România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-28 / nr. 44

7 Proletari din toate tarile, uniti-vă ! România literară Nichita STANESCU Nevoia de artă EXEMPLUL CRITICULUI CEEA ce se remarcă în primul rînd la E. Lovinescu, de la a cărui naştere se împlinesc, la 31 octombrie, 90 de ani, este convingerea vocaţiei sale critice. S-a simţit chemat pentru critică, aşa cum alţii se simt chemaţi pentru poezie. In adolescenţă a citit foiletoanele lui Faguet şi articolele lui Maiorescu înaintea cărţilor obişnuite ale vîrstei. Va recunoaşte singur că atitudinea critica îi este primordială : „atitudinea de inhibiţie, spontană mai întîi, dar teoretică apoi, constituie [...] piatra de hotar a formaţiei mele spirituale''. Există mari critici care n-au această conştiinţă sau şi-o ascund deliberat. Sainte-Beuve se socotea romancier şi poet, G. Călinescu afecta dezinteres faţă de critica propriu-zisă. Lovinescu işi joacă rolul cu seriozitate, îşi poartă masca pînă la capăt, ajungînd să se identifice cu ea. „Sunt critic — se recomandă el — şi nimic mai mult, dar nici mai puţin decit atît“. Conştiinţa vocaţiei critice implică la Lovinescu renunţarea la aproape orice ambiţie socială. Profesor de liceu şi conducător de revistă şi de cenaclu, criticul se refuză funcţiilor şi onorurilor publice. A murit fără a fi primit un singur premiu, respins şi de Universitate şi de Academie. A înfruntat cu stoicism adversităţile şi ingratitudinile, voind prea puţin pentru sine. S-a sacrificat pe altarul unei dificile şi nerecompensate profesii. Intre criticii români, Lovinescu face figură de martir şi de mucenic. Atîta capacitate de abstragere şi de renunţare dovedeşte că Lovinescu era, în felul lui olimpian, un fanatic, un obsedat al criticii. Placiditatea omului, pe care au observat-o contemporanii, se răscumpăra prin pasiunea scriitorului. Şi-a pus iubirea în operă. Şi-a consacrat viaţa citind manuscrise şi cărţi, încurajînd pe debutanţi şi îndrumînd pe scriitorii maturi. „Dumneata — îi scrie Arghezi, aflînd că e grav bolnav, în 1943 — n-ai cunoscut nici o plăcere in afară de atelier, din care ai făcut un salon deschis, unic la noi, o şcoală de eleganţă şi un cămin primitor.. M-a impresionat răbdarea Dumitale. Puteai să te dai uitării, şi să te laşi expropriat, mai avînd în calmul d-tale putinţa să te regăseşti şi să mai fii Dumneata“. Această casă deschisă zilnic solicitanţilor este simbolul cel mai frumos pentru legătura dintre un critic şi contemporanii săi, scriitorii. Cine voia să-l consulte, să-l audă, ori numai să-l vadă suia citeva trepte şi suna la o uşă care nu s-a închis pentru nimeni niciodată. Aproape nu este scriitor din generaţiile de după primul război care să nu fi sunat la uşa lui Lovinescu. Maiorescu fusese la vremea lui un pontif şi un mare preot, o absenţă şi un oracol. Mai modest, Lovinescu era o prezenţă permanentă, de care literatura nu se putea lipsi, o adevărată instituţie de utilitate publică. Cine eşti? Sint Pinocchio! CRED că oricărui om de pe lume i s-a intimplat să nu poată dormi fără pricină într-o noapte şi să stea de veghe cu mintea desfăcută ca o mare floare tropicală. Dar să nu poţi dormi din cauza unui bob de mazăre pus sub treisprezece saltele de puf nu i s-a putut întimpla decît lui Andersen. Şi pe cind toată lumea slăveşte cite un copil din carne omenească fragedă şi fremătătoare, numai Collodi plinge, după un băiat de lemn, jumătate lucru, jumătate elf, de ajuns de viu pentru a migra şi a mira, spiriduş al mirării şi migrării. Mai mult decit celelalte cărţi, cele scrise pentru copii exagerează viaţa in toate direcţiile vieţii. Ele sunt întii şi întii nişte povestiri supranaturale susţinute de acel voios fatalism al lucrurilor nemuritoare , de a trăi tot timpul fericite, de a porni către capătul lumii, ştiind sigur că acolo vor găsi ce şi-au dorit. Căci toate seducţiile acelor iconoclaşti cu suflet de copii sunt de fapt nişte mari puteri dominate de realism şi miliţind pentru o morală fără contraziceri, morală care ne pune începutul vieţii (cei 11—12 ani) la un cald adăpost, pină la recuperarea noastră severă de un mod de a trăi comun cu al maturilor. .Tocul copilăriei e un mijloc pierdut de împăcare a acţiunii cu visarea în vederea unei satisfacţii organice care pune sufletul in toate felurile de dificultăţi. Jocul e o soluţie vitală , de a accepta şi îmblinzi imaginaţia scăpată din hăţuri a copilului, imaginaţie care exagerează viaţa în toate direcţiile ei. Mi se dezvăluie în marea literatură cărţi scrise pentru copii al căror înţeles este etern şi pentru maturi, căci autorii acestor cărţi sunt logicieni îndrăgostiţi (Lewis Caroll), duioşi (Andersen) şi violenţi (fraţii Grimm), mucaliţi, stăpinitori ai rîsului şi ironiei (Creangă), în fond nişte moralişti seducători. Arta persuasiunii coboară in grădină, scoate viermele dulce din măr şi îl convinge să ajungă în faţa oglinzii şi s-o traverseze. Şi atunci scopul acestei literaturi devine cu totul altul decit a capta personajele în propria lor piele. Copiii nici unui secol nu seamănă între ei. Și nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum nu este absurd ca viitorul să modifice total prezentul. De aceea, toate exagerările scriitorului făcute in prezent vor fi apreciate şi raportate numai la trecut şi viitor. întreaga literatură a copiilor este un fel de atelier de producere a nemuritorilor, căci personajele din basmele şi povestirile pentru copii nu sunt întotdeauna oameni, ci ele sunt cel puţin zei într-o perpetuă vară a existenţei lor. O lume desprinsă de timp, o lume eternă. „De Ce rîzi ? Rid fiindcă tot scărpinindu-mâ m-am gidilat sub aripi“. Gabriela MELINESCU TONITZA : Copil în roşu citind (Muzeul Zambaccian) Pentru tineret , RAIM epoca unei activităţi — largă , pe cît hotarele ţării noastre — de ridicare generală a nivelului ideologic şi a calităţii morale. Cu muncă stăruitoare, s-au construit pe plan material bazele solide ale înfăptuirii socialismului. Pentru desăvîrşirea lor se cere şi asigurarea bazei spirituale, menită să creeze noi valori etice, expresie autentică a întregului nostru popor. Societatea nouă nu se poate dezvolta decît în concordanţă cu legile naturii, pe toate treptele vîrstelor ei, aşa după cum cele mai robuste şi cele mai fragede ramuri ale unui stejar în plină vigoare se dezvoltă din aceeaşi sevă şi după aceleaşi legi specifice. Astfel, conform aceleiaşi legi imuabile, tineretul ţării noastre socialiste nu poate să crească şi să se dezvolte decît din aceeaşi sevă şi după aceleaşi legi ca marea mulţime a poporului matur, a clasei muncitoare, a ţărănimii, a intelectualităţii. Bogată în iniţiative şi îndrumări, cuvîntarea rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Conferinţa naţională a organizaţiei pionierilor a arătat clar direcţia de urmat a unui nou sistem de educaţie a tineretului, care nu se mai poate limita, în concepţia contemporană, la vechea dăscălire, care trata tineretul după convingeri personale, fără a-l integra în organizarea generală a operei educative. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a plecat de la ideea că educaţia tineretului trebuie să aibă caracterul educaţiei întregului popor, aceleaşi mijloace şi aceeaşi ţintă care nu se poate limita doar la formule de politeţe şi respect, ci trebuie să cuprindă toate elementele de învăţături socialistă şi toate elementele morale generate de ea, în societatea nouă. Concepţia despre om, lume, societate, muncă, viaţă trebuie să fie unitară, indiferent de generaţii, pentru ca să aibă continuitatea necesară în timp, pentru a căpăta caracterul de perenitate şi a cimenta eforturile generaţiilor de a făuri socialismul. Pentru a se pătrunde de însemnătatea, ca şi de răspunderea sa, tineretul trebuie să studieze felul cum îşi aduce contribuţia la bunul mers al propriei sale organizaţii. Simţul de răs- Demostene BOTEZ (Continuare in pagina 14)