţi aminteşti cum altădată mergeai să dai la peşte cu nea Tandică, cînd nu se prindea mai nimic, în afară de două-trei cuţitoaie, şi te fura somnul dulce sub o salcie, după care apa toc­mai bună de scăldat te chema în bul­boanele ei. Mai ai timp să-ţi aduci aminte şi de zilele frumoase, cînd mama te chema la masă şi supa abu­rea în farfurii, alături aromind coşul plin cu pîine prăjită şi cineva şoptea că la urmă avem o surpriză — lapte de pasăre sau gogoşi înfuriate, — fra­­te-meu Tityre le văzuse în bucătărie, sub şervet. Intr-o­ oră îţi poţi pune în ordine atlasul, planşele, compasul, e destul timp să te poţi îngropa de trei ori în adăpostul săpat în fundul rîpei. Numai dacă sirena n-ar rage ca o smintită, trezind pînă şi coropişniţele şi miriapozii. Nu zău, asta miroase a glumă proastă, parcă cineva ar avea interesul să ne scoată din minţi, de altfel ăsta este şi rostul, hitleriştii ne-au învăţat bine jocul. Privesc prin fereastra magaziei şi-i văd pe nea Tache şi pe cei trei ostaşi îndemnîndu-i pe ceferişti să încheie mai repede decuplarea. Pe linii, din­colo de pod, dincolo de cabină încep să se dizloce vagoanele. Să fie liniştiţi: bombele nu le vor lovi împreună, le vor bubui separat, unul cîte unul pe drumurile lor nesfîrşite... Atîta pa­gubă ! Oamenii aleargă înjurînd, în­tind prelate de camuflaj pe chesoa­­nele abia încărcate la Arsenal. Nea Tache gîfîie și sare cîte trei traverse deodată, de la un macaz la altul, iar coana Vrăbiasca, pe care a urmărit-o în războiul celălalt zepelinul, se gră­beşte să-şi descurce dintre sîrmele semaforului bibilicile, să nu i le mi­tralieze americanii. Urmăresc liniştit foiala din gară. Atîta zarvă, şi nici un călător! Mă simt astăzi minunat, mai bine ,de­cit oricînd. Numai cei ce n-au călătorit, ca mine, îşi pierd capul. E o so­coteală cu totul simplă: avioanele au decolat de la Foggia nu mai de­vreme de 5 dimineaţa, viteza lor de rutină nu putea trece de 240 km pe oră. E limpede ? înainte de prînz, pentru cine mai prînzeşte devreme, nu vor fi aici, doar numai dacă co­mandamentul aliat nu şi-a pierdut şi el busola şi a ordonat escadrilelor să facă ceva minuni. Calculasem şi o variantă cu viteze mai mari, nimic neprevăzut. M-am folosit, ca de obi­cei, de instrumente sigure : un glob al pămîntului, confecţionat la Braşov, o hartă a Olteniei, mototolită după oglindă (comisarul Stănescu, la des­cinderi, caută tot chestii d-astea), în sfîrşit, o riglă metalică şi un compas nemţesc. Fără îndoială, mi-ar fi fost de folos un mic Larousse (bunică-mea: „îţi voi procura unul după ce vei lua corigenţa !“) şi, vis al nopţilor mele de studiu, un atlas amănunţit, cu toate insulele Oceaniei, în lipsa lor însă mă descurcam cu ce aveam. Şi, în mai toate expediţiile pe care le întreprin­­sesem pînă atunci, fără falsă modes­tie, mă descurcasem admirabil. ÎMI PLAC LA NEBUNIE călă­toriile. Cînd se încheiase, cum se în­cheiase, anul şcolar, singura notă mă­gulitoare fusese la geografie La alte materii mai şchiopătasem, ca orice şcolar demn de respect. Bombarda­mentele timpurii mă salvaseră. O sin­gură corigență nu mă deranja, cînd mi se ofereau, pe negîndite, aproape două luni în plus de vacanță. Puteam să citesc în tihnă romanele de călăto­rie, cataloagele cu corăbii, șterpelite din biblioteca unchiului Paul, plecat cu regimentul lui să cucerească pla­neta, în magazia din preajma gării, unde tata ţinuse cîndva, în vremuri bune, lemne şi n-aveai loc de mulţi­mea de piei de iepure, era acum cu­rat, deşi blănurile împuţite mai scu­turau la atingere puzderie de molii şi gîndaci ruginii. Aici îmi instalasem un admirabil cabinet de studii, după modelul „librăriei“ lui Montaigne, aşa cum se înfăţişa în cartea de franceză. Pusesem o firmă la intrare, care mă scutea de vizite nedorite şi sub care trecusem în fals numele lui Goethe, pentru că numele ăsta face oricum impresie şi-o interzicea chiar şi pe Marilena, care n-a auzit de el şi nu-l va cunoaşte în vecii vecilor. Ai mei plecau în zori la serviciile lor, îi apu­cau alarmele pe cine ştie unde, îm­preună cu colicele cunoscute, după ciorba de ştir acrită cu oţet de prune. Mă aşezam împărăteşte într-un foto­liu deschid­at şi, îndată ce trăgeam pe mine pătura militară, simţeam că mă desprind ca de-un ţărm, pornind în întîmpinarea aventurii. Pe la nouă, cînd stomacul începea să chiorăie, ie­şeam puţin în grădină să respir aerul dimineţii, prilej de-a cerceta cerul, întotdeauna nori Cyrus, străvezii, în­curajatori. Asta însemna că n-o să scăpăm nici astăzi de alarmă şi de tu­netul surd al motoarelor, că Marilena mă va întreba pe la 10 dacă nu vreau să o însoţesc la tanti­ sa, la Teiş. Ma­rilena e fată bună, cred că aşteaptă de la mine sentimente decise, are trupul tare şi parfumat, buzele ei spunînd gogomănii de zile mari mă scot din minţi, sînt bine arcuite, căr­noase, fremătătoare, mereu chinuite de dinţii albi şi sticloşi, iar în colţul stîng al gurii poartă o aluniţă nebu­nă ; îi cuprind uneori talia şi-o string cu dorinţa de a-i auzi neîntîrziat ge­metele fără scăpare. N-am să pot ieși însă nici astăzi, n-o să-i convină zvă­păiatei. Am încă de citit, am treabă, mă așteaptă Sahara, mă cheamă An­­tilele, Guadelupa.. Călătoream curînd în preajma pi­ramidelor, îmi feream vederea de plesnetul vînturilor uscate, ascultam foşnetele misterioase ale Nilului, cal­culam debitul marelui fluviu şi com­param flora lui teribilă cu buruienile de pe terasamentul căii ferate din faţa porţii. Potecile munţilor Cordilieri mă atrăgeau irezistibil, căutam peşteri cu picturi murale necunoscute, în­­tr-o ambarcație sveltă încercam să 16 România literară

Next