România literară, aprilie-iunie 1974 (Anul 7, nr. 14-26)
1974-04-18 / nr. 16
OPTICA noastră asupra acţiunii critice a lui Gherea se limpezeşte în perspectivă istorică, devine mai exactă şi mai dreaptă. Multe exagerări într-o direcţie sau în alta au fost abandonate prin examenul atent al textelor, preluarea fără discernămînt a unor opinii vechi (înţelegînd prin vechime nu numai stadiul interpretării de la 1900, dar şi pe cel din 1950 !) a fost părăsită in profitul adevărului obiectiv. Rolul jucat de Studiile critice ne apare azi mult mai clar, văzut în contextul literar al epocii şi în semnificaţiile prognozelor conţinute, multe dintre acestea fiind confirmate de dezvoltarea ulterioară a scrisului românesc. Citit în focul polemicilor contemporane, cu parti-pris-uri şi explicabile animozităţi, textul a prilejuit cu puţine răstălmăciri. Ulterior, victoria maiorescianismului fiind incontestabilă, lectura prin filtre deformatoare n-a lipsit, cînd n-a fost înlocuită pur şi simplu cu apelul la citarea prin ricoşeu. Chiar partizanii sentimentali ai apostolului socialist aveau în vedere, înaintea textului, acţiunea omului şi calităţile indiscutabile ale unei conştiinţe generoase şi comprehensive. Că Gherea nu mai era citit sau că fusese superficial înţeles în spiritul propoziţiilor sale, ne avertiza încă Felix Aderca în monografia sa din 1947. Comentarii ulterioare au adîncit sensurile unei lecturi contemporane, prevenindu-ne asupra unor modificări posibile în raportul dintre cronologia studiilor gheriste şi evoluţia, extinderea ariei problematice : A. Marino (Gherea şi literatura epocii, în „România literară", 1970, nr. 19), Mircea Iorgulescu (în substanţiala postfaţă la antologia Asupra criticei, „Minerva", 1973) şi Damian Hurezeanu (în capitolele finale din monografia publicată în 1973), fără a omite contribuţia exegetică a lui G. Ivaşcu la o mai complexă interpretare a operei, în ansamblu (1967). Progresele reale în direcţia unei lecturi adecvate n-au dizolvat totuşi toate rezervele. Dacă ele nu se mai formulează principial, mai pot fi întîlnite în refugiul consideraţiilor marginale, in unele săgeţi maliţioase, în expresia unei neîncrederi strecurată benign. O prejudecată ce mai persistă, împotriva evidenţei şi prin eludarea lecturii directe, e aceea a vetusteţei, a unui anacronism. Gherea n-ar fi înţeles coordonatele de evoluţie ale literaturii române de la răscrucea celor două secole, mai precis intuite de Maiorescu şi de „Junimea“. Reliefîndu-se rezervele formulate de critic faţă de creaţia unora din marii săi contemporani, se uită cu oarecare uşurătate perspicacitatea selecţiei axiologice pronunţată de el, consacrarea unor studii analitice fără egal în momentul respectiv unora dintre valorile de virf ale epocii (Eminescu, Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă, ultimul fiind considerat atunci unanim drept un creator reprezentativ). Dar mai ales se omite faptul că Gherea discerne mult mai lucid decît confraţii săi de generaţie problemele reale din contemporaneitatea literară, semnalează impasurile, primejdiile, avertizează asupra unor soluţii estetico-critice posibile. Dacă s-a bătut monedă comodă din interpretarea aşa-zisului său articol-program Asupra criticei (1887), nu s-a observat îndeajuns semnificaţia net evoluată, mult mai modernă, a poziţiilor exprimate in D. Panu asupra criticei şi literaturii (1896), unde definiţiile devin mai elastice, respingînd orice dogmatism socio-estetic, iar critica e privită drept creaţie („in acest sens estetic, deci, critica e tot o operă de artă“), fără ca implicaţiile ştiinţifice (şi apelul la domenii conexe) să-i fie refuzate. O precizare care scapă adesea lecturii noastre e şi cea din Artiştii cetăţeni (1894) cu privire la relaţia biografie—operă : „Ceea ce face mărirea şi gloria artistului în primul rînd e ceea ce-l face şi artist, adică arta lui. E deci natural ca arta artistului să fie băgată în seamă în primul rînd şi să întunece cealaltă parte, a vieţii artistului". Mult înaintea lui E. Lovinescu, se află formulată în germene teoria sincronismului, ca o realitate a vieţii moderne, determinată de progresul tot mai extins al ştiinţelor şi tehnicii, al unei civilizaţii de tip urban, al rapidităţii informaţiei, al creşterii „relaţiilor continue între feluritele naţiuni", al contactelor sporite între „oamenii culţi ai întregii lumi civilizate", al omogenizării condiţiilor „de viaţă economico-socială, morală“ etc. (1896). In acelaşi spirit sunt elucidate concepte indispensabile dezvoltării criticii moderne, ca „literatură universală", „influenţă", „imitaţie", „legile artei", „epoci şi curente literare“ ş.a. .HEREA introduce primul în dezbaterea critică de la noi ideea ritmurilor de evoluţie literară conexate creşterii vertiginoase a pulsului ansamblului social-economic, ca şi relaţia dintre accelerarea şi complicarea vieţii moderne şi succesiunea curentelor, „modelor" literare. „Viaţa noastră modernă — scrie el — curge cu o iuţeală vertiginoasă şi în mersul ei ridică tot alte probleme sociale şi morale, iar arta oglindeşte intr-un mod artistic aceste probleme. lată de ce se trec aşa iute şcolile literare, modele literare. Aceste mode nu sunt capricii ale publicului, ele sunt rezultatele necesare ale vieţii noastre sociale. Iată pentru ce un scriitor atît de genial şi modern ca Balzac pare a fi pentru noi deja îmbătrînit, şi iată pentru ce acuma scriitori cu nemăsurat mai puţin talent pasionează publicul modern, cu drept cuvînt". Intr-o schiţare a componentelor posibile pentru o viitoare sociologie a literaturii, el semnalează cu prioritate probleme de bază : receptarea valorilor, uneori inegală în raport cu valoarea obiectivă, raportul artă-public, radiografia publicului cititor, cauzele şi formele de manifestare ale „crizei literare”, mecanismul cristalizării curentelor noi, studiază apariţia unor fenomene artistice inedite (pesimism, decepţionism, misticism, sexualism), a unor categorii exponenţiale („artiştii proletari culţi") sau modul de producere al inflaţiei în cîmpul poeziei (Genii necunoscute, Dl. Panu...), dereglarea valorilor, fiziologia diletantismului în critica curentă (Critici volintari) ş.a. El subliniază limpede relaţia obligatorie între progresul social inevitabil şi mersul literaturii, care nu se poate înstrăina nici de „deslegarea" marilor frămîntări contemporane, nici de ideea „transformării" structurilor, de conştiinţa că evoluăm „către o altă societate, cu totul deosebită de cea în care trăim noi". Se prevestesc, spunea cu clarviziune, „furtuni mari, schimbări radicale, care ar mătura o întreagă întocmire socială pentru a o înlocui cu alta. O astfel de epocă trecătoare nu poate să fi avantajoasă unei înfloriri literare", dar nici nu poate lăsa indiferente structurile liricii, prozei îndeosebi, unde nuvela şi romanul îşi revendică adecvarea sporită la complexitatea existenţei colective. Preponderenţa liricii (admirabil" explicată încă din 1896) trebuie să cedeze pasul structurilor epicii („pentru exprimarea acestei vieţi atît de bogate a omului modern"), înaintea lui G. Ibraileanu şi M. Ralea, într-o epocă invadată de povestire şi de evocarea lirică, avertismentul : „romanul bate la uşa literaturii române" ii aparţine lui Gherea. Analiza pertinentă a atitudinii faţă de „moştenire", cu respingerea egală a ignorării şi a inhibiţiei, e însoţită de evaluarea la rece a realităţii literare contemporane ; o afinitate moralsentimentală ne leagă de „operele moderne", impresia lor e mai adincă asupra cititorului fiindcă fondul lor afectiv ne exprimă pe noi cei de azi („viaţa ce vibrează în operele literare moderne e viaţa care vibrează in inima şi sufletul nostru. Mircea Zaciu (Continuare în pag. 14) Diagnosticianul Gherea „Trasatura caracteristică..." ÎNTR-UNA din întinsele seri-I sori trimise din ţară fiicei sălile, Ştefania, căsătorită cu I Paul Zarifopol, şi soţului ei, ■ stabiliţi la Lipsea, Gherea s-a ■ oprit un moment asupra teoriei lui Taine despre ceea ce a numit, la scriitori şi artişti, „la qualité maîtresse". O singură frază i-a fost de ajuns să tălmăcească gîndirea esteticianului francez: „Taine zice că în caracterul unui scriitor e cîte o trăsătură caracteristică centrală lungă cari să organizeză toate celelalte, astfel că e acea trăsătură dominantă care-l caracterizează mai ales“. Trecînd de la domeniul esteticii la acela al vieţii şi al omului, el continua: „In cîtva asemenea s-ar putea zice că în viaţa zbuciumată a unui om este cîte-o trăsătură caracteristică, care mai ales i-o caracterizează şi îi hotărăşte viaţa”. Trecînd apoi, brusc şi neaşteptat, la propria lui existenţă asupra căreia pînă atunci ii plăcuse să păstreze o tăcere aproape totală, a definit fără şovăială în acest fel dominanta lui caracterologică: „Această trăsătură caracteristică în viaţa mea e aceea ce s-ar putea numi tour de force". Noţiunea franceză n-a fost pînă acum tălmăcită în limba noastră. S-a adoptat aşadar forma mai comodă a integrării sintagmei aproape întocmai, prin cuvintele turul de forţă, spre a exprima o performanţă ocazională extraordinară, o reuşită neobişnuită, care cere deosebită dibăcie. Gherea a şi exemplificat expresia cu „un virtuos", intr-un circ „păşind cu mare dezinvoltură pe o frînghie subţire întinsă, pe o ameţitoare înălţime, ţinînd şi nişte greutăţi mari". Trecînd de la un caz rar la o categorie generală, Gherea preciza mai departe: „Sînt oameni — şi mai toţi nedreptăţiţi (în text „neîndreptăţiţi"), aparţin mai mult sau mai puţin acestei categorii — a căror viaţă e un şir lung de aceste tururi de forţă, şi astfel a fost şi viaţa mea". Oprim aci seria de citate, nu fără a trimite pe cititorii dornici de a cunoaşte din zbuciumata biografie a lui Gherea întreaga serie de „tururi de forţă", la volumul de Corespondenţă a lui C. Dobrogeanu-Gherea, ediţie, studiu introductiv şi note de Ion Ardeleanu şi Nicolae Sorin, în colecţia de Studii şi documente a Editurii Minerva (1972). Seria este impresionantă. Nu ne miră deloc, citind toate greutăţile prin care a trecut eroul acestor performanţe, că organismul său s-a resimţit şi că omul, fixat ca arendaş al restaurantului gării din Ploieşti, a suferit tot restul vieţii de neurastenie, biruind-o, prin voinţă şi tenacitate, adică printr-un nou şi ultim „tur de forţă". Această boală a nervilor, căreia nu i s-a găsit pînă acum leacul, agravată prin insomnii şi spaime permanente („angoase") are mai adeseori, ca urmare, schimbarea caracterului celui suferind, care se retrage într-o singurătate cumplită, rupe cu ai săi şi cu lumea, sau dacă nu izbuteşte să se izoleze cu desăvîrşire, îşi terorizează familia şi apropiaţii, fâcîndu-le şi lor viaţa imposibilă. Neurastenia e o boală eminamente antisocială, prin aceste manifestări centrifugale ale individului. In mod cu totul excepţional, Gherea a izbutit să-şi domine boala şi să-şi păstreze mai departe, intacte, marile lui calităţi morale de exemplar soţ, părinte şi, în sensul cel mai larg al cuvîntului, cetăţean. A fost un soţ şi un tată ideal, plin de gingaşe atenţii şi faţă de cunoscuţi şi de prieteni, nedîndu-se în lături de la nici o solicitare bănească, venită de la amicii politici, socialişti din ţară sau din străinătate, de cîte ori apelau la generozitatea lui, într-adevăr fabuloasă. Generozitatea, coborîtă de pe planul economic pe acela sufletesc, coborîtă sau mai bine zis înălţată, este expresia cea mai palpabilă a bunătăţii. Calitatea morală dominantă a lui Gherea n-a fost „turul de forţă“, cum credea el în pomenita scrisoare, aproximativ datată (1902); era prea fin ca să comită o atare confuzie şi pe deasupra, avea şi prea mult umor ca să nu-şi fi dat însuşi seama că glumeşte transcendental, cînd face dintr-o constantă a vieţii lui, una a caracterului său! Intr-adevăr, una este de a fi fost mereu pus de viaţă în situaţii atît de dificile, incit numai prin cîte un „tur de forţă" s-a putut de fiecare dată descurca, şi alta fondul intim şi fundamental al caracterului celui lovituit de adversităţi. Intr-un schimb de scrisori cu G. Ibrăileanu, o vreme mai tînăr comilitan, Gherea a fost într-un fel nevoit să-şi recunoască această calitate, de altfel universal recunoscută. A făcut-o însă cu reţinere, întrucit îi adresa fostului tovarăş de luptă o scrisoare deschisă, apărută în „Adevărul“ de la 25 decembrie 1909. Somat oarecum să se desolidarizeze de violenţele verbale de care Ibrâileanu, în toiul unei polemici, nu fusese scutit, Gherea preciza: „Sunt contra violenţelor nu numai pentru că — după cum zici d-ta — sunt un om bun". Urmează, îndată, din excesivă pudoare, o figură de stil, foarte veche, folosită de antici şi numită luotă: „Evident, nu voi fi fiind tocmai un om rău". Se ştie că două negaţii fac o afirmaţie. A nu fi un om rău, înseamnă a fi un om bun. Aceasta-i figura de stil, litota! Gherea adăuga, alunecînd asupra acestui gingaş punct: „Dar sînt contra violenţelor prin însăşi organizaţia firii mele. Am fost menit, aşa cum m-a lăsat dumnezeu, să fiu un om de carte, un cercetător, şi — dacă nu m-aş teme de un termen prea îndrăzneţ — un semănător de idei". NU, TERMENUL nu este prea îndrăzneţ. Gherea a fost la noi cel mai însemnat dintre primii râspinditori ai teoriilor socialismului ştiinţific, ai doctrinei marxiste. Din păcate, contemporani cu el au fost şi alţi oameni de carte, care au admis, odată cu ideea revoluţiei sociale, şi pe aceea a violenţei. Un intelectual francez, cu numele Georges Soret, a şi teoretizat violenţa, în cartea de mare răsunet: Reflexions sur la violence (1908). Scrisoarea lui Gherea este ulterioară acestui eveniment publicistic de scandal, dar de scandal scontat şi obţinut. Cum calităţile ca şi defectele nu circulă in lume, la acelaşi individ, singure, ci mai adesea în serie, sau măcar în cuplu, am observa că la Gherea, bunătatea mergea mînă în mină cu altă însuşire, tot atît de rară, modestia. Gherea continua: „Adversităţile soartei însă şi o viaţă extrem de grea mi-au pus piedice insurmontabile in drumul acesta. Ce-am scris sínt numai sfărîmături de ceea ce ar fi trebuit şi, poate, aş fi putut să scriu. Sint deci numai scriitor, cercetător. Şi ca să vezi cit de puţin sint militant, ajunge să-ţi spun — deşi sînt om bătrin — că eu n-am rostit încă trei cuvinte într-o adunare publică". In afirmaţiile despre ei înşişi, şi mai ales în mărturiile publice ca aceasta, se manifestă mai adesea lauda de sine decît modestia pînă la tăgăduirea meritelor unanim recunoscute. Cine scrie pro domo, scrie mai adesea cu fruntea ridicată şi cu nasul în vînt, adulmecînd aprobările publice. Sti- Şerban Cioculescu (Continuare în pag. 14) Fotografie a lui Caragiale cu o dedicaţie pentru C. Dobrogeanu- Gherea (1911) 12 România literară „Critica europeană a înţeles că împerfecţia omenească fiind în natura omului, împerfecţia artistică e în natura artistului şi, mai mult decît atîta, ea a înţeles că meritele şi neajunsurile, partea negativă şi cea pozitivă a unei creaţiuni artistice se ţin strins legate, se condiţionează una pe aia şi nu se poate pricepe bine chiar partea pozitivă a creaţiunei, dacă nu se pricepe partea negativă*. (Asupra criticei) ■ Gherea are un stil mişcare avînt ţi căldură. Stilul său e persuasiv ţi sugestiv. Unul din mijloacele cu care reuşeşte el mai bine să capteze convingerea cetitorului este argumentarea prin exemple şi comparaţii clarificatoare. Acest mijloc îl întrebuinţează Gherea şi în articolele sale de pură critică, dar mai cu samă în polemică, gen literar în care a excelat poate mai mult decît în oricare altul, căci împreună cu Panu şi Maiorescu, Gherea a fost polemistul cel mai talentat din publicistica română. Polemica din „Studiile" sale „critice" este plină de urbanitate şi de politeţă. Iar fericirea de a nu fi fost direct amestecat în vălmăşagul publicisticei periodice, i-a îngăduit să-şi păstreze întotdeauna o atitudine de distincţie şi de mindrie. lată pentru ce in paginile lui nu se găsesc decît puţine ecouri ale numeroaselor atacuri îndreptate împotriva lui în cursul celor treizeci de ani de luptă. Prin aceasta el se asamănă iarăşi cu Maiorescu, care avea însă o şi mai mare putere de stăpînire. Polemica lui Gherea este un model şi de strategie şi de bună-credinţă, oricît aceste două noţiuni ar părea contradictorii. Gherea are întotdeauna comprehensiune pentru gîndirea adversarului. El recunoaşte partea de adevăr din opinia celui cu care discută. Atacul său este însă tot pe atît de viguros, pe cît este şi de loial. Procedeul său favorit in polemică este reducerea la absurd a adversarului. In acest caz Gherea are imaginaţia inventivă şi adesea plină de humor, ceea ce dă polemicii sale o savoare deosebită. G. IBRÃILEANU ■ Gherea e un înainte-mergător, unul din oamenii aceia cari, cheltuind mult talent şi întrebuinţînd muncă stăruitoare, izbutesc să deschidă calea unui nou gen literar. Odată munca aceasta făcută, cei ce vin mai tîrziu au drumul mai uşor şi condeiul mai slobod. N. IORGA ■ ...Gherea a fost, totuşi, întemeietorulcriticei noastre, în accepţia modernă a metodei analitice şi în punerea unor probleme, indiferent de originea şi rezolvarea lor, cu o vigoare polemică ce le-a dat o vioiciune rar găsită după aceea. E. LOVINESCU ■ ...Gherea instituie la noi critica de analiză. Studiile sociologului marxist asupra scriitorilor timpului sînt primele cercetări mai adîncite ale meşteşugului scriitoricesc şi, ca analist, Gherea va fi urmat chiar de cei care în viitor se vor depărta de ideologia lui sau o vor ignora. Şi totuşi, după consolidarea criticii de analiză, nici doctrina socială a criticului nu va rămîne neînsumată de generaţiile secolului al douăzecilea. VLADIMIR STREINU ■ Lui Maiorescu i-a urmat Gherea, ca o necesitate; critica prea se confundase cu magia. Trebuia coborîtă pe pâmint. POMPILIU CONSTANTINESCU V !* i taciHiiT» «o.»« VOR S0QUI.pi : Em iIBIS W’S'.': ir«r*t s % "" WmB&i „ M : ..-r» ** N tttxtymtti m «OH*» «• mtmmk Mwmni mma/z/W/. WKBmBKBBsmm Ce vor socialiștii, ed. a II-a, București, 1918. Foaie de titlu Studii critice (București, 1890) jfesd "• il î:: . ; tîex ›*" tvvW •t' ••••• i: -- v ivț^-; w:; sssgpsgp " T" NSSijéi^ X - r* . S.v, ----it-ssssi: -v „Săptămina ilustrată", nr. 2, din 10 ianuarie 1893, cu un desen al criticului semnat de Jiquidi NEOIOBÁGIA ii ; ;•'• i Neoiobăgia (Bucureștii 1910) România literară 13