România literară, octombrie-decembrie 1973 (Anul 6, nr. 40-52)
1973-10-04 / nr. 40
m \ Creaţie înseamnă sinceritate a.UNEORI, tot învîrtind oglinzile esteticii, mă întreb care trăsătură, ce calitate a operei artistice mă atrage cel mai mult, dintre atîtea care concurează la realitatea şi frumuseţea ei, cum se numeşte producătoarea şi purtătoarea emoţiei intense ? Fără a ignora importanţa celorlalte, reduc în cele din urmă totul la ceea ce se cheamă sinceritatea. Fie că este vorba despre Apollo din Belvedere sau Şcoala din Atena, Divina Comedie sau Suferinţele tînărului Werther, de Orfeu sau Sărbătoarea primăverii, fie că iau în considerare Jocurile de copii a lui Brueghel sau La melci, Visul unei nopţi de vară sau Portretul Doamnei Pogány, descopăr că argumentul hotărîtor ce-mi fixează emoţia (declanşată iniţial din n motive) se întoarce tot la această trăsătură, detectabilă, de altfel, chiar şi de cel ce operează numai cu instrumentul simplu al bunului-simţ. Sinceritatea îşi transferă locul, în această cercetare elementară, de la poziţia de efect la aceea de mijloc al realizării adevărului, autenticului, şi atunci constat nu numai că literatura, muzica, arta plastică românească se disting în concertul universal al valorilor printr-o dezarmantă, uluitoare sinceritate, dar şi că biografiile şi activitatea creatorilor noştri cei mai valoroşi dezvăluie elemente ce exclud orice fel de contrafacere, orice joc al artificiului. Nu ştiu dacă o altă cultură cunoaşte, ca a noastră, o atît de grea acoperire în aur. fiIREŞTE, orice creaţie, orice cultură mare este plătită cu sînge ; arta românească a fost plătită parcă ceva mai scump, cu viaţa creatorului şi totodată cu viaţa întregului popor (mitul Meşterului Manole reprezintă tragedia convertită în creaţie a destinului întregului neam), şi traversarea secolelor de faptă românească, litera scrierilor noastre răspund, pînă la ultima, acestei probe. Aşa se explică firul roşu neîntrerupt al preocupării pentru social, dragostea pentru glie, pentru natură şi viaţă, pentru libertate, omenie, iubire de semeni, cuminţenie şi încredere în viitor. A mai demonstra cît de strînsă este legătura artei româneşti cu evenimentele istorice, întotdeauna vitale, ale acestei ţări, mi se pare de prisos, adevărul apare evident pentru oricine. A mai alătura, pentru comparaţie, cît din viaţa naţiunii s-a convertit în viaţa operelor artistice, mi se pare iarăşi de prisos, de vreme ce niciodată aceste organisme n-au trăit în divorţ. Trag concluzia, aşadar, că strădania de a ne preocupa îndeosebi, de-a măsura în procente cantitatea de adevăr şi de autentic în arta noastră este doar o simplă operaţiune de laborator, ulterioară actului de creaţie, şi tot astfel, întrebarea cealaltă, prin ce trebuie (sau ar trebui) să afirmăm valorile noastre în lume, pentru că răspunsul îl avem nu în părerile, ci în inima şi în fibra fiinţei noastre dintotdeauna. Dar dacă totuşi ne întrebăm, afirmînd, fireşte, prin fiecare semn de întrebare, o facem pentru a înlătura, cu o oră mai devreme, din eşafodajul nostru teoretic tot ceea ce se anunţă extravagant şi neorganic în încercările noastre, experimentele sterile şi capriciile modei, oricum înlăturate, asemenea unor corpi străini, din organismul sănătos al artei româneşti. Dacă avem motive să ne încreţim sprîncenele de o grijă reală, apoi aceasta ar fi pericolul inculturii, necunoaşterii adînci a istoriei şi a realizărilor acestui popor. Cu atît mai înţeleaptă apare îndrumarea partidului nostru, care integrează fenomenul culturii şi artei în sfera largă a preocupărilor politice privitoare la întreaga naţiune, ideea că, pentru a construi o cultură şi a crea o artă nouă, trebuie să pleci de la liniile directoare ale tradiţiei, să le cunoşti şi să le recunoşti în toate sectoarele activităţii omeneşti şi să dezvolţi trăsăturile perene ale spiritualităţii poporului în prezent, pentru viitor. Considerînd cultura şi arta drept parte integrantă a vieţii întregului popor, năzuind ca bunurile spirituale să pătrundă larg în marile mase, aşezăm problema în datele ei reale, îi stabilim raporturile fireşti cu viaţa societăţii socialiste în multilaterală împlinire, asigurăm culturii o dezvoltare ce prelungeşte şi fructifică virtualităţile relevate de marea tradiţie clasică. Condiţia realizării acestei continuităţi este cunoaşterea exactă a adevăratelor valori ale trecutului şi nu a accidentelor, conştiinţa că istoria artei este un organism care se maturizează şi înfloreşte după legi obiective şi nu după dorinţa unuia sau a altuia, încrederea că, citită corect, „cult“, tabla valorilor constituite indică un larg cîmp de inovaţie, în stare să revoluţioneze necontenit gîndirea artistică. DESCOPERIM în literatura noastră din secolii trecuţi numeroase fenomene seducătoare, tot atîtea invitaţii la înnoire. Mi se pare că greşesc cei care se mărginesc să confirme şi să recomande numai un stil, o scriitură, o manieră, descalificînd altele. O temeinică pricepere a faptelor conduce la concluzia că istoria literaturii noastre sugerează o mulţime de alte modalităţi decît cele pe care le-au inventariat cîţiva dintre cei care ne călăuzesc lecturile, critici şi istorici literari, exemplu care îmi vine la îndemînă vizînd aprecierea exclusivă a romanului obiectiv şi prejudecata tabloului sociologic, fotografic, al aspectelor — înţelegere îngustă a ceea ce numim complexitatea şi diversitatea vieţii şi a artei. NUIU AVEM nici un motiv să teoretizăm la nesfîrşit bogăţia literaturii clasice, ignorînd în fapt o seamă de valori existente, liniile de forţă ale acestei literaturi care, uneori izolate, uneori neduse pînă la capăt şi, poate, neelocvente statistic, sunt nuclee ale noului, în perfect acord cu contururile generale ale templului în care slujim. Nu văd un pericol de închidere în fertilizarea acestor sugestii rămase în nucleu, dimpotrivă, crescută organic din viaţa socială, din aspiraţiile poporului, literatura noastră, urmînd acele linii proprii de forţă, ajunge negreşit la nivelul şi deschiderea literaturii mondiale, la umanismul ce caracterizează orice mare literatură, la sinceritatea expresiei cuprinzătoare de înalte idei și de durabile sentimente. Mircea Horia Simionescu „BALERINI“ ulei de Constantin Piliuţă (Sala „Apollo“) Elegie pentru Pablo Neruda Zi de ni s-adaugă vre umbră Ce la mine-n creer se preumblă, Vine, pleacă şi revine iarăşi Ca un vechi la vechiul său tovarăş Şi-ar dori să-mi spună ceva mie. Dar nu ştie cum să mai invie. Strig pe unii-alţii eu pe nume, Să s-audâ-n ceealaltă lume, Dar nu-i aer ca să care glasul, Celui dus ca să-i intoarne pasul. Singur vine, singur iar se duce Ştie drumul încotro s-apuce Şi dispare la o cotitură Fără să fi scos cuvint din gură. Unii-s in veşminte ca şi mine, Alţii-s putrezi ori nişte ruine De schelete şi de oseminte, Dar eu am obrazul lor in minte, Vorba lor, discuţiile noastre Cu plimbări sub zările albastre, Fie ori la mare ori la munte, Toţi cu aur greu, de vis, sub frunte Şi cu inimi pline de răscoale, Chiar dacă buzunarele nu-s goale, lată unul, care pină ieri, Cind aici era cinci nicăieri, Căutat aţiţător : Să fie Pe pămint a muncii-mpărâţie ! Sint ani mulţi de cind ne-am cunoscut, Peste douăzeci au şi trecut. Dar o ziuă, Atropos, imi pare la tăiat a vieţii răsuflare... Mai ţii minte, Pablo tu, Neruda, Nu cum soartea-ţi puse capăt, cruda, — Ci cum povesteam la Marea Neagră Ziua-ntreagă şi chiar noaptea-ntreagâ, Una după alta, zile, zile, Despre mindra suferindă Chile, ţara ta, cu cer şi sol mirific Lingă Oceanul tău Pacific ! Ai uitat ori nu vrei să-mi răspunzi Şi te văd, sunt plopi alături scunzi Faţă de gigantica-ţi statură, Stilp de vilvataie peste zgură. Plopii cred că-ţi înţeleg cuvintul, Şoapta lor mi-o tălmăceşte vintul — Tu ca plopii vezi mult mai departe Şi-mi spui : Viaţa nu sfirşeşte-n moarte, Viaţa nouă iarăşi va să vină, Mindră cavalcadă de lumină ! Mihai Beniuc 28 septembrie 1973 România literară 3