România literară, ianuarie-martie 1973 (Anul 6, nr. 1-13)

1973-03-22 / nr. 12

U­N interes viu prezintă pentru opinia publică mondială lu­­crările sesiunii speciale a Consiliului de Securitate, care au loc, in mod exceptional, la Ciudad de Panama. Pe ordinea de zi se află înscri­să problema Canalului Panama şi anume cererea justă a poporului panamez de a-şi exercita drepturile suverane asupra întregului său teritoriu, inclusiv canalul ce leagă Atlanticul de Pacific. La începutul acestei săptămîni, dezba­terile Consiliului de Securitate au intrat în etapa decisivă. Lucrările au loc nu­mai în prezenta celor 13 membri ai înaltului for internaţional. După expunerea făcută de reprezentantul Statelor Unite — care doar în principiu şi în termeni, de fapt, aleatorii — este de acord că problema c­analului este o problemă a poporului panamez, au luat cuvîntul reprezentanţii statelor Trinidad-Tobago, Zambia, R. P. Chineză, Indonezia, Iugoslavia şi Canada. Aceştia au susţinut, necondiţionat, drepturile suverane ale Republicii Panama asupra întregii zone a canalului. In şedinţa de marţi a Consiliului, Panama, Peru şi Iugoslavia au pus pe masa reuniunii un proiect de rezoluţie privitor la drepturile absolute ale ţărilor sud-americane la exploatarea bogăţiilor lor naturale. Pornind de la constatarea presiunilor exercitate în ultimii ani de anumite societăţi industria­le şi trusturi nord-americane asupra unor state din continentul de sud, proiec­tul de rezoluţie cere tuturor guvernelor să se abţină de la aplicarea sau încu­rajarea oricărei acţiuni de constrîngere în regiunea vizată. în ce priveşte pro­blema Canalului Panama, s-a cerut Consiliului de Securitate să facă demersu­rile necesare pentru anularea tratatului din 1903 încheiat între Panama şi Sta­tele Unite şi să se ajungă la o soluţie paşnică, echitabilă, inspirată de justeţea intereselor naţionale ale poporului panamez, unicul stăpîn al teritoriului său. Opinia publică mondială aşteaptă o astfel de soluţie, pe care o va saluta cu legitimă satisfacţie. Iar­INISTRUL de externe al României, George Macovescu, care face o vizită în Norvegia şi Danemarca, a sosit, la începutul acestei săptămîni, la Oslo. Şeful diplomaţiei noastre a fost primit de regele Olav al V-lea al Norvegiei. Cu acest prilej, George Macovescu a transmis Majestăţii Sale şi poporului norvegian un mesaj de prietenie din partea preşedintelui Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România. Re­gele Olav a exprimat calde mulţumiri pentru acest mesaj şi l-a rugat, la rîndul său, pe ministrul român, să transmită preşedintelui Nicolae Ceauşescu urările sale de fericire şi sănătate. La ministerul de externe al Norvegiei, George Macovescu a avut convorbiri cu omologul său norvegian, Dagfinn Vaarvik. Cei doi miniştri au examinat stadiul relaţiilor româno-norvegiene, constatînd că ele se desfăşoară şi se dezvoltă favorabil. De asemenea, s-a apreciat că există dorinţa şi condiţiile ca ele să fie extinse şi aprofundate pe viitor. Examinind probleme de ordin internaţional şi în special probleme eu­ropene, cei doi miniştri au apreciat rezultatele pozitive ale reuniunii pregăti­toare de la Helsinki. în această ordine de idei, interlocutorii au subliniat necesitatea de a se definitiva, în timp cât mai scurt, ordinea de zi precum şi directivele pentru comisiile Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa. George Macovescu şi Dagfinn Vaarvik au apreciat, de comun acord, că la Helsinki au fost create condiţiile necesare pentru convocarea Confe­rinţei în următoarele luni. In continuarea vizitei sale oficiale, ministrul de externe al României a fost primit marţi de primul ministru al Norvegiei, Lars Korvald. Ministrul român a transmis primului ministru norvegian, din partea preşedintelui Consiliului de miniştri, Ion Gheorghe Maurer, urări de sănătate şi fericire personală, de prosperitate pentru poporul norvegian. La rîndul sălu, premierul norvegian a adresat preşedintelui Consiliului de miniştri al României un cald şi cordial salut, urări de succese şi bunăstare poporului român. I­A Londra a fost dată publicităţii „Cartea albă“, documen­­­tul mult aşteptat care cuprinde, cel puţin în principiu, po­ziţia guvernului britanic în problema Irlandei de Nord şi, în consecinţă, solu­ţii pentru reglementarea stărilor de fapt şi calmarea stărilor de spirit din acel ţinut. Primele comentarii ale agenţiilor de presă şi ale ziarelor nu sunt, însă, optimiste. „Cartea albă“, ca, de altfel, şi referendumul de acum două săptă­­mîni, nu par a fi găsit soluţii noi şi eficiente pentru soluţionarea crizei nord­­irlandeze. Ulsterul rămîne, pe termen nedeterminat, parte integrantă din Ma­rea Britanie. I se acordă o anumită autonomie strict administrativă, sunt pro­mise unele avantaje economice, dar esenţa relaţiilor cu Londra rămîne ne­schimbată. După ultimele evenimente, după valul de terorism ce a însoţit re­ferendumul şi mai ales după „joia sîngeroasă“ care a provocat emoţii şi nume­roase victime în capitala britanică, şansele unei reglementări care să dea satis­facţie minorităţii catolice nord-irlandeze erau, desigur, foarte mici. Sir William Whitelaw, secretarul de stat al Angliei pentru Irlanda de Nord — factorul con­stituţional şi guvernamental de legătură între cele două teritorii — îşi va con­tinua mandatul, acordat iniţial numai pe un an. Cu alte cuvinte, parlamentul local, Stormont-ul nord-irlandez, nu-şi va relua activitatea. In locul lui se va alege o „Adunare regională". In concluzie, scriu ziarele , „Cartea albă“ nu aduce nici o soluţie de fond pentru o problemă atît de grea şi o situaţie atît de dramatică. I.­RIZA monetară occidentală se apropie de aniversarea unei "" luni întregi de convulsii, de pagube, de tentative infructu­oase pentru stăvilirea manevrelor speculative, fără ca rezultatele favorabile să se poată face vizibile. Ultima — şi cea mai animată — conferinţă în 14 ţ ările Pieţei Comune plus S.U.A., Japonia, Canada, Suedia şi Elveţia) a făcut noi şi binevoitoare tentative de cooperare anti-speculativă. Statele europene apusene au promis că vor interveni, din toate puterile lor financiare disponibile, pentru a susţine cursul dolarului la nivelul stabilit după recenta devalorizare. Dar această bunăvoinţă are, evident, limite. Este greu de închipuit că vor putea fi dejucate toate manevrele bursiere pe care Ie pot declanşa posesorii invizibili ai celor circa 80 de miliarde de dolari care circulă, la ora actuală, liberi, în afara graniţelor americane, în special prin Piaţa Comună şi prin Japonia. Cei 13 (deci minus S.U.A.) au cerut Administraţiei de la Washington să facă eforturi prioritare pentru a absorbi o parte substanţială din aceste capitaluri speculative şi a readuce dolarii pe piaţa proprie. Operaţia de „repatriere", spun experţii ţărilor occidentale, ar fi singura soluţie pentru un început de remediere a cri­zei monetare, înainte de a deveni cronică sau ireparabilă. Cronicar 2 România literară Pro domo In acord cu profesorul Moisil S­IMPATIA mea pentru profesorul Grigore Moisil este foarte veche. Ea datează de prin 1951—1952 şi este legată de un act de filantropie, nu de ştiinţa domniei sale, cind a apărat pe un student orb, om in vîrstă ce trăia de de­cenii pe lingă Universitatea din Bucu­reşti, pe care vroia să-l elimine un rector proaspăt şi nu foarte la locul lui în sca­unul ilustrat de mari nume ale culturii româneşti. De atunci i-am urmărit activitatea pu­blicistică şi recent am citit cu plăcere şi în total acord cu opiniile sale interviul­­discuţie publicat în revista „Luceafărul“ de acum cîteva numere. Preocupări similare, discuţii nu foarte deosebite, poziţii aproape identice, mă determină să mă refer la semnificaţia a­­cestui deosebit de inteligent şi savuros in­terviu. Discutînd chiar săptămina trecu­tă în revista „Luceafărul“ problema con­ceptului de poezie şi pledînd eu însumi pentru istoricitatea nu numai a concep­tului, dar a genului şi a substratului său psihologic, foloseam argumente de a­­celaşi tip cu profesorul Moisil care în dis­cuţia cu Gabriela Melinescu vorbea des­pre evoluţia unor sentimente, ca, de pil­dă, cel legat de destin. Evident, savantul matematician avea perfectă dreptate. Noi chiar dacă folosim cuvîntul destin nu îl putem folosi în accepţia antică, pentru că avem o concepţie despre lume deose­bită. Nu mai credem în zei elini şi nu aşteptăm ca spada noastră să fie îndru­mată şi braţul să ne fie susţinut de Palas Atena sau de Ares. Temerile noastre, sentimentul de limitare a voinţei are o altă conotaţie. Cuvintele sunt înţelese pe deplin nu în sine, ci în raport cu alte credinţe şi alte cuvinte într-o structură specifică fiecărui veac. Poezia poate fi străveche, dar sentimen­tul nostru faţă de natură nu este acelaşi ca al sălbatecului care bate toba în fieca­re seară de frică să nu se înece soarele în mare şi noaptea eternă să învăluie pă­­mîntul. După cum mărturisesc eu că nu înţeleg nici raţional, nici parţial sau numai raţional istoric plăcerea unui dac trimis la Zalmoxe. Nu pot să înţeleg pu­­raţional un asemenea sentiment, pentru că nimic din experienţa mea nu mă pregă­teşte pentru asemenea înţelegere, pentru că nu practic riturile acestei vechi religii, pentru că nu trăiesc într-un trib şi pen­tru că nu dorinţa de moarte sacrificială animă pe contemporanii mei. Desigur, profesorul Moisil are dreptate, ca de atîtea dăţi, cînd apără în paginile publicaţiilor noastre un punct de vedere luminat, inteligent şi liber, animat de acea libertate pe care o dă înţelegerea şi gin­­direa creatoare. Şi neîndoios că omul de ştiinţă are nevoie de larga gamă a disci­plinelor umaniste care ajută imaginaţia, facultate absolut necesară oricărui crea­tor din orice domeniu. Problema cu ade­vărat e alta. Dacă noi, slujitorii umanioa­­relor, vom susţine puncte de vedere in­comprehensibile şi incompatibile cu min­tea omului de ştiinţă, nu suntem­ oare a­­meninţaţi cu distrugerea unui dialog fer­til atît pentru savant cit şi pentru artist ? Nu ne condamnăm oare la o izolare de salon literar faţă de preocupările autenti­ce şi organice ale unor oameni care nu numai numeric, dar şi ca pondere în so­cietate vor creşte în viitor neîncetat ? De­sigur, arta şi ştiinţa privesc lumea din perspective deosebite care nu sunt înlo­cuibile. Desigur, arta vizează mai mult decit ştiinţa construirea unui om total, raţional şi afectiv, activ şi contemplativ, prezent în lume şi nerupt de sine. Insă ca să-şi îndeplinească această funcţie din cauza căreia nu este ameninţată nicioda­tă cu dispariţia, ea trebuie să vină cu răspunsuri din perspectivă umanistă la problemele autentice şi organice ale unei societăţi care nu este şi nu poate să de­vină pastorală. Conştiinţa activă, singura ''are a făcut istorie, adică a construit valori durabile, nu a fost nici o reacţie şi nu s-a mărgi­nit să fie doar o expresie, ci a tins să mo­difice stările de fapt descoperind tendin­ţele ascunse de dezvoltare. De altfel, mi se pare că ecoul nesemnificativ al gindi­­rii umaniste româneşti în lume se dato­­reşte tocmai faptului că multe minţi cu certe posibilităţi s-au mărginit să-şi ex­prime traumele rupîndu-se de adevărate­le probleme ale secolului. Diversele tactici au copleşit strategia şi, oricît ar părea de ciudat, cultura din per­spectiva istorică îşi impune ţeluri, deci are şi o strategie. Nu se mărgineşte să fie o existenţă în sine, pentru că existen­ţele în sine nu există. Fragmentarea fiin­ţei umane de care ne plîngem in acest veac nu se datoreşte numai hipe­rspecia­­lizării ştiinţelor, dar şi reactivităţii ar­telor. Desigur, nu este de conceput că vom face poeme despre ecuaţii. Tocmai de a­­ceea, pornind de la realităţile evidente, va trebui ca gîndirea noastră să găsească ecou şi în tînărul cercetător ştiinţific, matematician, fizician sau biolog, care nu vrea să se întoarcă la oi pentru că nu poate să se întoarcă la oi şi pentru că adeseori vine de acolo de o generaţie iau două. Unui cercetător tînăr­­an­ule mare prestigiu cum este profesorul Moisil, con­fuziile noastre trebuie să i se pară abe­rante. Alexandru Ivasiuc Confluenţe LACUNE D­ACA pictura e un dar pe care ar­tistul îl face ochilor (în ochi e ini­ma, în ochi e gindul !) şi dacă, in nici un caz, nu se poate reduce la o apa­riţie fantomatică in expoziţie şi o moarte anonimă consecutivă în atelier, tot aşa se poate spune şi despre literatură. Dacă, uneori, comentatorii de duminică s-au ambiţionat în a considera pictura modernă ca fiind „în imensa ei majori­tate“ ancorată într-un marasm şi o falsi­ficare a intenţiilor ca într-un cerc vi­cios „imposibil de abandonat“, tot aşa s-a petrecut, uneori, şi cu aprecierile asupra literaturii moderne, îndeosebi asupra poeziei. Iată, aşadar, un fel de întilnire dintre arte , pe­ ceea ce au ele vulnerabil, pe ceea ce permit ele a fi asupra judecat. Pentru că ideea de asemănare poate porni, indiscutabil, şi de la posibila im­perfecţiune, cum ne demonstrează, de alt­fel, încă din vechime, aforismul: „Cine se aseamănă se adună“. Dar ca să nu greşim în astfel de verdicte se cere să avem în vedere şi tendinţa generală a artelor, care, asemenea ştiinţelor, urmă­resc — cu mijloacele specifice fiecăreia — cunoaşterea tot mai adîncă a univer­sului fizic, social, spiritual în care trăim. E mult mai în spiritul adevărului o astfel de judecată fiindcă cine nu ştie că există pictură proastă şi cărţi proaste (aşa cum, de altminteri, au existat dintotdeauna !) ? Să ne punem însă şi cea de a doua în­trebare : cine nu ştie că timpurile mo­­ ­i VIRTUŢI derne au dat şi capodopere extraordi­nare ? Arta autentică va fi Întotdeauna artă. Cel care are darul să discernă va şti s-o deosebească de impostură. Căci, inafara criticului, există şi un talent al privi­torului, cititorului, spectatorului, talent care se cere la rîndu-i tot mai mult cultivat. Cert este că punctul de inci­denţă al artelor se află intr-un spaţiu de esenţă, adică acolo unde se află de fapt şi epicentrul forţei de comunicare şi al puterii de a sensibiliza. Şi dacă vrem să cercetăm şi să descoperim cu adevărat această zonă-spectru ar trebui să plecăm de la consideraţia că arta românească de astăzi — mă refer îndeosebi la creaţia tine­rei generaţii — cu întregul ei peisaj, tul­burător şi vast, este un capitol care aşteaptă să fie studiat intr-un cadru mult mai larg, un capitol de cercetări menit să precizeze în ce constă contribuţia românească la opera de creaţie artistică a lumii contemporane, care sunt liniile de direcţie pe care se inserează la ora actuală opera artiştilor români. Fiindcă există destule exemple care ne pot con­vinge că prin opera prozatorilor, a poeţi­lor, a pictorilor din România, se dezvăluie o experienţă mult mai profundă şi mai apropiată de natura umană, se dă expre­sie unei sfere de sentimente mult mai largi decit altădată. Marin Gherasim pictor

Next