România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
CULTURA • în aceste zile au loc la Persepolis ceremoniile prilejuite de aniversarea a 2 500 de ani de la întemeierea statului iranian. Paginile pe care le dedicăm în acest număr al revistei noastre uneia dintre cele mai vechi și strălucite culturi ale lumii, — pagini cuprinzînd articole ce evocă momente de răsfrîngere a unor motive mitologice, istorice, literare de filiaţie iraniană în cultura românească, precum şi noi traduceri din lirica persană, — sînt consacrate acestui impunător jubileu. Persia în scrieri româneşti LA NOI, începutul cunoaşterii Persiei nu vine nici din descrieri de călătorie şi nici din contactele directe ale celor ce neguţătoreau prin acele părţi. Pentru români, Persia era ţara din povestea lui Alexandru cel Mare şi a lui „Darie din Persida împăratului“, era ţara din povestirea „filozofului Sindipa şi a împăratului Chira de ţara Persiei“, sau cea a „vechilor împăraţi ai Persiei care au întins împărăţia lor pînă în India şi China“, tărîmul fermecat din Halima sau din povestea lui Aidin şi Shazman (cărora li se dăduse stăpînire peste „Tataria cea mare a împăraţilor“). Este o Persie de legendă în care şi numirile din vremile străvechi se confundă cu cele noi, miticul cu istoria reală, pentru că povestirile iau forma specifică epocii în care au fost adaptate sau au circulat. Perşii lui Darius sunt numiţi cu acelaşi nume auzit de la turci : cazîlbaşi (capete roşii, de fapt, numele unui trib turc care a dat Persiei două dinastii) sau agerii : „Darie împărat de la Persida, craiul avirilor şi craiul harapilor şi împăratul cazîlbaşilor.. “ De altfel, după religie, persanii sunt tot „turci“ şi în frescele unor biserici de la noi apar cu turcane pe cap chiar perşii preislamici. Din asemenea povestiri naşte interesul pentru ţara îndepărtată a eroilor de basm, interes mărturisit de relatările tot mai amănunţite şi mai numeroase ale cronicarilor noştri despre întîmplări din Persia vremii lor. Aşa Grigore Ureche vorbeşte de campania sultanului Murad al III-lea şi despre luptele pentru Bagdad. La Miron Costin ştirile despre persani şi conflictele lor cu turcii din secolul al XVII-lea sunt cu mult mai numeroase. Neculce aduce amănunte din prima jumătate a secolului al XVIII-lea despre „ţara Persului“, decadenţa ultimilor sefevizi şi invazia afganului Merfeiz (Mir Weiz), despre conflictele turco-persane care se conjugă acum cu cele ruso-persane. Cele mai multe amănunte despre ţara Persiei din secolul al XVIII-lea le oferă însă cronica lui Radu Popescu care cuprinde şi multe ştiri din nordul Iranului de atunci şi din Caucaz. Indirect şi oarecum pasiv, românii şi persanii se aflau în aceeaşi tabără antiotomană. Nu mai erau împrejurările din vremea lui Ştefan cel Mare, cînd acesta se aliase cu Uzun Hasan, hanul Oilor Albe, tribul care conducea destinele Persiei de atunci. Insă orice reţinea oştile turceşti la graniţa persană făcea să respire şi ţările române de primejdia unor noi conflicte pe meleaguri apropiate, războaie purtate de turci mai mult pe spinarea lor. Vorbeşte într-un rind Miron Costin despre „fericite vremi (de la începutul domniei lui Vasile Lupu, n.n.) de domnie în pace den toate părţile că şi ţara nu era nici cu o datorie îngreuiată fără nici o dodeială despre turci, cari avea începută sfada cu perşii şi într-acele părţi sta cu valuri“, începutul cunoaşterii Persiei se face deci la noi într-un fel osebit de cel al Europei occidentale. N-au lipsit însă nici studiul şi cercetarea savantă şi nici relatările unor martori oculari. Acestea încep cu Dimitrie Cantemir. Cunoscător al limbii, el era deopotrivă documentat asupra istoriei, culturii şi religiei persane, ceea ce se vădeşte, implicit, atît în Istoria imperiului otoman şi în Sistema religiei mahomedane, ca şi în cercetările sale din Caucaz, pe care nu a mai apucat să le continue. Literatura persană, citită direct de rarii ştiutori, ai limbii, a fost probabil mult mai bine cunoscută pe calea traducerilor în alte limbi. Primul cercetător — în sens modern — al literaturii persane şi cunoscător, în acelaşi timp, al limbii este Constantin Georgian, care poate fi considerat şi primul indianist şi iranist român. Opera sa, rămasă în mare parte inedită, este foarte puţin cunoscută, cu toate că unele studii de istorie a orientalistică îi scot la iveală meritele. Constantin Georgian (1850—1904) s-a născut la Bucureşti. După terminarea facultăţii de litere din Bucureşti, obţinind o bursă, face studii serioasela Paris şi la Leipzig, unde îşi ia şi doctoratul de sanscrită, persană veche şi nouă, filologie comparată, studii pe care le-a continuat şi ulterior într-o scurtă perioadă cînd a ocupat un post diplomatic la Berlin. în timpul şederii sale în străinătate a cunoscut pe Iarnik, cunoscutul iubitor şi adunător de folclor românesc, pe care, cum va mărturisi acesta mai tîrziu, îl învaţă româneşte. Georgian este considerat iniţiatorul studiilor de indianistică şi iranistică la noi ; el a predat primul curs liber de sanscrită la Universitatea din Bucureşti. Neputîndu-se crea o catedră, tînărul indianist a ocupat însă pînă la sfîrşitul vieţii doar un post de profesor de latină în învăţămîntul secundar. De la Georgian ni s-a păstrat o bogată arhivă, cu numeroase manuscrise, rod al studiilor şi cercetărilor sale, precum şi o bibliotecă de specialitate, toate acestea donate Bibliotecii Academiei. între manuscrise se găsesc multe note de curs sau rezumate ; printre ele, două caiete în limba germană care cuprind o istorie a literaturii persane. în afară de cercetările sale de sanscrită, pe Georgian l-a preocupat literatura persană, el traducînd în româneşte din mai toţi marii scriitori clasici de la Firdousi la Djami şi Vaiz. Această bogată producţie a rămas din păcate inedită. Nu ştim dacă o conferinţă a sa din 1889 despre Omar Khayyam a fost publicată undeva. Intitulată „Scepticismul în Persia in secolele XI—XII“, expunerea urmăreşte ideile marelui liric aşa cum apar în catrenele sale. Traducerile din persană sunt începute, se pare, prin 1888, după un manual de limba persană al lui Pizzi. Cuprinse în ms. rom. 5103, ele cuprind traduceri din Yusuf şi Zalikha de Djami, din Divaiî-ul lui Hafiz și din Divan-ul lui Khakani, cu notarea metrului original din prozodia persană. în fine, cîteva fragmente din Ikandarnama de Nizami continuă altele din Sahnama de Firdousi care încheie manuscrisul, terminat, după cum indică data, la 23 martie 1888. în anul următor, în 1889 — apărînd Crestomaţia persană a lui Italo Pizzi, care cuprinde poezii şi fragmente din principalii scriitori ai literaturii neopersane din perioada clasică, în texte originale cu transcriere latino — Georgian traduce în româneşte aproape întreaga antologie a învăţatului italian şi copiază meticulos mai multe fragmente în original. Traducerile, cuprinse în manuscrisul 5 104 de la Academie, însumează peste 150 de file scrise mărunt. Se începe cu fragmente din Şahnama de Firdousi şi Iskandarnama de Nizami (alte fragmente). Numărul autorilor este de peste 30 și nu lipsesc Anvari, Dakhiki (m. 940), Djelal ud-din Rumi, Djami (m. 1 492), ultimul din marii poeţi ai literaturii neopersane clasice, Farrokhi (m. 1 037), Ferud-din Attar (m. 1 228), autor al multor poeme filozofice, Hafiz din Siraz (m. 1 389), maestrul poemelor lirice, Husseyin Waiz (m. la Herat in 1 504), Ibn Sina (Avicenna) (m. 1 037), filozof medic și poet scriitor în persană și arabă, Khakani, Manusehri (m. 1 038), Omar Khayyam (m. 1 123), autorul celebrelor rubaiate, Djebeli, Rudaghi (m. 945), poet orb, unul din primii mari poeţi ai literaturii neopersane, socotit un fel de Homer persan, Saadi (m. 1291), cel mai cunoscut din poeţii persani, autorul celebrelor Golestan şi Bustan etc. Traducerile vădesc efortul de înţelegere a textului, cu multe adnotări făcute în carte (care-i aparţinea şi există în Biblioteca Academiei) şi în textul manuscris, trimiteri la vocabulare şi gramatici. Probabil că autorul, care, după cum dovedesc unele încercări poetice, nu era lipsit de îndemînarea scrisului, voia să se dea ulterior o formă literară, cu respectarea formei originalului. Multiplele sale preocupări şi sfîrşitul său prematur l-au împiedicat să desăvîrşească aceste traduceri. I. MATEI Apadana. Soldat din garda persană. (Din albumul de fotografii Persepolis, de Ion Miclea, apărut în Editura Meridiane) SAADI (?—1291) S-a născut la Siraz, într-o familie de teologi. Şi-a petrecut tinereţea în Bagdad, studiind literatura şi ştiinţele teologice. Fugar la năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegeşte prin Irak, Siria şi Egipt. După vreo cincizeci de ani de pribegie, de la Nil pînă dincolo de munţii Hindukuş, de la Marea Caspică pînă la Golful Persic, şeicul-derviş se întoarce în Şiraz şi îşi redactează cele două celebre culegeri de anecdote morale : Bustan (1257) şi Golestan (1258) — prima în versuri, a doua în proză ritmată şi versuri. Alături de Firdousi şi Hafez, Saadi face parte din trinitatea poeţilor unanim recunoscuţi drept cei mai mari din Iran. El a dus gazelul de dragoste pe culmi de gingăşie şi perfecţiune. Eu n-am ştiut... » Eu n-am ştiut de la ncep„u că tu, iubito, eşti lipsită de dragoste şi de credinţă. Mai bine legămint nu face, decit să-l calci sub tălpi fâcindu-l. Prietenii cu toţi mă ceartă : „Tu, inima de ce i-ai dat-o ?“ Intîi am să te cert pe tine : „Frumoaso, de ce eşti frumoasă ?" O, înţelept, ce-ai spus : „Nu merge după-ale vremii preafrumoase !“ pe unde eşti tu, noi, pe unde, pierduţi în Mările Gîndirii ?... 28 România literară MOULAVI (?—1273) Moulavi, Moulana sau Moula ye Rumi s-a născut în Balkh. In anul 1230, din cauza invaziei mongolilor, s-a refugiat cu tatăl său în Asia Mică, stabilindu-se în Ghunie, unde a și murit. Hotărîtoare a fost pentru el intîlnirea cu maestrul sufist Sams, din Tabriz, care i-a inspirat vreme de treizeci de ani marile sale opere literare. Masnavi cuprinde 26.000 distihuri și este considerat una din capodoperele sufiste ale tuturor timpurilor. Fanatismul Omule, această lume-i ca un pom, şi noi pe ramuri sintem roade pirguite. Fructele ce-s crude incă se ţin strins de creanga-mamă, căci nu sint nici arătoase şi n-au merite osebite pentru a vedea seraiul. Cind sau copt şi au dulceaţa mierii — buzele lipindu-ţi, sunt, atunci, pe crengi, ușoare. Fanatismul dimpreună cu-ndărâtnicia cruntă sunt ca roadele necoapte : cînd ești făt sugi numai singe.