România literară, aprilie-iunie 1974 (Anul 7, nr. 14-26)

1974-04-18 / nr. 16

O­PTICA noastră asupra acţiunii critice a lui Gherea se limpe­zeşte în perspectivă istorică, devine mai exactă şi mai dreaptă. Multe exagerări în­­tr-o direcţie sau în alta au fost abandonate prin examenul atent al textelor, preluarea fără discernămînt a unor opinii vechi (înţelegînd prin vechime nu numai stadiul interpretării de la 1900, dar şi pe cel din 1950 !) a fost părăsită in profitul adevărului obiectiv. Rolul jucat de Studiile critice ne apare azi mult mai clar, văzut în contextul literar al epocii şi în semnificaţiile prognozelor conţinute, multe dintre acestea fiind confirmate de dezvoltarea ulterioară a scrisului românesc. Citit în focul polemicilor contemporane, cu parti-pris-uri şi explicabile animozităţi, tex­tul a prilejuit cu puţine răstălmăciri. Ul­terior, victoria maiorescianismului fiind in­contestabilă, lectura prin filtre deformatoa­re n-a lipsit, cînd n-a fost înlocuită pur şi simplu cu apelul la citarea prin ricoşeu. Chiar partizanii sentimentali ai apostolu­lui socialist aveau în vedere, înaintea textului, acţiunea omului şi calităţile in­discutabile ale unei conştiinţe generoase şi comprehensive. Că Gherea nu mai era citit sau că fusese superficial înţeles în spiritul propoziţiilor sale, ne avertiza încă Felix Aderca în monografia sa din 1947. Comentarii ulterioare au adîncit sensu­rile unei lecturi contemporane, prevenin­­du-ne asupra unor modificări posibile în raportul dintre cronologia studiilor gheris­te şi evoluţia, extinderea ariei problema­tice : A. Marino (Gherea şi literatura e­­pocii, în „România literară", 1970, nr. 19), Mircea Iorgulescu (în substanţiala postfa­ţă la antologia Asupra criticei, „Minerva", 1973) şi Damian Hurezeanu (în capitolele finale din monografia publicată în 1973), fără a omite contribuţia exegetică a lui G. Ivaşcu la o mai complexă interpretare a operei, în ansamblu (1967). Progresele reale în direcţia unei lecturi adecvate n-au dizolvat totuşi toate rezervele. Dacă ele nu se mai formulează principial, mai pot fi întîlnite în refugiul consideraţiilor margi­nale, in unele săgeţi maliţioase, în expre­sia unei neîncrederi strecurată benign. O prejudecată ce mai persistă, împotri­va evidenţei şi prin eludarea lecturii di­recte, e aceea a vetusteţei, a unui ana­cronism. Gherea n-ar fi înţeles coordona­tele de evoluţie ale literaturii române de la răscrucea celor două secole, mai pre­cis intuite de Maiorescu şi de „Junimea“. Reliefîndu-se rezervele formulate de cri­tic faţă de creaţia unora din marii săi contemporani, se uită cu oarecare uşură­tate perspicacitatea selecţiei axiologice pronunţată de el, consacrarea unor studii analitice fără egal în momentul respectiv unora dintre valorile de virf ale epocii (E­­minescu, Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă, ul­timul fiind considerat atunci unanim drept un creator reprezentativ). Dar mai ales se omite faptul că Gherea discerne mult mai lucid decît confraţii săi de generaţie problemele reale din contem­poraneitatea literară, semnalează impasu­rile, primejdiile, avertizează asupra unor soluţii estetico-critice posibile. Dacă s-a bătut monedă comodă din interpretarea aşa-zisului său articol-program Asupra cri­ticei (1887), nu s-a observat îndeajuns semnificaţia net evoluată, mult mai mo­dernă, a poziţiilor exprimate in D. Panu asupra criticei şi literaturii (1896), unde definiţiile devin mai elastice, respingînd orice dogmatism socio-estetic, iar critica e privită drept creaţie („in acest sens estetic, deci, critica e tot o operă de artă“), fără ca implicaţiile ştiinţifice (şi apelul la domenii conexe) să-i fie refuzate. O pre­cizare care scapă adesea lecturii noastre e şi cea din Artiştii cetăţeni (1894) cu privire la relaţia biografie—operă : „Ceea ce face mărirea şi gloria artistului în pri­mul rînd e ceea ce-l face şi artist, adică arta lui. E deci natural ca arta artistului să fie băgată în seamă în primul rînd şi să întunece cealaltă parte, a vieţii artistu­lui". Mult înaintea lui E. Lovinescu, se­ află formulată în germene teoria sincronis­mului, ca o realitate a vieţii moderne, de­terminată de progresul tot mai extins al ştiinţelor şi tehnicii, al unei civilizaţii de tip urban, al rapidităţii informaţiei, al creşterii „relaţiilor continue între feluritele naţiuni", al contactelor sporite între „oa­menii culţi ai întregii lumi civilizate", al omogenizării condiţiilor „de viaţă econo­­mico-socială, morală“ etc. (1896). In ace­laşi spirit sunt elucidate concepte indispen­sabile dezvoltării criticii moderne, ca „li­teratură universală", „influenţă", „imita­ţie", „legile artei", „epoci şi curente li­terare“ ş.a. .­HEREA introduce primul în dezbate­rea critică de la noi ideea ritmuri­lor de evoluţie literară conexate creşterii vertiginoase a pulsului ansamblu­lui social-economic, ca şi relaţia dintre ac­celerarea şi complicarea vieţii moderne şi succesiunea curentelor, „modelor" literare. „Viaţa noastră modernă — scrie el — curge cu o iuţeală vertiginoasă şi în mersul ei ridică tot alte probleme sociale şi morale, iar arta oglindeşte intr-un mod artistic aceste probleme. lată de ce se trec aşa iute şcolile literare, modele literare. Aceste mo­de nu sunt capricii ale publicului, ele sunt rezultatele necesare ale vieţii noastre so­ciale. Iată pentru ce un scriitor atît de ge­nial şi modern ca Balzac pare a fi pen­tru noi deja îmbătrînit, şi iată pentru ce acuma scriitori cu nemăsurat mai puţin talent pasionează publicul modern, cu drept cuvînt". Intr-o schiţare a componen­telor posibile pentru o viitoare sociologie a literaturii, el semnalează cu prioritate probleme de bază : receptarea valorilor, uneori inegală în raport cu valoarea o­­biectivă, raportul artă-public, radiografia publicului cititor, cauzele şi formele de ma­nifestare ale „crizei literare”, mecanismul cristalizării curentelor noi, studiază apari­ţia unor fenomene artistice inedite (pe­simism, decepţionism, misticism, sexualism), a unor categorii exponenţiale („artiştii pro­letari culţi") sau modul de producere al inflaţiei în cîmpul poeziei (Genii necunos­cute, Dl. Panu...), dereglarea valorilor, fi­ziologia diletantismului în critica curentă (Critici volintari) ş.a. El subliniază limpede relaţia obligatorie între progresul social inevitabil şi mersul literaturii, care nu se poate înstrăina nici de „deslegarea" marilor frămîntări con­temporane, nici de ideea „transformării" structurilor, de conştiinţa că evoluăm „că­tre o altă societate, cu totul deosebită de cea în care trăim noi". Se prevestesc, spu­nea cu clarviziune, „furtuni mari, schim­bări radicale, care ar mătura o întreagă întocmire socială pentru a o înlocui cu alta. O astfel de epocă trecătoare nu poate să fi avantajoasă unei înfloriri li­terare", dar nici nu poate lăsa indiferente structurile liricii, prozei îndeosebi, unde nuvela şi romanul îşi revendică adecvarea sporită la complexitatea existenţei colecti­ve. Preponderenţa liricii (admirabil" expli­cată încă din 1896) trebuie să cedeze pa­sul structurilor epicii („pentru exprimarea acestei vieţi atît de bogate a omului mo­dern"), înaintea lui G. Ibraileanu şi M. Ralea, într-o epocă invadată de povestire şi de evocarea lirică, avertismentul : „ro­manul bate la uşa literaturii române" ii aparţine lui Gherea. Analiza pertinentă a atitudinii faţă de „moştenire", cu respin­gerea egală a ignorării şi a inhibiţiei, e însoţită de evaluarea la rece a realităţii literare contemporane ; o afinitate moral­­sentimentală ne leagă de „operele moder­ne", impresia lor e mai adincă asupra citi­torului fiindcă fondul lor afectiv ne ex­primă pe noi cei de azi („viaţa ce vibrea­ză în operele literare moderne e viaţa care vibrează in inima şi sufletul nostru. Mircea Zaciu (Continuare în pag. 14) Diagnosticianul Gherea „T­rasatura caracteristică..." έNTR-UNA din întinsele seri-I sori trimise din ţară fiicei să­li­le, Ştefania, căsătorită cu I Paul Zarifopol, şi soţului ei, ■ stabiliţi la Lipsea, Gherea s-a ■ oprit un moment asupra teo­riei lui Taine despre ceea ce a numit, la scriitori şi artişti, „la qualité maîtresse". O singură frază i-a fost de ajuns să tăl­măcească gîndirea esteticianului francez: „Taine zice că în caracterul unui scriitor e cîte o trăsătură caracteristică centrală lungă cari să organizeză toate celelalte, astfel că e acea trăsătură dominantă care-l caracterizează mai ales“. Trecînd de la domeniul esteticii la acela al vieţii şi al o­­mului, el continua: „In cîtva asemenea s-ar putea zice că în viaţa zbuciumată a unui om este cîte-o trăsătură caracteristică, ca­re mai ales i-o caracterizează şi îi hotărăş­te viaţa”. Trecînd apoi, brusc şi neaşteptat, la propria lui existenţă asupra căreia pînă atunci ii plăcuse să păstreze o tăcere a­­proape totală, a definit fără şovăială în a­­cest fel dominanta lui caracterologică: „A­­ceastă trăsătură caracteristică în viaţa mea e aceea ce s-ar putea numi tour de force". Noţiunea franceză n-a fost pînă acum tăl­măcită în limba noastră. S-a adoptat aşa­dar forma mai comodă a integrării sin­tagmei aproape întocmai, prin cuvintele turul de forţă, spre a exprima o perfor­manţă ocazională extraordinară, o reuşită neobişnuită, care cere deosebită dibăcie. Gherea a şi exemplificat expresia cu „un virtuos", intr-un circ „păşind cu mare dezinvoltură pe o frînghie subţire întinsă, pe o ameţitoare înălţime, ţinînd şi nişte greutăţi mari". Trecînd de la un caz rar la o categorie generală, Gherea preciza mai departe:­ „Sînt oameni — şi mai toţi nedreptăţiţi (în text „neîndreptăţiţi"), a­­parţin mai mult sau mai puţin acestei ca­tegorii — a căror viaţă e un şir lung de aceste tururi de forţă, şi astfel a fost şi viaţa mea". Oprim aci seria de citate, nu fără a trimite pe cititorii dornici de a cu­noaşte din zbuciumata biografie a lui Ghe­rea întreaga serie de „tururi de forţă", la volumul de Corespondenţă a lui C. Dobro­­geanu-Gherea, ediţie, studiu introductiv şi note de Ion Ardeleanu şi Nicolae Sorin, în colecţia de Studii şi documente a Editurii Minerva (1972). Seria este impresionantă. Nu ne miră deloc, citind toate greutăţile prin care a trecut eroul acestor performan­ţe, că organismul său s-a resimţit şi că o­­mul, fixat ca arendaş al restaurantului gă­rii din Ploieşti, a suferit tot restul vieţii de neurastenie, biruind-o, prin voinţă şi tena­citate, adică printr-un nou şi ultim „tur de forţă". Această boală a nervilor, căreia nu i s-a găsit pînă acum leacul, agravată prin insomnii şi spaime permanente („angoa­se") are mai adeseori, ca urmare, schim­barea caracterului celui suferind, care se retrage într-o singurătate cumplită, rupe cu ai săi şi cu lumea, sau dacă nu izbu­teşte să se izoleze cu desăvîrşire, îşi tero­rizează familia şi apropiaţii, fâcîndu-le şi lor viaţa imposibilă. Neurastenia e o boală eminamente antisocială, prin aceste mani­festări centrifugale ale individului. In mod cu totul excepţional, Gherea a izbutit să-şi domine boala şi să-şi păstreze mai departe, intacte, marile lui calităţi mo­rale de exemplar soţ, părinte şi, în sensul cel mai larg al cuvîntului, cetăţean. A fost un soţ şi un tată ideal, plin de gingaşe a­­tenţii şi faţă de cunoscuţi şi de prieteni, nedîndu-se în lături de la nici o solicitare bănească, venită de la amicii politici, so­cialişti din ţară sau din străinătate, de cîte ori apelau la generozitatea lui, într-adevăr fabuloasă. Generozitatea, coborîtă de pe planul e­­conomic pe acela sufletesc, coborîtă sau mai bine zis înălţată, este expresia cea mai palpabilă a bunătăţii. Calitatea morală do­minantă a lui Gherea n-a fost „turul de forţă“, cum credea el în pomenita scrisoa­re, aproximativ datată (1902); era prea fin ca să comită o atare confuzie şi pe deasu­pra, avea şi prea mult umor ca să nu-şi fi dat însuşi seama că glumeşte transcenden­tal, cînd face dintr-o constantă a vieţii lui, una a caracterului său! Intr-adevăr, una este de a fi fost mereu pus de viaţă în situaţii atît de dificile, incit numai prin cîte un „tur de forţă" s-a putut de fiecare dată descurca, şi alta fondul intim şi fun­damental al caracterului celui lovituit de adversităţi. Intr-un schimb de scrisori cu G. Ibrăilea­­nu, o vreme mai tînăr comilitan, Gherea a fost într-un fel nevoit să-şi recunoască a­­ceastă calitate, de altfel universal recunos­cută. A făcut-o însă cu reţinere, întrucit îi adresa fostului tovarăş de luptă o scri­soare deschisă, apărută în „Adevărul“ de la 25 decembrie 1909. Somat oarecum să se desolidarizeze de violenţele verbale de ca­re Ibrâileanu, în toiul unei polemici, nu fu­sese scutit, Gherea preciza: „Sunt contra violenţelor nu numai pen­­tru că — după cum zici d-ta — sunt un om bun". Urmează, îndată, din excesivă pudoare, o figură de stil, foarte veche, folosită de antici şi numită lu­otă: „Evident, nu voi fi fiind tocmai un om rău". Se ştie că două negaţii fac o afirmaţie. A nu fi un om rău, înseamnă a fi un om bun. Aceasta-i figura de stil, litota! Gherea adăuga, alunecînd asupra aces­tui gingaş punct: „Dar sînt contra violenţelor prin însăşi organizaţia firii mele. Am fost menit, aşa cum m-a lăsat dumnezeu, să fiu un om de carte, un cercetător, şi — dacă nu m-aş teme de un termen prea îndrăzneţ — un semănător de idei". N­U, TERMENUL nu este prea îndrăz­neţ. Gherea a fost la noi cel mai însemnat dintre primii râspinditori ai teoriilor socialismului ştiinţific, ai doc­trinei marxiste. Din păcate, contemporani cu el au fost şi alţi oameni de carte, care au admis, o­­dată cu ideea revoluţiei sociale, şi pe aceea a violenţei. Un intelectual francez, cu numele Georges Soret, a şi teoretizat violenţa, în cartea de mare răsunet: Refle­xions sur la violence (1908). Scrisoarea lui Gherea este ulterioară acestui eveniment publicistic de scandal, dar de scandal scontat şi obţinut. Cum calităţile ca şi defectele nu circulă in lume, la acelaşi individ, singure, ci mai adesea în serie, sau măcar în cuplu, am observa că la Gherea, bunătatea mergea mînă în mină cu altă însuşire, tot atît de rară, modestia. Gherea continua: „Adver­sităţile soartei însă şi o viaţă extrem de grea mi-au pus piedice insurmontabile in drumul acesta. Ce-am scris sínt numai sfă­­rîmături de ceea ce ar fi trebuit şi, poate, aş fi putut să scriu. Sint deci numai scrii­tor, cercetător. Şi ca să vezi cit de puţin sint militant, ajunge să-ţi spun — deşi sînt om bătrin — că eu n-am rostit încă trei cu­vinte într-o adunare publică". In afirmaţiile despre ei înşişi, şi mai ales în mărturiile publice ca aceasta, se mani­festă mai adesea lauda de sine decît mo­destia pînă la tăgăduirea meritelor unanim recunoscute. Cine scrie pro domo, scrie mai adesea cu fruntea ridicată şi cu nasul în vînt, adulmecînd aprobările publice. Sti- Şerban Cioculescu (Continuare în pag. 14) Fotografie a lui Caragiale cu o dedicaţie pentru C. Dobrogeanu- Gherea (1911) 12 România literară „Critica europeană a înţeles că împerfecţia omenească fiind în natura omului, împer­­fecţia artistică e în natura artistului şi, mai mult decît atîta, ea a înţeles că meritele şi nea­junsurile, partea negativă şi cea pozitivă a unei creaţiuni artistice se ţin strins legate, se condiţionează una pe aia şi nu se poate pricepe bine chiar partea pozitivă a creaţiunei, dacă nu se pricepe partea negativă*. (Asupra criticei) ■ Gherea are un stil mişcare avînt ţi căldură. Stilul său e persuasiv ţi sugestiv. Unul din mijloacele cu care reuşeşte el mai bine să cap­teze convingerea cetitorului este argumentarea prin exem­ple şi comparaţii clarificatoare. Acest mijloc îl întrebuin­ţează Gherea şi în articolele sale de pură critică, dar mai cu samă în polemică, gen literar în care a excelat poate mai mult decît în oricare altul, căci împreună cu Panu şi Maiorescu, Gherea a fost polemistul cel mai talentat din publicistica română. Polemica din „Studiile" sale „critice" este plină de urba­nitate şi de politeţă. Iar fericirea de a nu fi fost direct amestecat în vălmăşagul publicisticei periodice, i-a îngă­duit să-şi păstreze întotdeauna o atitudine de distincţie şi de mindrie. lată pentru ce in paginile lui nu se găsesc decît puţine ecouri ale numeroaselor atacuri îndreptate împotriva lui în cursul celor treizeci de ani de luptă. Prin aceasta el se asamănă iarăşi cu Maiorescu, care avea însă o şi mai mare putere de stăpînire. Polemica lui Gherea este un model şi de strategie şi de bună-credinţă, oricît aceste două noţiuni ar părea con­tradictorii. Gherea are întotdeauna comprehensiune pen­tru gîndirea adversarului. El recunoaşte partea de adevăr din opinia celui cu care discută. Atacul său este însă tot pe atît de viguros, pe cît este şi de loial. Procedeul său favorit in polemică este reducerea la absurd a adversa­rului. In acest caz Gherea are imaginaţia inventivă şi adesea plină de humor, ceea ce dă polemicii sale o sa­voare deosebită. G. IBRÃILEANU ■ Gherea e un înainte-mergător, unul din oamenii aceia cari, cheltuind mult talent şi întrebuinţînd muncă stăruitoare, izbutesc să deschidă calea unui nou gen literar. Odată munca aceasta făcută, cei ce vin mai tîrziu au drumul mai uşor şi condeiul mai slobod. N. IORGA ■ ...Gherea a fost, totuşi, întemeietorul­­criticei­ noastre, în accepţia modernă a metodei analitice şi în punerea unor probleme, indiferent de originea şi rezolvarea lor, cu o vi­goare polemică ce le-a dat o vioiciune rar găsită după aceea. E. LOVINESCU ■ ...Gherea instituie la noi critica de analiză. Studiile sociologului marxist asupra scriitorilor timpului sînt primele cercetări mai adîncite ale meşteşugului scriitoricesc şi, ca analist, Gherea va fi urmat chiar de cei care în viitor se vor depărta de ideologia lui sau o vor ignora. Şi totuşi, după consolidarea criticii de analiză, nici doctrina socială a cri­ticului nu va rămîne neînsumată de generaţiile secolului al douăzecilea. VLADIMIR STREINU ■ Lui Maiorescu i-a urmat Gherea, ca o necesitate; cri­tica prea se confundase cu magia. Trebuia coborîtă pe pâmint. POMPILIU CONSTANTINESCU V !* i taciHiiT» «o.»« VOR S0QUI.pi : Em i­IBIS W’S'.': ir«r*t­ s % "" WmB&i „ M : ..-r­» ** N­ tttxtymtti m «OH*» «• mtmmk Mwmni mma/z/W/. WKBmBKBBsmm Ce vor socialiștii, ed. a II-a, București, 1918. Foaie de titlu Studii critice (București, 1890) jfesd "• il î:: . ; tîex ›*" tvvW •t' ••••• i: -- v ivț^-; w:; sssgpsgp " T" N­SSijéi^ X - r* . S.v, ----­it-ssssi: -v „Săptămina ilustrată", nr. 2, din 10 ianuarie 1893, cu un desen al criticului semnat de Jiquidi NEOIOBÁGIA ii ; ;•'• i Neoiobăgia (Bucureștii 1910) România literară 13

Next