România literară, aprilie-iunie 1982 (Anul 15, nr. 14-26)
1982-04-01 / nr. 14
Perenitatea personajului şi ROZA ultimilor ani a lăsat tot mai ■m pregnant sentimentul prezenţei unor personaje convingătoare, apte să obţină cetăţenia literară. Schiţa, nuvela şi romanul ne oferă imaginea panoramică a unei imense agora, în care numeroase individualităţi se realizează in forme, soluţii, atitudini şi conduite plurale. Această diversitate tipologică nu ar fi fost posibilă fără mutaţiile spirituale declanşate de Congresul al IX-lea al P.C.R. prin înlăturarea rigidităţii şi a exclusivismului ce denaturau specificul creaţiei artistice, înţelegerea nuanţată a esenţei umane constituie consecinţa firească a reapropierii scriitorului de omul concret, a cunoaşterii profunzimilor psihicului, a receptării adecvate a dialecticii relaţiilor sociale şi interumane. „Căci viaţa cotidiană nu este citutşi de puţin doar o scenă pentru activităţi nemijlocit practice, ci totodată scena unui dramatism in viaţa omenească“ (G. Lukács). Şi nu este exagerat a afirma că proza românească de astăzi tinde să realizeze plenar joncţiunea cu moştenirea narativă autohtonă şi cu modelele perene ale literaturii străine. Acţiunea demolatoare a timpului a fost înfruntată îndeosebi de operele care au izbutit să impună personaje memorabile. Romancierii înşişi au avut senzaţia creării unor personalităţi de excepţie şi nu au şovăit să-şi intituleze creaţiile cu numele lor : Ion. Bietul Ioanide, Gobseck, Ana Karenina, Tom Jones, David Copperfield, Doamna Bovary. Alteori, personaje puternice, implicate în conflicte adinei, de la problematica psihologică individuală, pînă la dramele colective ale naţiunii, evoluează pe prnza epocii. Reamintim, fără a aşeza un semn de egalitate intre ele: Răscoala, Moromeţii, vasta Comedie umană, Război şi pace, Fraţii Karamazov, Casa Buddenbrock, Forsyte Saga, trilogia S.U.A. ş.a. Personajele acestor cărţi şi ale multora neamintite întunecă prin strălucirea lor structurile caracteriale contemporane, aşa cum, pe scenă, un actor celebru îşi umbreşte, fără efort, colegii. S-ar putea obiecta că aproape toate romanele amintite se subordonează ariei tradiţionale, în care prozatorul modelează omniscient destinul eroilor, aşa cum sculptorii Renaşterii tăiau in marmură statuile lor. într-adevăr, de multe decenii, romancierul a început să mediteze la relativitatea putinţei sale de cunoaştere. In numele autenticităţii, el a refuzat să-şi asume rolul demiurgului, plecind de la analogia cu realitatea înconjurătoare. în consecinţă, prin romanele lui Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, India noapte de război, Patul lui Procust) sau ale Hortensiei Papadat- Bengescu (Drumul ascuns), prin proza lui Proust (In căutarea timpului pierdut), James Joyce (Ulysses), a Virginiei Woolf (Spre far, Valurile), ori W. Faulkner (Zgomotul şi furia), personajul de tip clasic a cedat tot mai evident intîietatea unor caractere cu o mişcare imprevizibilă, imposibil de cunoscut din afară. Romancierul nu mai este un intermediar între erou şi cititor ; el coboară, ca intr-un labirint, in dinamica interioară a personajului, reliefează fluxul, adesea dezordonat, al conştiinţei, reţine ecourile subconştientului sau transcrie desfăşurarea stărilor psihice. Prozatorul se situează in text, renunţind, cu bună ştiinţă, la prerogativele naratorului tradiţional. Şi, fireşte, pentru a nu rămîne un simplu epigon, prozatorul român de astăzi nu poate ignora mutaţiile survenite in structurile romaneşti universale. Cu toate acestea, literatura clasică oferă romancierului contemporan citeva esenţiale repere ce şi-au dovedit perenitatea. Mai intii, înţelegerea personajului ca un singur tot, ca „un aspect bine determinat al umanităţii“ (G. Ibrăileanu), reflexul în plan secund al fiinţei omeneşti reale, sinteză de elemente psihosocio-culturale, înfruntarea timpului de către caracterele imaginate de Shakespeare, Goethe sau Balzac, observa G. Lukács, „se întemeiază tocmai pe faptul că personalităţile lor constituie, de la înfăţişarea fizică pînă la cele mai elevate ginduri, o unitate în mişcare şi totdeauna în mişcare unitară, deşi contradictorie“. Identic gindea, în veacul anterior, Lev Tolstoi : fiecare om duce cu sine „germenul tuturor însuşirilor omeneşti şi dă la iveală cînd unele, cind altele şi adesea nu seamănă deloc cu sine Însuşi, răminînd totuşi mereu unul şi acelaşi“. Psihologia modernă le va confirma intuiţia : elementele particulare, secundare sau latente ale personalităţii sunt integrate în trăsăturile generale printr-o infinită interacţiune dintre atitudini şi aptitudini. Tocmai pentru că au imaginat entităţi contradictorii, puse in mişcare de determinări esenţiale şi accidentale, romancierii au realizat complexa unitate morală a lui Ion şi Ştefan Gheorghidiu, a tânărului Julien Sorei şi a bătrînului Goriot. Asemenea caractere ce tind să iasă din universul secund al literaturii pentru a intra în viaţa reală, sunt purtătoarele unei concluzii implicite : personajul nu trebuie compus prin raportarea la o schemă abstractă despre om, ci creat în funcţie de condiţionarea psihologică, şi istorico-socială a naturii umane. În VIAŢA, ca şi în opera literară, personalitatea nu se manifestă decit prin fapte, singurele care inculcă cititorului sentimentul pătrunderii în culisele realităţii. Nu intîmplator G. Ibrăileanu nota că „ceea ce sare mai intii in ochi, în operele de mare creaţie, este densitatea de fapte externe ori interne, adică densitatea de reprezentări ale lumii ce cade sub simţurile externe şi ale celei ce cade sub simţul intern“. Situaţiile conflictuale semnificative sunt, la rîndul lor, determinate temporal, istoric şi geografic de epoca în care romancierul trăieşte. „Societatea franceză urma să fie istoricul — preciza, în 1842, Balzac, în Cuvintul inainte la Comedia umană —, eu nu trebuia să fiu decit secretarul ei, făcind inventarul viciilor şi virtuţilor, înregistrind principalele pasiuni, zugrăvind caracterele, alegind evenimentele semnificative ale societăţii, alcătuind tipuri prin reuniunea trăsăturilor mai multor caractere omogene...“. Dacă ultima parte a frazei va fi ulterior memorabil formulată de Engels , „caractere tipice în împrejurări tipice“, cea dinţii sugerează amplitudinea reţelei evenimenţiale pe care romancierul are datoria să o exploreze. Indubitabil, preceptul acesta sintetizează experienţa fundamentală a literaturii clasice şi, cu un sfert de veac în urmă, Marin Preda îi reamintea colegilor de breaslă : „Cum se îndrăgostesc şi cum se despart oamenii într-o societate socialistă. Cum îşi cîştigă existenţa. Ce înseamnă cinstea, spiritul de justiţie, gloria, lupta revoluţionară. Ce valoare au prietenia, fidelitatea, respectul pentru părinţi. Ce forme iau arivismul, hoţia, delaţiunea“. Viaţa intimă cu bucuriile şi neliniştile, cu năzuinţele şi prăbuşirile ei, existenţa colectivă cu dezvoltarea economică, organizarea socială şi administrativă, justiţia şi educaţia, valorile etice, politice şi filosofice — îşi găsesc firesc locul in proza de astăzi. In aspectele caleidoscopice ale realităţii se reflectă destinul tuturor şi al fiecăruia, de aceea proza contemporană are datoria de a aduce în faţa cititorului faptele, evenimentele şi atitudinile pe care documentele de partid le-au dezvăluit şi le-au analizat cu lucidă maturitate în faţa întregului popor. Literatura contemporană nu poate ocoli decisiva confruntare a poporului român cu angajarea într-o ascensiune curajoasă, hotărîtoare pentru atingerea idealului de dezvoltare economico-socială şi de civilizaţie. Prin înţelegerea personalităţii umane ca rezultat al ansamblului relaţiilor sociale, prozatorii contemporani accentuează rolul individualităţii în condiţiile practicii, reliefînd dialectic opţiunea şi inerţiile, dăruirea şi carenţele caracteriale, realizările şi eşecurile. Şi mai cu seamă sunt vizibile un simţ al adevărului, un spirit lucid, o sinceritate autentică şi sentimentul tonifiant că respirăm un aer spiritual eliberat de convenţii, inhibiţii şi dogme. Hrănită din marile modele clasice, inventivitatea artistului este capabilă să creeze, după legile artei, situaţii conflictuale puternice şi personaje remarcabile. Aici nu se pot impune reguli . „Creaţia — observa G. Călinescu — este un fapt obstretical, poţi ajuta desprinderea fătului, dar nu poţi învăţa natura cum să conceapă. Dealtfel, sterilul nu înţelege învăţăturile noastre, iar rodnicul nu le ascultă, pentru că un creator simte mai bine legile naturii...“. Artistul singur poate intui esenţa în viitoarea tranzitoriului, realizînd prin transfigurare şi cristalizare creatoare personaje cu conştiinţa propriului lor destin. Ion Bâlu VIOREL LAZÃRESCU : Peisaj (Galeria „Eforie") în campanie ■ ȘEDEA pe un sac, in mijlocul cimpului, cu pălăria trasă peste sprintene si cu ţigara virata sub panglică. Legați la gură cu sfoară, alţi saci, clădiţi în stive inalte, îl înconjurau masiv si geometric, ca zidurile piramidei pe Tutancamon. — Bună ziua, am spus, și-am arătat spre sacul pe care ședea : griu ? — Secară. Apoi am spus la intimplare : — Orz ? — Ovăz. . — Porumb ? — Mei. — Sfeclă, nu ? A făcut semn cu capul in direcția cealaltă. — Și floarea soarelui! — Tot acolo. ‘ — Cam cit ? — Păi, de-acilea și pînă unde arăt eu cu unghia. Îmi arăta orizontul. Locul pe unde tractoarele aduceau dimineaţa in cimpie, inaintind implacabil către zidurile de saci. Aşezat in mijlocul lor ca pe-un soclu, cu un picior trecut peste celălalt si cu ceafa înţepenită, moşul părea un măreţ comandant de armate, aşteptind cu înfrigurare dezlănţuirea campaniei : vestă neagră, sfeter de lină, pantaloni soldăţeşti pe picior şi bocanci cu şireturile legate in jurul gleznelor ; şi mustaţă, fireşte, şi suc mustaţă zimbetul important. Neştiinţa mea ii pusese bastonul de mareşal in spinare şi rostea cuvintele cu atita solemnitate de parcă seminţele tocmai atunci ar fi fost botezate, primindu-şi dreptul la existenţă, şi numele. — In? — Cinepă. — Răpită ? — Soia. — Lucerni, nu . — Şi lucernă. — Ricin ? — Şi ricin. — Şi... Dar cunoştinţele mele despre insămintări se sfirşiseră şi-atunci am întins iarăşi mina şi-am arătat către sacul pe care şedea : — Griu ? In loc să-mi răspundă, stăpinul absolut al seminţelor işi ridică pălăria, o invîrti peste lume şi biruit de-o magnifică bucurie îmi arătă discul luminos al cimpiei : nu vedeam ? Dăduse in lume soarele şi căldura şi orice nume de plantă se potrivea. Venise, iar, primăvara, griul strălucea pe cimpie, fraged şi aburit ca boturile animalelor tinere. Şi l-am întrebat, deodată, fără frică de lozinca în care imi bătusem cuvintele : — Credeţi că vom birui, nea... — Marin, a zis şi s-a ridicat in picioare. — Vom birui, nea Marine ? Scund, ars de vinturi, uscat ca orice ţăran din cimpie, cu miinile lipite de-o imaginară vipuşcă şi cu bocancii legaţi cu şireturi de sfoară — aliniaţi, a strigat, cu aceeaşi invincibilă lumină pe faf’, incercind să acopere duduitul tractoarelor care ajunseseră lingă el. — Nu ştiu cum o fi pe la alţii dar noi pe-acilea muncim ! Eram în nordul Olteniei, lingă Vilcea, acolo unde cimpia alunecă primăvara spre Dunăre ca o blană scăpărătoare şi scumpă de animal. Sânziana Popa___________________| România literară 3