România literară, octombrie-decembrie 1981 (Anul 14, nr. 40-52)
1981-10-01 / nr. 40
Poezia civică, astăzi la poezia universală de la origini pînă astăzi se conturează distinct o lirică cetăţenească, generos deschisă spre evenimentele cetăţii şi, implicit, ale umanului. Persistenţa în timp a temei constituie dovada elocventă a persistenţei sentimentului civic, a inserţiei poetului in fiinţa naţiunii, a identificării cu năzuinţele şi speranţele poporului. Expresie a unei problematici esenţiale, întruchipînd intr-o determinare concretă un ansamblu de semnificaţii, experienţe şi trăiri caracteristice momentului concretistoric, poezia civică exprimă un mesaj care sintetizează aspiraţiile majore ale unei clase sociale sau, uneori, ale unei întregi naţiuni. Sentimentul civic il putem avea toţi, dar forma, profunzimea şi mijloacele prin care se exprimă sunt specifice poetului. Anul 1840 de Gr. Alexandrescu, Deşteptarea României de V. Alecsandri, Scrisoarea III de M. Eminescu, Noi, Oltul şi Rugăciune de O. Goga, Letopiseţ de T. Arghezi ş.a. reprezintă momente semnificative in evoluţia poeziei civice autohtone. Evident, în umbra autenticei poezii cetăţeneşti s-au adăpostit şi înfloresc încă improvizaţia, impostura, alcătuirile modeste, căznnt elaborate, cuvintele goale, retorica afectată. „Numai cu sentimente patriotice sau cu simularea lor — observa cu îndreptăţire Eugen Jebeleanu în eseul Pro Patria — nu se poate face Artă“. Prezenţa în poezia civică a unei mase de moloz mimetic a pus adesea, fără temei, tema ca atare sub semnul efemerităţii. Poezia civică se inspiră cu predilecţie difictualitatea fierbinte însă zona este pîndită de riscuri. Nu de puţine ori, distanţarea insuficientă nu permite creatorului perceperea integrală a fenomenelor social-politice şi restituirea imediată rămâne, nu o dată, irelevantă. Odinioară ca şi azi, lirica cetăţenească aduce iarăşi în discuţie statutul esenţial al poeziei : în ce măsură lirica nutrită din sevele actualităţii izbuteşte să fie în acelaşi timp a vremurilor toate ? Studiul universului poetic contemporan ne dezvăluie cîteva din atitudinile esenţiale ce permit poetului să intre in straturile lirice superioare. Cronologic, o primă treaptă notabilă în afirmarea sentimentului civic o constituie identificarea patriei cu totalitatea reprezentărilor poetului despre ţara în mijlocul căreia trăieşte. In poezia Patria, de pildă, Mihai Beniuc îşi începe fiecare strofă cu întrebarea : „Ce-i patria ?“ Succesiunea întrebărilor creează voit impresia unui chestionar şi fiecare nou răspuns conturează un alt element ce defineşte simbolic noţiunea de patrie : preocuparea pentru bunăstarea obştească, sentimentul de durere al omului care se teme că o zăpadă tirzie ar putea periclita recolta ţării... etc. Aceeaşi tehnică, exprimată într-un registru imagistic superior, o întilnim în Patria de Zaharia Stancu . ..Patria este ţărîna pe care o calc, / E văzduhul pe care îl respir, / Patria e zumzetul albinelor / Care culeg mierea din flori...“. Enumerarea continuă ca şi cum poetul ar transpune în versuri imaginile simbolice din stema ţării, integrîndu-şi metaforic propria-i persoană în colectivitatea naţională : „Patria e poporul acesta / în mijlocul căruia am răsărit. / Ca o trestie subţire, ca un plop mai apoi / Şi-am ajuns la bâtrineţe stejar“. Identic procedează Horváth Imre un Pămint însorit. Metafora titlului se sprijină pe sintagmele temă „ţara“ şi „poporul“, ce se desfac în sufletul poetului prin intermediul unor expresii de rafinată simplitate „in mii de feţe“ : „Iubesc poteca-ngustă prin fineţe, izvorul care susură pe prund / şi moara cu ecoul ei profund, / cîmpia inserată-acum de ploaie...“ etc. Noţiunea de patrie nu se limitează numai la un spaţiu geografic anume şi ulterior poeţii au încercat să surprindă existenţa în timp a ţării printr-un discurs poetic cerebral, ce permite reliefarea unor sensuri mai adinei, mai subtile, în Pămint etern, Vasile Nicolescu strânge imaginea ţării într-o fastuoasă personificare : „Te pot privi prin spicul acestui fir de grâu, / prin insomnii de muguri ce-aşteaptă să-nflorească, / cu ochiul crud al pietrei ascunse-n fund de rîu, / prin nori de sălcii umbra ţi-o pot privi regească“. Ion Brad se identifică cu vocea omului de rind, „un strop din nemurirea unui neam“, participant anonim, de-a lungul istoriei, la faptele ei şi, în acest sens, Balada Alba- Iuliei are valoarea unui emoţionant simbol. In cele patru Forme, Ion Caraion conceptualizează sentimentul patriotic. Versurile sunt construite prin juxtapunere, cu evitarea conjuncţiilor şi prepoziţiilor : „Cînd se culeg roadele, pleacă păsările. / Cind vin păsările se zămislesc roadele. / Hora nu imbătrîneşte niciodată“. Perspectiva cosmică a estompat filigranul culorilor. Multiple, sugestiile şi intuiţiile arhetipale sunt inseriate într-o succesiune de structuri etice expresive : hărnicia oamenilor grefată pe miracolul germinaţiei perpetue, optimismul funciar, munca şi jocul. Forma a II-a elogiază perenitatea poporului „coboritor din două şiruri de-mpăraţi“ , următoarea strînge freamătul constructiv contemporan sub genericul epitetului „omenie“, iar ultima reafirmă unicitatea destinului naţional : „Aici viitorul şi trecutul se culcă in flăcări“ — prin reluarea metaforei : „De jur împrejur apele curg in eternitate, / ca forma gîndirii spre forma durerii“. Ulterior, în Interogarea magilor, Ion Caraion a tăiat în cuvinte acest aforism : „Ţară. / Statuie in care timpul va sculpta veşnic“. O ALTA atitudine fundamental lirică, prin care poezia cetăţenească a trecut prin proba de foc a timpului, o constituie înlocuirea goalei retorici, cu trăirea autentică. Poezia adevărată a semnificat totdeauna ardere creatoare, a crescut pe un limbaj forjat pînă la incandescenţă. Poetul proiectează sensibilitatea sa asupra timpului istoric şi se străduieşte să recristalizeze, în complexitatea ei obiectivă, realitatea căreia i-a fost martor. Poezia nu este viaţa însăşi, ci viaţa trecută prin retortele subiectivităţii poetului, viaţa sublimată, transfigurată, ce metamorfozează realul, determinîndu-l să intre în zona eterată a lirismului. Un pionier al acestei atitudini, in poezia de azi, rămine Nicolae Labiş. Pe urmele lui Eminescu, Nicolae Labiş redescoperea, în Primele iubiri, poemul ca introspecţie, ca modalitate analitică a unei biografii sincopate, degajate de elementele impure şi întors într-o meditaţie asupra realităţii interioare a omului. Un adolescent arde în flăcările revoluţiei, îşi mistuie întreaga fiinţă in clocotul ideatic şi imagistic, transformind tot ce atinge în cîntec. Culorile, sunetele. „întreaga lume a sufletului, vie, / palpită-ntr-o frenetică beţie“, ca în corespondentele lui Baudelaire, reliefând individualitatea trăirilor interioare printr-o euforie de puţin intîlnită fineţe : „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. / Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vuiesc fără furtună / Intr-un ameţitor, sonor balans, / în vil vibrează struguri străvezii — / Cristalurile cîntecelor grele — / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca rouă nasc în ierburile mele“. Substantivele : lumină, oglinzi, şi struguri sunt scoase din sfera cotidianului, poetul infuzindu-le un polisemantism inexistent în afara organizării sintactice. Apoi, prin integrarea imaginilor acustice, picturale şi motrice într-un spaţiu aglomerativ, textul adună şi corelează sensuri de la fiecare cuvînt în parte, iar lexicul în totalitate degajă un nucleu de semnificaţii. O trăire aproape similară, prin identificarea cu străvechiul pămint strămoşesc, realizează Nichita Stănescu în Ţara : „Oh, şi ce am sfînt pe lume, / dulcele pămint al tău, de vis / Şi tot ce-i în tine nume / de caisă din cais — II Totul, tot ce este adevăr / stă-n îmbrăţişarea noastră, / ramură cu flori de măr / şi — c-o pasăre măiastră“. în Patria, metaforele simbol sugerează că ţara reprezintă universul spiritual, pe care noile generaţii îl lasă, reîmbogăţit, moştenire urmaşilor : „Sentimentul soarelui răsărind / împreună cu cea mai suavă doină din fluier, / copacul sub care m-am sărutat mai întîi, / bolta, ciorchinele cu o mis de boabe, / surîsul bărbătesc al tatălui meu, / primul meu fir de păr alb, şi mersul graţios al adolescentei, / ale tale sunt Patrie / dintotdeauna“. Un procedeu de asemenea esenţial liric, conturat in poezia ultimilor ani, îl constituie efortul constant al tuturor generaţiilor poetice de a se întoarce spre evenimentele contemporane, social-politice, din perspectiva unei atitudini meditative. Dintre modalităţile concrete, multiple, reţinem cîteva ce ni s-au părut mai expresive. In Macarale la marginea oraşului, Geo Dumitrescu reactualizează mitul jertfei din legenda Meşterului Manole. Desigur, este vorba de prezenţa adulterată a mitului folcloric, de o vizibilă „degradare“ a arhetipului arhaic. Transparenţa iniţială a fost înlocuită cu un substitut ce închide, prin analogie, întregul foşnet înnoitor al ţării, deschizindu-l spre plurale semnificaţii. Aspecte similare intîlnim în Şarja şi Cariatida de Ion Gheorghe."'CrESCUŢI în patosul construcţiei socialiste, poeţii intraţi in cîmpul liric după 1960 trăiesc cu sporită intensitate vibraţiile transformărilor revoluţionare. La Cezar Baltag, la Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Grigore Hagiu, Constanţa Buzeg ş.a., temele cetăţeneşti coexistă într-o strînsă interdependenţă cu cele intime, poeţii străduindu-se, cu rezultate felurite, să le incorporeze experienţei individuale. Cu pregnanţă, spre a ne opri la un exemplu, exprimă această ipostază Adrian Păunescu : „Pămintul îşi consumă orbitele mai iute / In mări se simte un vitet cum nu s-a mai văzut / Miroase a istorie şi-a corturi dispărute / Copacii taie cerul cu sevele-nfoiate / Sunt lucrurile linse de vînt şi protejate / Şi soarele se-aşază pe toate ca un scut“. Ritmul uluitor al prefacerilor sociale exercită asupra tuturor poeţilor o incontestabilă atracţie, în acest sens. Corp comun de Virgil Teodorescu constituie exemplul semnificativ al unei poezii angajate, explodind dinăuntru într-o elocventă demitizare a banalului : „Să-ncepem explorarea tăcerilor ce-au fost / împiedicate să se desfăşoare, / să-ncepem schelăria acelui fund de mare / care întrece orice preţ de cost. / Să ne-mplîntăm cosmaua în vertical argint, / în şoldul de osînză a tăcerii“. De observat şi schimbarea accentului : în locul pronumelui personal la persoana intîi singular, poetul întrebuinţează formele pluralului, înţelegînd prin aceasta eu şi ceilalţi. O altă modalitate fecundă o constituie interpretarea simbolică a ideilor politice, prin intermediul cărora îşi găsesc locul firesc confruntarea şi dezbaterea ideatică. Pot fi citate astfel multe din poemele volumelor Baza de cobalt de Dumitru Popescu, Elegii politice de Ion Gheorghe ş.a. Atitudinea ni se pare semnificativ exemplificată de Eugen Jebeleanu, care imprimă o viziune originală ideii de libertate naţională în poema Hanibal. Versurile recreează într-un chip nou istoria campaniei întreprinsă de ştiutul general cartaginez în timpul celui de-al doilea război punic împotriva Romei. Lexicul are o valoare conotativă de excepţie, cuvintele sugerează mai mult decit ceea ce poetul spune efectiv, deoarece sintagmele metaforice se deschid spre o imagine plastică de mare forţă evocativă. Mai întii, unicitatea morală şi militară a invadatorului : „Nimeni n-avea ceea ce el avea : / superba lui trufie / şi elefanţii / şi labele lor sfârimind vertebrele / acestor Alpi albiţi de spaimă“. Apoi, viziunea de coşmar, de posibil cataclism potenţial, creată prin hiperbolizarea simţurilor umane ; auzul: „Călca, de-abia să se audă, peste stînci / şi s-auzea in lună“ şi văzul : „nimeni nu mai văzuse trîmbiţele / de piatră ondulîndă ale acestor fiare“. Să se observe gerunziul acordat în gen, întîlnit şi la Eminescu. Ultimul vers : „Şi n-au învins“ are valoare de sentinţă, prin generalizarea implicită exprimată prin forma de plural a verbului , forţa nu a izbutit să sugrume dorinţa de libertate a popoarelor 1 JIOEZIA civică a dobîndit sensuri afective şi reflexive originale prin inserţia evenimentelor contemporane în istoria milenară a poporului român. Profilul liric al spiritualităţii româneşti de astăzi : ospitalitatea, năzuinţa spre independenţa naţională, demnitatea, sentimentul egalităţii cu celelalte naţiuni este motivat de Geo Dumitrescu în Inscripţie pe piatra de hotar, prin meditaţia asupra zbuciumatei istorii naţionale, prin coborârea spre entogeneză : „Slav aş fi fost, de nu eram latin, / latin aş fi, de n-aş fi fost şi dacă / dar a ieşit aşa , să fiu român“. Pentru Eugen Jebeleanu, în Stăpânul, jertfele aduse ţării de „Cel Sărac“ de-a lungul mileniilor îndreptăţesc urcarea lui, astăzi pe treapta de „stăpîn“. O idee asemănătoare dezvoltă Marin Sorescu în Muzeul satului. „Muzeul“ este un pretext pentru elogierea parabolică a contribuţiei aduse de ţărănime la păstrarea fiinţei naţionale : „De la munca pămîntului / Ţăranii intrau direct în pămint, / Să se odihnească. / Din loc în loc intre bordeie / Sunt intercalate răscoalele : / A lui Doja, a lui Horia, Cloşca şi / Crişan, a lui Tudor, / Construite de data aceasta la suprafaţă / Cu un uimitor simţ al simetriei / Arhitectonice. / Vizitatori. / Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea / Aflate în muzeu. / Sunt exponate originale / Ieşite din mina, din sufletul şi din rărunchii acestui popor / Intr-o clipă de încordare şi spontaneitate / Care a durat / 2 000 de ani“. De la Ion Horea la Al. Andriţoiu şi de la Nina Cassian la Ştefan Aug. Doinaş, poezia civică autohtonă se întoarce astfel într-o meditaţie adincă pe tema perenităţii naţiunii române. Ion Bălu România literară 3