România literară, octombrie-decembrie 1983 (Anul 16, nr. 40-52)

1983-10-06 / nr. 40

I­V UNIRE UNITATE SlNT evenimente ale căror sensuri adevărate apar­ţin într-o măsură covirşitoare altui plan de înţelegere decit strictei înlănţuiri de fapte şi situaţii : geneza, semnificaţiile şi implicaţiile lor se află dincolo de circumstanţele istorice în care s-au produs. Astfel sînt cele două Uniri din istoria modernă a României — de la înfăptuirea celei de a doua. Unirea cea Mare, vor fi peste nu multă vreme 65 de ani, iar de la cealaltă se vor împlini, o lună şi jumătate mai tîrziu, 125 de ani. Aniversări înălţătoare, pe care le întîmpinăm cu emoţia cuvenită , dar şi reflectînd asupra lor, privin­­du-le din perspectiva actualităţii, considerîndu-le drept ceea ce sînt: momente intense ale istoriei, în care s-au manifestat şi se manifestă năzuinţe unanime şi aspi­raţii constante ale poporului nostru. Unirea, atît cea din 1918 cît şi cea din 1859, a fost, parafrazînd celebra formulă a lui Nicolae Bălcescu, „ocazia“ în care s-a exprimat, definitiv, categoric, masiv, cum numai voinţa unui popor întreg se poate exprima, unitatea reală şi autentică a naţiunii, exis­­tînd dincolo şi mai presus de vicisitudinile istoriei — şi în ciuda lor. Unirea, ca fapt, a fost pentru poporul român un ideal ; unitatea reprezintă însă nu doar di­mensiunea care a făcut posibilă, de-a lungul veacurilor, menţinerea activă, mobilizatoare, a acestuia, ci una dintre permanenţele existenţei sale istorice. Fiindcă poporul român a alcătuit continuu un întreg, diviză­rile, cîte au fost şi cum au fost, avînd întotdeauna un caracter exterior şi artificial, rămînînd deasupra şi în afara sufletului şi spiritului său. Şi nimic nu probează mai convingător această unitate acţionînd durabil în istorie decit rezistenta conştiinţă a unei identităţi na­ţionale unice, exprimată viguros în creaţiile spirituale, fie ele de sorginte populară sau cărturăreşti. Reflec­tînd această conştiinţă a unităţii poporului, întreţi­­nînd-o prin scrieri pătrunse de un fierbinte şi devotat patriotism, oamenii de cultură şi scriitorii ale căror nume figurează deopotrivă în cartea eroică a luptăto­rilor pentru binele ţării şi în istoria înfăptuirilor noas­tre spirituale au fixat, pentru eternitate, o atitudine exemplară sub aspect moral şi cultural. De aceea, cu siguranţă, N. Iorga îşi începea capitolul intitulat „Lupta pentru unitatea naţională“, din ultimul volum al Istoriei românilor, cu prezentarea contribuţiei cul­turale şi literare la climatul sufletesc in care s-a rea­lizat marea Unire. Această atitudine este şi astăzi urmată de oamenii de cultură şi scriitorii din România, dobîndind, în condiţiile istorice ale socialismului, trăsături noi, defi­nitorii pentru timpul în care trăim. „In lupta şi mun­ca revoluţionară de transformare socială a întregii ţări şi de edificare a noii orînduiri — orînduirea so­cialistă, partidul nostru s-a întărit continuu, devenind un partid tot mai puternic, unit, un adevărat partid de masă, stimat şi urmat cu încredere de întregul po­por“ — arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la Consfă­tuirea de lucru de la Mangalia. Unitatea poporului şi unitatea partidului sunt inseparabile, constituind forţa care ne garantează mersul înainte, dezvoltarea neîn­treruptă, ridicarea societăţii noastre pe noi trepte de civilizaţie şi progres. Continuînd strălucitele tradiţii ale culturii şi literaturii naţionale, oamenii de cultură şi scriitorii contemporani îşi pun întreaga activitate creatoare în slujba celor mai înalte idealuri ale po­porului, dîndu-le o însufleţitoare expresie prin opere ce mărturisesc permanenţa conştiinţei unităţii şi va­loarea de factor activ a coeziunii spirituale. Reamin­­tindu-ne de glorioasele momente ale înfăptuirii visului de veacuri al poporului român, aniversarea celor două Uniri constituie totodată o veritabilă nouă reliefare a unităţii naţionale, la cotele înalte ale unui timp istoric marcat în profunzime de revoluţia socialistă, de lupta şi munca noastră pentru făurirea unei orînduiri înain­tate, societatea socialistă multilateral dezvoltată. „România literară" ■ La inaugurarea celei de a IX-a ediţii a Tirgului internaţional Bucureşti Proletari din toate ţările, uniţi-vâ | România M-t ■ literară­­U; ■'Hîy» U­'! PATRIOTISM ŞI ELOCINŢĂ (Paginile 12—13) DREPTUL PĂCII H­IN aceste zile, cind ni se umplu ochii de imaginile unor nestăvilite mişcări pentru pace, izvorind din fiinţa şi convingerile cele mai adinei ale poporului nostru, paşnic din fire, cind glasul său reverberează peste continentul european şi se uneşte cu glasurile celor­lalte naţiuni însetate de apă sfinţită de atîtea ori cu lacrimi, care se cheamă acum şi se va chema întot­deauna pacea căminelor, pacea ţărilor, pacea uma­nităţii, in aceste zile, zi­, orice vedem, orice auzim şi citim despre aceste sacre aspiraţii şi hotărîri de a ne apăra fiinţa de dezastrele morţii atomice, lasă urme mai adinei decit oricînd în sensibilitatea noastră. Cu atit mai mult cu cit, ca români, avem mindria de a observa că, in fruntea conducătorilor de state şi po­poare, conştienţi şi responsabili de misiunea şi răspun­derile lor istorice în aceste clipe şi zile hotăritoare pen­tru destinele păcii, se află preşedintele Nicolae Ceauşescu, campionul atîtor iniţiative lucide şi îndrăz­neţe, al atîtor propuneri realiste şi echilibrate, con­ştiinţa trează în care s-au concentrat toate luminile conştiinţelor noastre, sensibilitate extraordinară in care trăiesc toate neliniştile, speranţele şi hotărîrile noastre legate de apărarea primului şi celui mai de preţ bun al vieţii : pacea ! A citi, in aceste zile, un „Tratat al Păcii“ este nu numai un act intelectual util, dar şi o excursie emo­ţionantă pe cărările înţelegerii tuturor eforturilor pe care le-a făcut poporul român, de-a lungul secolelor şi mileniilor, în statornicirea unor reguli de convieţuire paşnică, de prevenire şi împiedicare a războaielor, de soluţionare a conflictelor prin arta înţeleaptă şi subtilă a negocierilor, de ajungere, pină la urmă, la alcătuirea codului etic cel mai uman, cel bazat pe reguli şi legi raţionale, alcătuind, toate, un „Drept al păcii", menit să înlocuiască „dreptul" nefast al războiului. Fireşte, toate aceste eforturi ale poporului nostru au fost şi sunt legate de eforturile tuturor popoarelor, mai apro­piate sau mai depărtate in spaţiu, intr-o conexiune lo­gică, dirijată de interesele Justiţiei istorice, de dreptu­rile lor la viaţă paşnică, la libertate şi egalitate, la independenţă naţională şi la securitate internaţională. Atunci cind o carte ne învaţă să înţelegem mai bine : condiţia păcii, dialectica păcii, interzicerea războaielor ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale, structura păcii, construcţia păcii, răspunderea pentru acţiunile contra păcii, acţiunile unite ale statelor şi popoarelor lumii, rolul opiniei publice mondiale in eforturile concentrate pentru pace, o asemenea carte, chiar dacă este tratat ştiinţific, ne apare ca un poem mobilizator de conştiinţe, ca o simfonie patetică, răsco­litoare de odinci sentimente omeneşti. O asemenea carte mi s-a părut, după lecturile din aceste nopţi şi zile, cea intitulată Dreptul păcii, scrisă de profesorul şi diplomatul Dumitru Mazilu. Un omagiu adus patriei şi umanităţii, in aceste zile de speranţe şi lupte pentru cauzele lor cele mai sacre. Ion Brad X Anul XVI, nr. 40, joi 6 octombrie rafi­n­­m Săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România40

Next