România literară, aprilie-iunie 1976 (Anul 9, nr. 14-26)

1976-04-15 / nr. 16

I Cronica literară UN SCURT ROMAN, evident autobiografic, este înainte de tă­cere de Paul Georgescu. rorman­­jurnal, concis, pe alocuri telegrafic, ner­vos, plin de idei, evocînd o atmosferă mai degrabă decit simple evenimente, o experienţă capitală mai degrabă de­cit o viaţă. Subiectul­ e acesta : un tînăr comunist de douăzeci de ani, condam­nat la moarte în timpul războiului pen­tru activitate ilegală, îşi notează in­tr-un caiet impresiile ultimelor zile şi nopţi. O celulă, un om singur şi foile albe de hîrtie , mărturia unui om că­ruia nu i-a mai rămas, după umilinţe şi schingiuiri, decît moartea. Cunoaş­tem, de la Malraux, de la Fucik şi de la alţii, acest fel de literatură în care ceea ce contează în primul rînd este accentul de autenticitate, dincolo de orice artificiu şi de orice formulă. Au­torul însuşi îşi defineşte cartea foarte bine : „Ei nu, nu totul şi încă nu ţi-am servit aici aventuri (deşi de epic nu ducem lipsă), nici biografii de eroi (deşi aceştia există), am încercat să păstrez, să evoc, o anume tensiune a timpului, o anume calitate a umanului, o anume atmosferă irepetabilă, ce şi ea a dat o măsură a epocii, a omului, măsura tu­turor lucrărilor“, înainte de orice este celula, spaţiul dreptunghiular pe care povestitorul îl descrie minuţios, obsedant, dar şi iro­nic, din nevoia, desigur, de a-şi crea o diversiune pentru spaima (atît de ome­nească !) a sfîrşitului iminent. Patul, becul spînzurat de tavan, pereţii cu mi­cile lor neregularităţi de tencuială, ro­binetul, şanţul de scurgere, uşiţa de e­­vacuare, ochiul prin care se simte pri­vit din afară — totul e fixat, inventa­riat, cu plăcerea detaliului. Acesta e „apartamentul“ sau „să nu exagerăm, o simplă garsonieră“, în care condamna­tul se simte, după lungile luni de nesi­guranţă şi urmărire, singur, neamenin­­ţat direct, liber să gândească şi să facă bilanţul . „Am spus că garsoniera mea este par­dosită cu ciment. Placa de ciment, în apropierea peretelui dezagreabil, ondu­lează în jos, bucla oprindu-se la jumă­tatea ei, de zid, astfel îneît formează o semitubularitate, un mic şanţ concav, adînc de o palmă verticală şi lat de două palme, aşezate în lungime Adîn­­cim­ea şi lăţimea adînciturii sînt însă inegale ; de proporţiile indicate lînga uşă, el, şănţuleţul, se adînceşte şi lăr­geşte lin, egal, astfel îneît lingă perete­le cu fereastra, bucla e satisfăcător de mare, cam de două palme verticale, în adîncime, cam de patru lungimi de pal­me în lăţime, astfel îneît semitubulari­­tatea prezintă­­o repede şi constantă în­clinare spre uşă, spre fereastră. O, lipsă a spiritului ştiinţific, depăşit umanism : ce înseamnă exact că de la pat la pe­retele dimpotrivă e doar un pas potolit, că bunul ploşniţiu al peretelui îmi vine pînă la plex, şi ce e cu toată măsură­toarea asta, cu palma în lung, cu palma în lat, cu palma în jos, care este pro­porţia unei palme, a unui pas potolit, care e înălţimea unui om — poate un om servi drept măsură exactă ? Dar, în lipsă de ceva mai bun, folosesc măsu­ra asta, şi anume a mea, doar pot fi eu măsura omului ? Fireşte, nu, dar nu dispun de ceva mai convenabil“. Se remarcă îndată că realismul nota­ţiei — revenirea pe fiecare lucru, pre­cizia infinitesimală pusă în descriere — nu constituie un scop în sine : con­damnatul la moarte îşi măsoară celula cu propria unitate de măsură. Aşadar, nu locul, ci omul se află în centrul a­­tenţiei şi palma în lung, palma în lat, fiind esenţa măsurii, este totodată şi esenţa umanului. Omul acesta este un erou, căci moare pentru o idee ; dar este un erou de dimensiuni obişnuite, pe care nu-l ocolesc nici orgoliul, nici frica. Noţiunea de eroism pe care o implică destinul tînărului de douăzeci de ani nu are nimic transcendental, metafizic. Din contră, autorul stăruie cu dispreţ asu­pra eroismului romantic, individualist, neuman şi caută o altă accepţie a no­ţiunii : „Iată de ce, tocmai e caracteristic faptul că eu nu sunt de fel un erou, fiindcă eroii sunt in orice timpuri şi îm­prejurări eroici şi lumea nu e niciodată atît de liniştită încît să nu aibă, într-un fel sau altul, nevoie de eroismul lor nativ şi firesc ; dar cînd regulile omu­lui-măsură sînt abolite, aceste vechi noţiuni uzate, familiare şi obosite devin atît de viguroase, îneît ridică, tocmai ele, energii uriaşe, insuflă forţă unor oa­meni foarte obişnuiţi, civili, şi-i trimit la o luptă imposibilă. Or, victorioşii, cei ce au zdrobit armate, cei ce calcă legea «omul, măsura tuturor lucrurilor», ama­torii de teribil, colosal, sublim şi spec­taculos, cei din rasa stăpînilor, uită tot­deauna de forţa celor fără forţă, de arta militară a civililor şi de mînia calmă a celor paşnici, iar cînd începe să se manifeste împotrivirea maselor, ei o privesc cu dispreţ. Dar cînd, împotriva forţei, se ridică oameni paşnici care merg la moarte fără să şovăie, forţa a­­ceea faraonică e condamnată şi nimic n-o mai poate salva“. Tonul­ însuşi al jurnalului este aces­ta : natural, pînă la familiaritate, mai curînd dispreţuitor şi ironic decît dis­perat, deloc excesiv, pompos, din con­tra, restabilind pretutindeni adevărul o­­bişnuit, comun, în ce-i priveşte pe alţii, ca şi in ce-l priveşte pe însuşi povesti­torul. Aici apar deopotrivă diferenţele şi asemănările de celelalte proze ale lui Paul Georgescu. Diferenţa principală constă într-un efort de firesc. Situaţia în care se găseşte personajul fiind tra­gică prin natură, ea nu mai putea fi încărcată de semnificaţii suplimentare fără a deveni fastidioasă. Un anume schematism, chiar, e inevitabil. Tinerii şi mai puţin tinerii comunişti cu care condamnatul a fost în legătură consti­tuie un fel de figuraţie pe care avem de cîteva ori impresia a o mai fi întîlnit. Lică e activistul ideal, pragmatic, Cri­­şan, intolerantul fanatic ce se dovedeşte laş la prima probă, Vasile e omul cu experienţă, care insuflă curaj tuturor prin simpla prezenţă şi aşa mai depar­te. Literar vorbind, mult mai vii sînt personajele care aparţin celeilalte lumi, de care eroul principal se desparte cu oroare în clipa în care se decide pen­tru lupta revoluţionară. In portretiza­rea lor reapare întreg spiritul antibar­ Cella Serghi Mirona Editura Minerva, 1915 • ANUNŢAT in 1938 printr-un frag­ment — Cînd Mirona nu doarme — in „Viaţa Românească“, romanul Cellei Serghi, aflat acum la a doua ediţie, a apă­rut în 1950 sub titlul Cad zidurile. Cu mo­dificări substanţiale şi purtind numele de Cartea Mironei, a fost retipărit in 1967 pentru a deveni, după alţi ani, Mirona. Critica a comentat şn special procedura narativă, pitorescul unor medii familiale şi sociale, lirismul autobiografic împletit cu evidente calităţi analitice. Formula ro­manului în roman, ajunsă la strălucire prin Gide, Huxley, Julien Green, iar la noi prin Camil Petrescu şi Mircea Eliade, se regăseşte insă la Cella Serghi intr-un mod care nu are de ce să suscite discuţii teoretice deosebite. In contextul conven­ţiei epice adoptate, ideea personajului de a scrie un roman, pare mai mult expresia unei ambiţii adolescentiene de epatare şi emancipare printr-un act teribil, care în­tre cele două războaie putea fi pentru o tînără fată scrierea unui roman, decît un gest dictat de o exigenţă interioară, de o experienţă sau o idee ce se vrea exterio­rizată estetic. Impresia este că vocaţia nu-şi are şi obiectul, că Mirona vrea să scrie dar nu ştie cum şi despre ce. Tot aşa, pitorescul atmosferei vetuste, al familiei cu mătuşi decrepite şi poduri încărcate de taine, nu mai surprinde după romanele lui Călinescu. Copilăria, reac­tualizată prin rememorare ca un drum al iniţierii colorat de inocenţă şi cruzime, de stări fantastice sau numai stranii, de­clanşate, de exemplu, de palparea unor ciuperci răsărite pe o grămadă de moloz, noaptea, pe un maidan, nu deschid nici ele un drum de sensibilitate după ce ado­lescentul lui Bleeher investigase sistema­tic efluviile de senzaţii ale universurilor necunoscute, provocate de vibraţiile enig­matice ale obiectelor lumii reale. Romanul Cellei Serghi ar părea că se situează fie într-o descendenţă, fie în­­tr-alta ; ar fi însă o nedreptate, deoarece aduce totuşi, în romanul românesc, un nou univers, cu o spiritualitate specifică. Ne aflăm de fapt in faţa primei biografii ghez şi antifilistin al prozei lui Paul Georgescu. Şi, odată cu el, procedeul caricaturii, al şarjei groteşti, dusă la excelenţă în Trei nuvele. Caria Şarlo­ta, mama, cu o biografie balzaciană, e un personaj caragialesc, o femeie „teri­bilă“ , autoritară, ambiţioasă, măreaţă şi ridicolă, care nu izbuteşte în pretenţiile ei sociale, deşi îşi atinge mereu scopu­rile provizorii. Valentin, tatăl, înfăţi­şează o formă de alienare inversă, prin succes. Fermecător, inteligent, plin de bune intenţii, el scoate bani şi glorie din orice, fiind, de exemplu, decorat de ministrul Agriculturii după ce scrisese cîteva reportaje înspăimîntătoare des­pre situaţia ţărănimii. „O valoare in­trodusă într-un mediu fals devine ea însăşi falsă“, spune Valentin însuşi cu o cruzime, cînd e vorba să se judece, care poate trece drept cinism. Şi, pen­tru ca paradoxul existenţei lui să fie complet, acest om în fond nepericulos pentru nimeni, instabil şi superficial, moare asasinat de legionari pe cînd încerca să fugă (fiindcă despre curaj nu poate fi vorba) printr-un luminator. Caria Şarlota ilustrează faţa rapace, nemiloasă, urîtă, a unei mici burghezii ce vrea să răzbească social, să acapare­ze interesul, să-şi facă o situaţie prin relaţii, manevre abile sau chiar prin şantaj . Valentin e micul burghez non­şalant, aristocrat, dăruit de la natură cu toate însuşirile (Caria Şarlota fiind privată de ele) şi grăbit să te risipeas­că aşa cum se risipesc de obicei lucru­rile pentru care n-a fost nevoie să te lupţi. Din această familie (se adaugă o mă­tuşă de modă veche şi doi unchi griju­lii, burghezi limitaţi şi relativ cumse­cade) provine tînărul revoluţionar. „Ideologia“ lui (la douăzeci de ani) este, inevitabil, sentimentală, o formă de ranchiună socială, născută din dis­preţ şi ură faţă de mediul naşterii (sa­lonul, promiscuu în toate sensurile, al Cariei Şarlota, viaţa fără busolă mora­lă a tatălui) şi totodată din nevoia de a­­nterioare, care are ca personaj pe crea­torul feminin de literatură, realizată prin­­tr-o ficţiune ce împrumută voalat cite ceva din datele autorului ei. Nu avem nici o clipă senzaţia că ne aflăm înaintea unei confesiuni şi nici înaintea biografiei romanţate a Cellei Serghi, ci în faţa „bio­grafiei“ creatorului feminin în genere, Mi­rona este, in acest sens, un roman excep­ţional. Mai întii să semnalăm acea atitudine evazivă a Mironei inaintea ideii provenită din jocul de forţe stabilit intre o anumită oroare a feminităţii de a se expune fie chiar şi în plan spiritual, sentimentalis­mul ce dictează majoritatea actelor, şi principiile unei oricît de firave conştiinţe­ estetice care obligă la simplificarea bogă­ţiei de nuanţe afective ale realităţii invi­­tând spre generalizare şi obiectivitate. Mi­rona ar vrea să cunoască totul, dar ea leşină la prima intilnire neprevăzută sau este incapabilă să se desprindă dintr-o le­­ătură amoroasă insalubră. Luciditatea ei se exercită deocamdată pe parcele mici de realitate. Dornică să creeze, Mirona întreprinde diverse acţiuni, mai puţin insă din raţiunile unei conştiinţe teoretice sau din tentaţia aventuroasă de a proba o idee sau de a găsi una şi mai mult dusă de flu­xul sentimentelor şi al întîmplării. Bio­grafia eroinei, tînjind după stabilitate, este alcătuită din intimplări zilnice, lipsită de revelaţia descoperirilor fundamentale. Fiind un receptor la dispoziţia sentimen­telor şi evenimentelor exterioare, ea va reda atunci, cu o obiectivitate uşor halu­cinantă, colorată de senzaţii, lumea in care se mişcă. Empirismul ei, amestec de pasivitate, de fineţe, a simţirii şi o capa­citate de iscodire tipic feminină, îşi gă­seşte material suficient în investigarea feminităţii pe toate treptele biologice. Pe parcurs, Mirona capătă o aură de demonic deoarece, căutind puritatea ideală, este corectată de creaţie in sensul că aceasta îi revelă că nu se poate bizui exclusiv pe o asemenea materie. Scriind, Mirona este atrasă spontan de imaginea casei Caţian, de un personaj duplicitar ca Ştefan sau de menaje suspecte ca acela al Giuliei ori al părinţilor lui Gian. A crea va deveni în cele din urmă sinonim cu a acţiona (ex­perimenta) cu luciditate, estetic sau social. Textul romanului, sinuos, liric, parcă fără o ordine interioară, reflectă un mod de gindire şi de sensibilitate ca şi o tipolo­gie creatoare în formare, in ritmul ei. Mireia Roznoveanu găsi un ideal pentru care să merite să trăieşti şi chiar cum o arată cartea, în cele din urmă, să merite să mori. Per­sonajul nu e însă un fanatic, ci un om lucid. Aici perspectiva ulterioară a auto­rului intervine, clarificînd poziţia şi dînd instinctului revoluţionar al erou­lui o anume temelie teoretică şi, aş a­­dăuga, un stil al expresiei. Pentru că­­sînt de acord cu Valeriu Cristea) nu tînărul erou scrie totdeauna în jurna­lul devenit înainte de tăcere, ci, adesea, autorul matur de azi. N-aş spune că e o discrepanţă (efortul spre firesc exis­tă) şi că, pentru o carte de mărturii cu acest titlu, stilul ar fi inadecvat : stilul nu e nici impecabil, nici elegant, e mai curînd voit dezordonat, cu sincope me­nite a sugera tensiunea sufletească a ce­lui care scrie. Dar e un stil „adult“, cu u­­nele momente livreşti,­­ cu o distanţă sarcastică faţă de clişee verbale care in­dică distanţa istorică faţă de evenimen­te şi idei. Iată chiar prima frază : „Este evident, azi am intrat într-o nouă eta­pă, superioară, a existenţei mele — toa­te semnele o dovedesc. Desigur, nu e pentru prima oară cînd săltat într-o pe­rioadă nouă, etc...“). în orice caz, înainte de tăcere e una din cele mai bune cărţi despre ilegali­tate publicate la noi, de o autenticitate ce a fost remarcată de aproape toţi co­mentatorii. Nicolae Manolescu • UN ROMAN despre copii aflaţi­­ graniţa dintre copilărie şi adolescentă este noua carte a lui G. D. Vasile. Pani-Al­­bastră este porecla elevului Gelu, venit să-şi petreacă vacanţa mare în satul său, la căderea Jiului în Dunăre, in Lişteava. Chiar dacă nu urmează să participe la aventurile unui Winnetou, băiatul de 14— 15 ani se va izbi de cîteva uimiri, nedu­meriri şi taine care desăvîrşesc, in rosto­golirea lor ameţitoare, procesul iniţierii sale, al intrării tinărului in viaţă, nu, cu expresia autorului, „o expediţie care nu se termină niciodată“. Dumitru, tatăl său, cumulează diverse meserii limitrofe : dul­gher, tîmplar, constructor ş.a., fiind şi un vechi crescător de porumbei. In vremea războiului, unul dintre porumbei, chemat de stăpini cu apelativul Pană-Albastră, mijloceşte dialogul dintre Dumitru şi un luptător anti-fascist. Este şi acesta un punct din „programul“ înlănţuit al taine­lor ce se desfăşoară şi, la urmă, se dez­leagă, înaintea ochilor curioşi ai copilului. Alte puncte din „programul“ regizat de scriitor ar fi : înmugurirea iubirii, întă­rirea, printr-o superioară înţelegere şi participaţie, a sentimentelor de prietenie şi datorie, cunoaşterea raţiunilor pentru care se duşmănesc cele două comune în­vecinate, Lişteava şi Zăvilenii, asimilarea muncii (pentru sine şi pentru semeni) ca principiu motor al vieţii etc. Dacă, în general, pitorescul poreclelor şi regio­nalismul termenilor localizează abuziv na­raţiunea, sunt şi unele formulări fericite, particularitate, intre care merită să reţi­nem: „fete lucru dracu-n casa popii!“; „fir­­ar-fostu-să-fie !“ ; „e soarele la prînzu-ăl mare şi-auzi, la el, că e prea de noapte“. Şi leit-motivul cărţii : „Vacanţă să fi fost asta ? Atitea s-au întîmplat in această vară incit, unora, le-ar fi de-ajuns pen­tru o viaţă“. Mircea Constantinescu Omul, măsura tuturor lucrurilor PAUL • GEORGESCU a*, înainte de tăcere Paul Georgescu. înainte de tăcere. Edi­tura Albatros. 1975. G. D. Vasile Panä-Albasträ in expediţia neterminatä Ed. Scrisul românesc, 1915 România literară .

Next