România literară, octombrie-decembrie 1972 (Anul 5, nr. 41-53)

1972-10-05 / 41. numărul

I­ genţiile telegrafice de presă au înregistrat, printre eveni­­**mentele politice din ultimele 7 zile, următoarele: Vizita oficială a lui Edward Gierek, prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, în Franţa. La dineul oferit de preşedintele Georges Pompidou in cinstea oaspetelui polonez, şeful statului francez a spus că în prezent se deschide perspectiva unei politici înţelepte şi paşnice in Europa şi a apreciat că o mărturie preţioasă a acestui fapt o va constitui conferinţa general-europeană pentru securitate şi colaborare. Georges Pompidou a subli­niat : „Deosebirile de sisteme sociale nu trebuie să fie un obstacol în rela­ţiile­­ dintre state; apartenenţa la diferite alianţe nu trebuie să ameninţe securitatea continentului nostru; diferitele grupări economice de care aparţinem nu trebuie să împiedice dezvoltarea relaţiilor comerciale, teh­nice şi ştiinţifice între state“. In răspunsul său, Edward Gierek a spus, între altele : Europa şi odată cu ea întreaga lume au trecut prin conflicte uriaşe, care au lăsat o moştenire tragică în memoria popoarelor. A sosit timpul pentru făurirea păcii în lume, a unei păci trainice şi generale, bazată pe respectarea drepturilor suverane ale popoarelor, a integrităţii teritoriale şi intangibilităţii graniţelor, pe înţelegerea reciprocă şi o colaborare egală in drepturi, adică pe principiile coexistenţei paşnice a statelor cu sisteme sociale diferite. Referendumul privitor la aderarea Danemarcei la Piaţa comună (care a avut loc luni 2 octombrie) s-a încheiat cu un rezultat pozitiv. 1.955.932 alegători (57*/)­ au spus da; 1.124.106 alegători au spus nu. Rezultatul este concludent, în sensul că prin acest vot aderarea este aprobată. Totuşi, primul ministru Jens Otto Krag şi-a prezentat demisia imediat după cunoaş­terea rezultatelor definitive ale referendumului, invocînd „motive de ordin personal“. Această decizie a provocat nedumerire în cercurile politice din Copenhaga. Pentru a rezolva criza, regina Margrethe a ll-a a recomandat Partidului Social-Democrat de guvernămînt desemnarea liderului sindical Anker Joergensen pentru funcţia de prim-ministru. Cronicar 2 România literară Pro domo Modernizare şi integrare C­UVÎNTAREA tovarăşului Nicolae Ceauşescu, rostită la Cluj cu prilejul deschiderii anului uni­versitar, pune cu o deosebită acuitate şi claritate şi în mod creator, problema modernizării. Este vorba de un unghi inedit şi esenţial, de un înţeles cu a­­devărat modern, marxist-leninist crea­tor, al însăşi noţiunii de modernitate care deschide o perspectivă profundă asupra unor linii de bază ale desfăşu­rării societăţii contemporane. Modern în această accepţiune în­seamnă o cit mai strînsă legătură a teoriei cu practica, o neîncetată inter­dependenţă, o infuziune a vieţii, a în­tregii vieţi sociale cu ştiinţa cea mai avansată care, la rîndul ei, se dezvoltă cu adevărat nu din propoziţiuni ab­stracte, ci din contactul cu realitatea complexă, cu problemele ei pe care ştiinţa le defineşte şi le rezolvă. A fi modem înseamnă a înţelege această le­gătură, a fi cu ochii larg deschişi spre prezent, spre problematica vie, în ul­timă instanţă înseamnă a integra şi a fi integrat. O asemenea concepţie presupune de­sigur o mare încredere, fundamentală pentru filozofia noastră, în posibilita­tea ştiinţei de a rezolva problemele realităţii, un optimism nu gol şi festi­­vist, ci lucid. Putem spune, deci, că noi sîntem adepţii optimismului ştiinţific, continuînd, la un alt registru de în­ţelegere, marele optimism iluminist, raţionalitatea pe care s-a fundamentat enormul progres al ultimelor veacuri, ritmul nemaiauzit vreodată în istorie al dezvoltării societăţii omeneşti, marea eliberare a omului de natură care s-a produs cu ajutorul ştiinţei. Unitatea integratoare între ştiinţă şi practică este o latură esenţială a pro­cesului de modernizare şi, în acelaşi timp, reprezintă o chezăşie a imposi­bilităţii conservatorismului ştiinţei, in­clusiv al ştiinţelor sociale, care nu se pot mărgini să fie doar o colecţie de texte, aât de just concretizate de secretarul general al Partidului, ca avînd „cel mult o importanţă istorică“. Şti­inţa, şi prin extindere, cultura, nu poa­te fi un muzeu de propoziţii străvechi sau de concepte care prin neintegrare devin contradictorii, constituite intr-un cap practic în afara societăţii. Men­talitatea veche , contrară celei mo­derne, are numeroase consecinţe nega­tive, nu numai pentru progresul ma­terial sau pentru osificarea ştiinţei şi culturii, dar chiar pentru valorile e­­senţiale ale socialismului care tinde să desfiinţeze diferenţele dintre munca fizică şi cea intelectuală, să vitalizeze continuu cultura şi ştiinţa prin ra­portare la lumea umană, opunîndu-se cu toată energia unei concepţii elitiste, de izolare a intelectualului intr-un muzeu imaginar al lucrurilor prăfuite, care îi dă sentimentul unui nemăsurat şi nejustificat orgoliu. Cuvântarea secretarului general al Partidului este un apel, încă o dată pentru noi toţi, de a lărgi orizontul nostru prin participarea la viaţa so­cială, de a fi constructori de valori in­tegratoare şi revelante, care să aibă realmente o importanţă vastă în miş­carea realităţii. Şi nouă ni se aplică îndemnul de împrospătare a limbajului, de adâncire şi reformulare a probleme­lor arzătoare ale contemporaneităţii. Iar această adâncire nu se poate realiza decât prin sinteză, o sinteză a gândului celui mai înalt şi a îndrăznelii cu a­­plecarea asupra realităţii, cu senti­mentul de responsabilitate pe care-l naşte orice act şi orice vorbă care nu e menită să plutească deasupra lucru­rilor, ci e menit să fie o forţă activă, un gînd-acţiune. O asemenea atitudine şi încrederea că putem realiza ceva, că munca şi creaţia noastră nu sînt vane, este chezăşia mult aşteptatelor clarificări de care avem atîta nevoie. Alexandru Ivasiuc l­A încheierea vizitei pe care primul ministru al Japoniei , Kakuei Tanaka, a făcut-o în Republica Populară Chineză a fost semnată, in ziua de 29 septembrie, o declaraţie comună chino-japoneză, document de însemnătate istorică deosebită, din care extragem cîteva para­grafe : „China şi Japonia sunt ţări vecine, separate numai de o fîşie de apă, şi a existat o istorie îndelungată a prieteniei tradiţionale dintre ele. Cele două po­poare doresc cu ardoare să pună capăt stării anormale a relaţiilor, ce a existat pînă acum între cele două ţări. Încetarea stării de război şi normalizarea rela­ţiilor chino-japoneze vor deschide o pagină nouă în analele relaţiilor dintre cele două ţări“. In continuare, declaraţia precizează : „Starea anormală a rela­ţiilor, ce a existat pînă acum între R.P. Chineză şi Japonia este declarată înche­iată de la data publicării prezentului document. Japonia recunoaşte Guvernul R. P. Chineze ca singurul guvern legal al Chinei. Guvernul R.P. Chineze reafir­mă că Taiwanul este o parte inalienabilă a teritoriului Republicii Populare Chineze. Guvernul Japoniei înţelege pe deplin şi respectă această poziţie a gu­vernului Chinei şi aderă la poziţia ei, conformîndu-se articolului 8 al Procla­maţiei de la Potsdam. Guvernul Republicii Populare Chineze şi guvernul Japo­niei au hotărît să stabilească relații diplomatice începînd cu data de 29 sep­tembrie 1972 şi să procedeze la schimbul de ambasadori cit mai curînd posibil“. Mai departe, în declaraţie se subliniază că normalizarea relaţiilor dintre China şi Japonia nu este orientată împotriva unei terţe ţări şi că nici una din cele două ţări nu va căuta hegemonia în Asia şi regiunea Pacificului şi am­bele se opun eforturilor depuse de oricare altă ţară sau grup de ţări în scopul stabilirii unei asemenea hegemonii. In vederea consolidării şi dezvoltării rela­ţiilor paşnice şi prieteneşti guvernul R.P. Chineze şi guvernul Japoniei sunt de acord să poarte negocieri pentru încheierea unui tratat de pace şi prietenie. In aceeaşi zi de 29 septembrie, care rămine o dată istorică în relaţiile chino-japoneze şi, desigur, în analele politicii mondiale, a fost declarat caduc, de către guvernul japonez, tratatul de pace încheiat între Japonia şi Taiwan în 1952, ca urmare a normalizării relaţiilor dintre Pekin şi Tokio. De asemenea, tot la 29 septembrie s-au încheiat cu succes convorbirile ce au avut loc la Bonn între un reprezentant al guvernului R.P. Chineze şi un re­prezentant al guvernului Republicii Federale a Germaniei privitoare la stabili­rea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări şi privitoare la problemele legate de aceasta. După terminarea convorbirilor, ministrul de externe al Chinei, Ci Pin-fei, a invitat pe ministrul de externe al R.F. a Germaniei să facă o vizită în China. Vizita va avea loc intre 10 şi 14 octombrie. I­n New York, lucrările Adunării generale a Organizaţiei ““ Naţiunilor Unite continuă, atît in şedinţele plenare, unde iau cuvîntul reprezentanţii guvernelor, în cadrul discuţiilor generale, cit şi în comisiile speciale.. Din dezbateri se desprinde tot mai pregnant ideea că toate ţările — mari şi mici — sunt chemate să participe activ la întărirea păcii în lume, precum şi la sporirea rolului O.N.U. în problemele litigioase, în acţiunile utile pentru salvgardarea păcii şi cooperării internaţionale. Agenţiile de presă anunţă că ministrul de externe al României, Corneliu Mănescu, şeful delega­ţiei noastre la O.N­ U. a avut, în ziua de 2 octombrie, o întrevedere cu secreta­rul general al O.N.U., Kurt Waldheim. Cu acest prilej, Waldheim a adresat preşedintelui Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, un călduros mesaj de salut, urări de bine şi de sănătate. In cursul întrevederii Waldheim-Mănescu a fost efectuat un tur de orizont asupra situaţiei mondiale actuale şi a fost examinat rolul O.N.U. în cadrul evo­luţiilor înregistrate în relaţiile internaţionale. In această privinţă a fost evi­denţiată necesitatea intensificării eforturilor pentru sporirea eficacităţii Orga­nizaţiei şi îndeplinirea ţelurilor înscrise în Cartă asigurarea păcii şi securităţii, extinderea colaborării între toate statele lumii. S-a discutat, de asemenea, des­pre problemele înscrise pe ordinea de zi a sesiunii Adunării generale şi despre contribuţia României la activitatea Organizaţiei mondiale. Confluenţe Dăruire D­IN RODNICIA unei vieţi al cărui apogeu îl sărbătorim astăzi, cînd scriitorul Zaharia Stancu împli­neşte 70 de ani, mă simt datoare să des­prind, la rîndu-mi, dintre multele în­făptuiri pentru care cu toţii îl cinstim, o faptă de bine, care a însemnat pentru teatrul românesc un moment de răscru­ce, iar pentru Teatrul Naţional, începu­tul unei perioade de continue succese. Era în iarna anului 1946... Conducerea bătrînului Teatru Naţional — ale cărui ziduri cernite păreau că-şi plîng nu nu­mai lăcaşul pierdut, dar şi pieirea glori­ei sale de altădată — fusese încredinţa­tă unui tînăr, dinamic şi înflăcărat scri­itor : Zaharia Stancu. Un teatru bombardat sălbatic, un co­lectiv artistic destrămat, un repertoriu inexistent, iată zestrea primită de acest tînăr director, de la care, în ciuda uria­şelor greutăţi ce-i stăteau în cale, se aş­tepta minuni. Şi le-a făcut ! Polarizînd în jurul său actori şi regizori dintre cei mai valoroşi, grupînd şi regrupînd for­ţele artistice risipite prin toate teatrele din ţară şi impunînd un repertoriu de calitate, Zaharia Stancu a ştiut, în scurt timp, să re-creeze un „Teatru Naţional“, să insufle o nouă tinereţe bătrînului teatru, să-i ridice prestigiul în ţară, să-l impună peste hotare. Timp de 17 ani, în cele două directo­rate ale sale, Zaharia Stancu a vegheat cu străşnicie asupra destinului Teatrului Naţional. Dăruindu-se cu abnegaţie şi pasiune înaltului ţel pe care-l slujea — făurirea noii societăţi socialiste — el a vrut ca Teatrul Naţional să se inte­greze noilor realităţi sociale, să se dez­volte într-un climat spiritual sănătos, să se afirme ca primă scenă a ţării. Şi a izbutit ! De neuitat sunt evenimentele artistice care au marcat prezenţa lui Zaharia Stancu la cîrma Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ şi pe care istoria tea­trului românesc le-a consemnat ca fiind date memorabile în viaţa acestui teatru. De neuitat este şi omul Zaharia Stancu, care a ştiut ca nimeni altul să îmbine dragostea de părinte cu aspra exigenţă atunci cînd cerea artiştilor Teatrului Naţional să fie demni de prima scenă a ţării. Iubit şi respectat de toţi slujitorii tea­trului românesc, Zaharia Stancu poate avea certitudinea că şi astăzi, în această zi de sărbătoare pentru el şi pentru noi, sîntem cu gîndul şi sufletul alături de dînsul, urîndu-i mulţi ani fericiţi, urîn­­du-i ca frumoasa vîrstă de aur la care a ajuns să însemne şi un nou început de muncă şi creaţie. Dina Cocea

Next