România literară, octombrie-decembrie 1981 (Anul 14, nr. 40-52)

1981-10-01 / nr. 40

Poezia civică, astăzi l­a poezia universală de la origini pînă­­ astăzi se conturează distinct o lirică cetăţenească, generos deschisă spre evenimentele cetăţii şi, implicit, ale umanului. Persistenţa în timp a temei consti­tuie dovada elocventă a persistenţei sentimentului civic, a inserţiei poetului in fiinţa naţiunii, a identificării cu nă­zuinţele şi speranţele poporului. Expresie a unei problematici esenţiale, întruchipînd in­tr-o determinare concretă un ansamblu de semnificaţii, experienţe şi trăiri caracteristice momentului concret­­istoric, poezia civică exprimă un mesaj care sintetizează aspiraţiile majore ale unei clase sociale sau, uneori, ale unei întregi naţiuni. Sentimentul civic il putem avea toţi, dar forma, profunzimea şi mijloacele prin care se exprimă sunt specifice poetului. Anul 1840 de Gr. Alexandrescu, Deşteptarea României de V. Alecsandri, Scrisoarea III de M. Eminescu, Noi, Oltul şi Rugăciune de O. Goga, Leto­piseţ­ de T. Arghezi ş.a. reprezintă momente semnificative in evoluţia poeziei civice autohtone. Evident, în umbra autenticei poezii cetăţeneşti s-au adă­postit şi înfloresc încă improvizaţia, impostura, alcătuirile modeste, căznnt elaborate, cuvintele goale, retorica afecta­tă. „Numai cu sentimente patriotice sau cu simularea lor — observa cu îndreptăţire Eugen Jebeleanu în eseul Pro Patria — nu se poate face Artă“. Prezenţa în poezia civică a unei mase de moloz mimetic a pus adesea, fără temei, tema ca atare sub semnul efemerităţii. Poezia civică se inspiră cu predilecţie difi­­ctualitatea fierbinte însă zona este pîndită de riscuri. Nu de puţine ori, distanţarea insuficientă nu permite creatorului per­ceperea integrală a fenomenelor social-politice şi resti­tuirea imediată rămâne, nu o dată, irelevantă. Odinioară ca şi azi, lirica cetăţenească aduce iarăşi în discuţie statu­tul esenţial al poeziei : în ce măsură lirica nutrită din sevele actualităţii izbuteşte să fie în acelaşi timp a vre­murilor toate ? Studiul universului poetic contemporan ne dezvăluie cîteva din atitudinile esenţiale ce permit poe­tului să intre in straturile lirice superioare. Cronologic, o primă treaptă notabilă în afirmarea senti­mentului civic o constituie identificarea patriei cu totali­tatea reprezentărilor poetului despre ţara în mijlocul că­reia trăieşte. In poezia Patria, de pildă, Mihai Beniuc îşi începe fiecare strofă cu întrebarea : „Ce-i patria ?“ Succe­siunea întrebărilor creează voit impresia unui chestionar şi fiecare nou răspuns conturează un alt element ce defi­neşte simbolic noţiunea de patrie : preocuparea pentru bu­năstarea obştească, sentimentul de durere al omului care se teme că o zăpadă tirzie ar putea periclita recolta ţării... etc. Aceeaşi tehnică, exprimată într-un registru imagistic superior, o întilnim în Patria de Zaharia Stancu . ..Patria este ţărîna pe care o calc, / E văzduhul pe care îl respir, / Patria e zumzetul albinelor / Care culeg mierea din flori...“. Enumerarea continuă ca şi cum poetul ar transpu­ne în versuri imaginile simbolice din stema ţării, inte­­grîndu-şi metaforic propria-i persoană în colectivitatea naţională : „Patria e poporul acesta / în mijlocul căruia am răsărit. / Ca o trestie subţire, ca un plop mai a­poi / Şi-am ajuns la bâtrineţe stejar“. Identic procedează Hor­váth Imre un Pămint însorit. Metafora titlului se sprijină pe sintagmele temă „ţara“ şi „poporul“, ce se desfac în sufletul poetului prin intermediul unor expresii de rafi­nată simplitate „in mii de feţe“ : „Iubesc poteca-ngustă prin fineţe,­­ izvorul care susură pe prund / şi moara cu ecoul ei profund, / cîmpia inserată-acum de ploaie...“ etc. Noţiunea de patrie nu se limitează numai la un spaţiu geografic anume şi ulterior poeţii au încercat să surprindă existenţa în timp a ţării printr-un discurs poetic cerebral, ce permite reliefarea unor sensuri mai adinei, mai subtile, în Pămint etern, Vasile Nicolescu strânge imaginea ţării înt­r-o fastuoasă personificare : „Te pot privi prin spicul acestui fir de grâu, / prin insomnii de muguri ce-aşteaptă să-nflorească, / cu ochiul crud al pietrei ascunse-n fund de rîu, / prin nori de sălcii umbra ţi-o pot privi regească“. Ion Brad se identifică cu vocea omului de rind, „un strop din nemurirea unui neam“, participant anonim, de-a lun­gul istoriei, la faptele ei şi, în acest sens, Balada Alba- Iuliei are valoarea unui emoţionant simbol. In cele patru Forme, Ion Caraion conceptualizează sen­timentul patriotic. Versurile sunt construite prin juxtapu­nere, cu evitarea conjuncţiilor şi prepoziţiilor : „Cînd se culeg roadele, pleacă păsările. / Cind vin păsările se ză­mislesc roadele. / Hora nu imbătrîneşte niciodată“. Perspec­tiva cosmică a estompat filigranul culorilor. Multiple, sugestiile şi intuiţiile arhetipale sunt inseriate într-o suc­cesiune de structuri etice expresive : hărnicia oamenilor grefată pe miracolul germinaţiei perpetue, optimismul funciar, munca şi jocul. Forma a II-a elogiază perenitatea poporului „coboritor din două şiruri de-mpăraţi“ , urmă­toarea strînge freamătul constructiv contemporan sub ge­nericul epitetului „omenie“, iar ultima reafirmă unicitatea destinului naţional : „Aici viitorul şi trecutul se culcă in flăcări“ — prin reluarea metaforei : „De jur împrejur apele curg in eternitate, / ca forma gîndirii spre forma du­rerii“. Ulterior, în Interogarea magilor, Ion Caraion a tăiat în cuvinte acest aforism : „Ţară. / Statuie in care timpul va sculpta veşnic“. O ALTA atitudine fundamental lirică, prin care poezia cetăţenească a trecut prin proba de foc a timpului, o constituie înlocuirea goalei retorici, cu trăirea autentică. Poezia adevărată a semnifi­cat totdeauna ardere creatoare, a crescut pe un limbaj forjat pînă la incandescenţă. Poetul proiectează sensibili­tatea sa asupra timpului istoric şi se străduieşte să recris­­talizeze, în complexitatea ei obiectivă, realitatea căreia i-a fost martor. Poezia nu­ e­ste viaţa însăşi, ci viaţa trecută prin retortele subiectivităţii poetului, viaţa sublimată, transfigurată, ce metamorfozează realul, determinîndu-l să intre în zona eterată a lirismului. Un pionier al acestei atitudini, in poezia de azi, rămine Nicolae Labiş. Pe urmele lui Eminescu, Nicolae Labiş redescoperea, în Primele iubiri, poemul ca introspecţie, ca modalitate ana­litică a unei biografii sincopate, degajate de elementele impure şi întors într-o meditaţie asupra realităţii interi­oare a omului. Un adolescent arde în flăcările revoluţiei, îşi mistuie întreaga fiinţă in clocotul ideatic şi imagistic, transformind tot ce atinge în cîntec. Culorile, sunetele. „în­treaga lume a sufletului, vie, / palpită-ntr-o frenetică be­ţie“, ca în corespondentele lui Baudelaire, reliefând indivi­dualitatea trăirilor interioare printr-o euforie de puţin in­­tîlnită fineţe : „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. / Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vu­­iesc fără furtună / Intr-un ameţitor, sonor balans, / în vil vibrează struguri străvezii — / Cristalurile cîntecelor grele — / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca rouă nasc în ierburile mele“. Substantivele : lumină, oglinzi, şi stru­guri sunt scoase din sfera cotidianului, poetul infuzindu-le un polisemantism inexistent în afara organizării sintactice. Apoi, prin integrarea imaginilor acustice, picturale şi mo­trice într-un spaţiu aglomerativ, textul adună şi corelează sensuri de la fiecare cuvînt în parte, iar lexicul în totali­tate degajă un nucleu de semnificaţii. O trăire aproape similară, prin identificarea cu străve­chiul pămint strămoşesc, realizează Nichita Stănescu în Ţara : „Oh, şi ce am sfînt pe lume, / dulcele pămint al tău, de vis / Şi tot ce-i în tine nume / de caisă din cais — II Totul, tot ce este adevăr / stă-n îmbrăţişarea noastră, / ramură cu flori de măr / şi — c-o pasăre mă­iastră“. în Patria, metaforele simbol sugerează că ţara re­prezintă universul spiritual, pe care noile generaţii îl lasă, reîmbogăţit, moştenire urmaşilor : „Sentimentul soarelui răsărind / împreună cu cea mai suavă doină din fluier, / copacul sub care m-am sărutat mai întîi, / bolta, ciorchi­nele cu o mis de boabe, / surîsul bărbătesc al tatălui meu, / primul meu fir de păr alb,­­ şi mersul graţios al adolescentei, / ale tale sunt Patrie / dintotdeauna“. Un procedeu de asemenea esenţial liric, conturat in poe­zia ultimilor ani, îl constituie efortul constant al tuturor generaţiilor poetice de a se întoarce spre evenimentele contemporane, social-politice, din perspectiva unei atitu­dini meditative. Dintre modalităţile concrete, multiple, re­ţinem cîteva ce ni s-au părut mai expresive. In Macarale la marginea oraşului, Geo Dumitrescu reac­tualizează mitul jertfei din legenda Meşterului Manole. Desigur, este vorba de prezenţa adulterată a mitului fol­cloric, de o vizibilă „degradare“ a arhetipului arhaic. Transparenţa iniţială a fost înlocuită cu un substitut ce închide, prin analogie, întregul foşnet înnoitor al ţării, des­­chizindu-l spre plurale semnificaţii. Aspecte similare in­­tîlnim în Şarja şi Cariatida de Ion Gheorghe.­­"'CrESCUŢI în patosul construcţiei socia­­liste, poeţii intraţi in cîmpul liric după 1960 trăiesc cu sporită intensitate vibraţiile transformărilor revoluţionare. La Cezar Baltag, la Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Grigore Hagiu, Constanţa Buzeg ş.a., temele cetăţeneşti coexistă într-o strînsă interdependenţă cu cele intime, poeţii străduindu-se, cu rezultate felurite, să le incorporeze experienţei individuale. Cu pregnanţă, spre a ne opri la un exemplu, exprimă această ipostază Adrian Păunescu : „Pămintul îşi consumă orbitele mai iute / In mări se simte­ un vitet cum nu s-a mai văzut / Miroase a istorie şi-a corturi dispărute / Copacii taie cerul cu seve­­le-nfoiate / Sunt lucrurile lin­se de vînt şi protejate / Şi soarele se-aşază pe toate ca un scut“. Ritmul uluitor al prefacerilor sociale exercită asupra tuturor poeţilor o incontestabilă atracţie, în acest sens. Corp comun de Virgil Teodorescu constituie exemplul semnificativ al unei poezii angajate, explodind dinăuntru într-o elocventă demitizare a banalului : „Să-ncepem ex­plorarea tăcerilor ce-au fost / împiedicate să se desfă­şoare, / să-ncepem schelăria acelui fund de mare / care întrece orice preţ de cost. / Să ne-mplîntăm cosmaua în vertical argint, / în şoldul de osînză a tăcerii“. De observat şi schimbarea accentului : în locul pronumelui personal la persoana intîi singular, poetul întrebuinţează formele plu­ralului, înţelegînd prin aceasta eu şi ceilalţi. O altă modalitate fecundă o constituie interpretarea simbolică a ideilor politice, prin intermediul cărora îşi gă­sesc locul firesc confruntarea şi dezbaterea ideatică. Pot fi citate astfel multe din poemele volumelor Baza de cobalt de Dumitru Popescu, Elegii politice de Ion Gheor­ghe ş.a. Atitudinea ni se pare semnificativ exemplificată de Eugen Jebeleanu, care imprimă o viziune originală ideii de libertate naţională în poema Hanibal. Versurile recreează într-un chip nou istoria campaniei întreprinsă de ştiutul general cartaginez în timpul celui de-al doilea război punic împotriva Romei. Lexicul are o valoare conotativă de excepţie, cuvintele sugerează mai mult decit ceea ce poetul spune efectiv, de­oarece sintagmele metaforice se deschid spre o imagine plastică de mare forţă evocativă. Mai întii, unicitatea mo­rală şi militară a invadatorului : „Nimeni n-avea ceea ce el avea : / superba lui trufie / şi elefanţii / şi labele lor sfârimind vertebrele / acestor Alpi albiţi de spaimă“. Apoi, viziunea de coşmar, de posibil cataclism potenţial, creată prin hiperbolizarea simţurilor umane ; auzul: „Călca, de-abia să se audă, peste stînci / şi s-auzea in lună“ şi văzul : „nimeni nu mai văzuse trîmbiţele / de piatră ondu­­lîndă ale acestor fiare“. Să se observe gerunziul acordat în gen, întîlnit şi la Eminescu. Ultimul vers : „Şi n-au în­vins“ are valoare de sentinţă, prin generalizarea implicită exprimată prin forma de plural a verbului , forţa nu a izbutit să sugrume dorinţa de libertate a popoarelor 1 J­IOEZIA civică a dobîndit sensuri afec­­tive şi reflexive originale prin inserţia evenimentelor contemporane în istoria milenară a poporu­lui român. Profilul liric al spiritualităţii româneşti de astăzi : ospitalitatea, năzuinţa spre independenţa naţiona­lă, demnitatea, sentimentul egalităţii cu celelalte naţiuni este motivat de Geo Dumitrescu în Inscripţie pe piatra de hotar, prin meditaţia asupra zbuciumatei istorii naţionale, prin coborârea spre entogeneză : „Slav aş fi fost, de nu eram latin, / latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac­ă / dar a ieşit aşa , să fiu român“. Pentru Eugen Jebeleanu, în Stăpânul, jertfele aduse ţării de „Cel Sărac“ de-a lungul mileniilor îndreptăţesc urcarea lui, astăzi pe treapta de „stăpîn“. O idee asemănătoare dezvoltă Marin Sorescu în Muzeul satului. „Muzeul“ este un pretext pentru elogierea para­bolică a contribuţiei aduse de ţărănime la păstrarea fiin­ţei naţionale : „De la munca pămîntului / Ţăranii intrau direct în pămint, / Să se odihnească. / Din loc în loc in­tre bordeie / Sunt intercalate răscoalele : / A lui Doja, a lui Horia, Cloşca şi / Crişan, a lui Tudor, / Construite de data aceasta la suprafaţă / Cu un uimitor simţ al sime­triei / Arhitectonice. / Vizitatori. / Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea / Aflate în muzeu. / Sunt exponate originale / Ieşite din mina, din sufl­etul şi din rărunchii acestui popor / Intr-o clipă de încordare şi spontaneitate / Care a durat / 2 000 de ani“. De la Ion Horea la Al. Andriţoiu şi de la Nina Cassian la Ştefan Aug. Doinaş, poezia civică autohtonă se întoarce astfel într-o meditaţie adincă pe tema perenităţii naţiunii române. Ion Bălu România literară 3

Next