România literară, ianuarie-martie 1972 (Anul 5, nr. 1-14)

1972-01-01 / nr. 1

SE-NŢELEGE de la sine că dacă cineva — în aceste zile, ce încheie, doar calendaristic, o secvenţă de timp numărind de cite 365 ori cite 24 ore — ar încerca să tragă linia unui „bilanţ“ pe plan extern, sarcina i-ar fi in­finit îngreuiată. Nici un computer — orb­it de... genial conceput şi material­mente realizat­e n-ar putea totaliza cu adevărat, în toate datele şi în reala lor semnificaţie, ceea ce numim de obicei „anul internaţional“. S-ar părea, totuşi, că 1971 nu se încheie fără a-şi trasa o anume schiţă de profil, schiţă ea însăşi în evoluţie şi trecind, desigur, „pragul“ în 1972. In ceva mai largă măsură decit anul precedent, în 1971 aria vieţii inter­naţionale s-a îmbogăţit, desigur, cu mai complexe şi mai variate iniţiative, acţiuni în finalitatea destinderii şi a tendinţelor de consolidare a ceea ce nu­mim coexistenţă paşnică. EUROPA, mai întîi, ea este aceea care a oferit în anul 1971 cele mai elocvente semne în această direcţie. Desigur, tratativele purtate cu succes între Uniunea Sovietică şi Republica Federală a Germaniei, apoi între aceasta şi R.P. Polonă, cărora li s-au adăugat cele, în curs, cu R.S. Cehoslovacă, — iată un complex de eforturi menite a contribui substanţial la ameliorarea situaţiei de pe continent, în sensul atât al unei mai marcate stabilizări, cât şi al unei dinamici mai stimulatoare în relaţiile economico-com­erciale, teh­­nico-ştiinţifice şi culturale între ţări şi popoare a căror istorie constituie o coordonată definitorie a vieţii internaţionale pe întregul glob, căci europenii sunt cei ce poartă amintirea cea mai răvăşitoare a celor două războaie mon­diale declanşate în prima jumătate a secolului. Ponderea politicii de destindere şi de coexistenţă paşnică activă a ţărilor socialiste, relaţiile bilaterale, ca şi cele de ansamblu, ale guvernelor lor — precum acţiunea, tot mai intensă, pentru o Conferinţă generală a securităţii europene — a crescut în 1971 şi e de aşteptat ca 1972 să preia, în această privinţă, o zestre încurajatoare ROMANIA şi-a cîştigat o binemeritată recunoaştere, la scară mondială, pentru via ei activitate internaţională, şeful statului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, constituind actualmente una din figurile de prim plan pe eşichierul internaţional, ca exponent al unei politici mereu active, de fi­nalităţi niciodată contrazise de bunul simţ al popoarelor, de datele realită­ţii internaţionale. De aici volumul — mereu crescind — al relaţiilor noas­tre interstatale; de aici vizitele — reciproce — la cel mai înalt nivel ofi­cial, sau la niveluri pe domenii de activitate ; de aici multitudinea contac­telor de ordin economic, ştiinţific, cultural. LA O.N.U., anul 1971 a înscris unul din cele mai mari evenimente din is­toria ultimelor două decenii : ocuparea de către Republica Populară Chineză — cu deplina majoritate de voturi — a locului ce i se cuvenea, pe drept, în cel mai înalt for internaţional, — unde, din primele zile, cuvîntul reprezentînd peste 700 milioane de oameni s-a făcut cu deosebire remarcat. Din nefericire, situaţia din Orientul Apropiat nu şi-a aflat — nici în 1971 — soluţionarea, reluarea conflictului armat ameninţînd precara stare, e adevărat, prelungită, de „încetare a focului“. Nu mai puţin dramatic s-a desfăşurat conflictul indo-pakistanez, in­tr-un complex de factori a căror evoluţie, chiar după „încetarea focului“, implică şi acolo încă destui factori imprevizibili. ANUL 1971 a înregistrat, pe de altă parte, şi unele progrese în dome­niul dezarmării — ne referim, desigur, la tratativele S.A.L.T. DE ASEMENEA, spre sfîrşitul anului 1971 au fost anunţate, pentru 1972, vizitele în R.P. Chineză şi apoi în U.R.S.S. ale preşedintelui nord-a­­merican, Richard Nixon. Altfel, politica Statelor Unite a continuat a fi grevată, şi în 1971, de „războiul murdar“ din Vietnam, pe o arie încă mai întinsă, în peninsula indochineză, — aceasta în dispreţul celor mai elementare norme ale eticii internaţionale. Şi tot S.U.A. au trebuit să înregistreze criza dolarului, care pentru lumea capitalistă a marcat anul 1971 ca un semn de loc bine pre­vestitor. În sfîrşit, un eveniment, trecut de asemenea în soldul anului 1971, este alegerea unui nou secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în per­soana lui Kurt Waldheim. Succedind lui U Thant, a cărui îndelungată activitate a fost recunos­cută ca merituoasă de către quasi-unanimitatea membrilor, noul secretar ge­neral are înaintea sa o tradiţie de mare experienţă în procedura — uneori atît de dificilă şi de delicată — a importantului organism internaţional me­nit a consolida şi apăra pacea lumii. Declaraţiile făcute pînă acum de că­tre Kurt Waldheim — atit cele privind universalitatea organizaţiei, cit şi temeinicia speranţelor ca cele două state germane să devină cit mai curînd membre ale O.N.U. — au fost considerate de bun augur pentru o atît de la­borioasă misiune. Cronicar 2 România literară II P' Ppv *0: Confluenţe SUNET şi RILKE socotea muzica „un pei­saj sonor“ care „ne smulge din noi înşine“, găsind „lăuntrul împre­jur“, Juan Ramón Jiménez o numea „un cristal adine în care stau stelele“, iar Carl Sandburg, „tăcere“. Atunci „cînd muzica amuţeşte, rămîne tăcerea identică aproape cu mişcarea muzicii, — spunea Sandburg. A cunoaşte tăce­rea, înseamnă a cunoaşte muzica însăşi“. Am trăit pe scenă între muzică şi li­teratură. Am trăit o viaţă, două, zece. Pentru că nimeni nu mi-ar mai putea spune exact cînd s-a petrecut acea în­­tîlnire cu Wagner fără să fi auzit de el. întîlnindu-1 pe Wagner, i-am întîl­­nit, de fapt, pe vechii elini cu tablou­rile lor literare înspăimîntător de e­­moţionante. Cunoscîndu-1 pe Wagner, l-am cunoscut apoi mai uşor şi pe Enes­­cu. Cu cine să-l asemăn pe Wagner ? Cu care pictor, cu care scriitor ? Dar pe Enescu ? Am auzit adesea apropieri între Beethoven şi Michelangelo, între Mozart şi Corregio... Deşi aceste com­paraţii între maeştrii unor arte dife­rite ar putea părea zadarnice, nu pot să mă reţin de a observa că artele sînt atît de înrudite, atît de asemănătoare, îneît, uneori, pot fi chiar confundate. Le confundă omul însuşi, adică cel că­ruia i se adresează toate întreolaltă. Făcînd critică de artă, vom spune tot­deauna că substanţa unei opere nu poate fi separată de forma sa ; că au­torul şi frumuseţea sînt două elemen­te distincte, dar care formează un tot unitar. In acelaşi timp, însă, vom spune că pentru a asculta trebuie să ştii să citeşti, pentru a citi trebuie să ştii să auzi ; într-o carte cuvintele pot fi CUVÎNT sunete sau culori, cum, tot aşa, într-o simfonie sunetele pot fi cuvinte. Literatura a dat muzicii cuvîntul. Există însă, indiscutabil, o putere in­­cantatorie excepţională a muzicii care înnobilează versul sau fraza dintr-o proză, o replică de teatru sau chiar un paragraf eseistic. Şi observaţia nu vi­zează efectul exterior, stilistic, ci sub­stanţa emoţională, sentimentul lăun­tric, conţinutul uman afectiv, bogăţia şi autenticitatea acestuia. Sugestia mu­zicală s-a instaurat de mult în sensi­bilitatea artistică a lumii ; avînd va­loare de simbol, de element particular intrat în ţesătura unei cărţi, decor sau fundal de acţiune, element de subtext, ea a hrănit proze memorabile, străbă­tute de adinei şi revelatorii semnificaţii (Sonata Kreutzer, Jean Cristophe, Tris­tan şi, mai ales, Doctor Faustus). Poe­zia a căpătat şi ea ritm şi culoare vie tocmai datorită sevelor melodice. Să ne gîndim la muzica liedurilor lui Heine, la ritmul interior eruptiv din versurile lui Bacovia, dar mai ales la registrele de orgă foarte complexe, la marea sen­sibilitate muzicală a creaţiei emines­ciene : Sala pe deal, Luceafărul, Mai am un singur dor, Dintre sute de ca­targe, Ce te legeni codrule... Proza, poezia, teatrul — în exprimarea inefa­bilului sufletesc al omului — nu se pot lipsi de muzică, după cum nici muzica nu se poate lipsi de sugestia poetică, dramatică a literaturii. Pentru că aşa cum nu se poate cînta numai prin sunete, nu se poate vorbi nici numai prin cuvinte. Petre Ştefănescu-Goangă Excelsior A mai trecut un an... A MAI trecut un am" Iată o propozi­ţie pe care firesc o rosteşti de fie­care dată la sfîrşit de decembrie. „A mai trecut un an !■* Iată o propoziţie încărcată de posibile reflecţii cu­ un dic­ţionar mare, de enciclopedie filozofică. Nostalgie ? Nelinişte ? Regret ? Un strop de tristeţe ? Melanholie filozof ardă ? Pu­ţin din câte fiecare ? Aceasta nu-i decât o strună a inimii care vibrează mai mult sau mai puţin intens sub adierea unei bătrâneţi presimţite chiar dacă niciodată mărturisită. Corzile miraculoasei viori sunt însă mult mai numeroase. Degetele timpului le înfioară pe toate şi nu în a­­celaşi fel. „A mai trecut un an !“ poate fi rostit şi tonic, cu satisfacţie, cu îm­plinire, rotund şi înmiresmat ca o por­tocală în care s-a cuibărit toată căldura unei veri încinse. „A mai trecut un an !“ — spune adolescentul, cu mirare şi bucu­rie ascunsă, cu gîndul că se apropie cu încă un pas de mult visata vîrstă a băr­băţiei adevărate. Ce este timpul ? E o categorie strict subiectivă, alta pentru fiecare dintre noi ? Timpul e o formă dependentă exclusiv de conştiinţa omului, o formă a trăirilor lui subiective, cum susţine Berkeley, Hume, Mach sau Bergson, sau „o formă pură a intuiţiei sensibile“ — aşa cum se străduise să o demonstreze Kant în „Cri­tica raţiunii pure" ? Ştiinţa modernă a rezolvat problema în mod tranşant şi irefutabil. Constituirea geometriilor ne­­euclidiene a năruit concepţia aprioristă kantiană, iar Einstein, prin teoria relati­vităţii restrînse şi generalizate, a stabi­lit legătura organică, obiectivă şi nece­sară, dintre materie—mişcare—spaţiu— timp. Durata fenomenelor depinde de viteza de mişcare a sistemelor materiale. O călătorie în spaţiu cu o navă a cărei viteză se apropie de aceea a luminii ar face ca scurgerea timpului să se apropie tot mai mult de lentoarea nemişcării, de unde şi posibilităţi de reversibilitate a timpului în ipoteza depăşirii pragului atins de viteza luminii. Dacă timpul, ca şi spaţiul, este formă de existenţă a ma­teriei in mişcare, caracterul lui obiectiv e indiscutabil : succesiunea sau simulta­neitatea evenimentelor nu depinde de conştiinţă, durata nu e formă a trăirii subiective. Ne place sau nu ne place, ne convine sau nu ne convine, o dorim sau nu, Pămîntul se invîrteşte în jurul axei sale, zilele alternează cu nopţile, anii se succed impasibili unul după altul. Tic­­tac­ul pendulei sau ceasul electronic mă­soară mai exact scurgerea secundelor de­cit străvechea clepsidră, e adevărat, dar timpul e acelaşi nemilos trecător, „străin şi rece“ în scurgerea lui infinită. Dar dacă timpul trece pe lingă noi cu surisul său ironic şi etern, noi trecem pe lingă el tot atît de impoisibili şi indi­ferenţi ? Sau, de fiecare dată, gindindu-ne la el, atunci cînd ne privim in oglindă şi descifrăm urmările devastatoare ale tre­cerii lui perfide, suspinăm aidoma în­drăgostitului ale cărui sentimente n-au fost niciodată împărtăşite ? Există, cu siguranţă, şi un timp subiectiv. E timpul fiecăruia dintre noi, un timp psihologic. E modul în care trăim, pe planul subiec­tivităţii, scurgerea timpului obiectiv. „Di­mineaţa este tinereţea zilei — spunea Schopenhauer, mărturisind un mod de a simţi timpul ; ne simţim mai puternici, mai dispuşi, mai stăpîni pe facultăţile noastre... Dimineaţa e chintesenţa vieţii. Dimpotrivă, seara este bătrîneţea zilei“. Referindu-se la aceleaşi dimensiuni su­biective ale timpului trăit, Voltaire dă­dea şi o soluţie : „Timpul este destul de lung pentru cine ştie să profite de el ; cine munceşte şi gîndeşte îi extinde li­mita. Poţi trăi mult fără să vegetezi în­delung". Voltaire avea dreptate. Compri­marea sau dilatarea timpului subiectiv e în funcţie de densitatea evenimentelor trăite sau, cum ar zice Einstein, de con­centrarea maselor substanţei şi de inten­sitatea cimpului gravitaţional generat de acestea. O clipă poate să-ţi pară mai lungă, mai bogată, mai vie şi pal­pabilă decit ceasuri întregi de somnolenţă şi trîndăvie. Modul în care iţi trăieşti timpul tău e, în cele din urmă, o formă în care se cristalizează o concepţie etică despre viaţă şi rosturile ei. Anii cei mai rodnici, cei mai bogaţi, cei mai frumoşi, cei care trăiesc in memorie mai viu şi mai proaspeţi, sunt anii în care ai făcut ceva, sunt anii în care evenimentele la care ai participat sunt mai dense şi mai impor­tante. Sunt anii în care te realizezi sau, ca să folosim un termen filozofic, te obiectivezi. De unde rezultă că nici trăi­rea subiectivă a timpului nu e pură şi autonomă ; e şi ea în strînsă relaţie cu timpul obiectiv, cu scurgerea lui irever­sibilă şi eternă. Aspiraţia individuală şi subiectivă spre eternitate prinde contur numai în măsură în care se inserează în timpul obiectiv al epocii tale, al colecti­vităţii din care faci parte. Scîncetul strict subiectiv al pierderii timpului tău e re­zultatul unei neînţelegeri grave şi al sterilităţii proprii. „Nu te plînge de tim­pul tău — spunea pe bună dreptate Car­lyle ; dacă-l găseşti rău, întreabă-te ce ai lucrat ca să-l faci mai bun ?" A mai trecut un an ! Ce ai lucrat ca să-l faci mai bun ? Dar dacă n-ai lu­crat prea mult ? Memento : începe altul nou. Dumitru Ghişe

Next