România literară, octombrie-decembrie 1983 (Anul 16, nr. 40-52)

1983-10-06 / nr. 40

T­V________________________________| în viaţa epocii C­ONDIŢIA scriitorului român de azi, cel puţin într-o anu­me privinţă, mi se pare mult diferită de cea a scri­itorului din trecut : vremea retragerii, nu neapă­rat în turnul de fildeş (care nici n-a prea existat la noi), vremea retragerii în locuri mai ferite, cu ceva iz patriarhal, cu rare ieşiri în lume, pare să fi apus pentru totdeauna. Sîntem scriitorii care ne împărţim timpul între masa de lucru, drumuri prin ţară, şedinţe, activităţi obşteşti... Realitatea, mersul evenimentelor, climatul social-politic im­pun scriitorului o implicare în viaţa epocii, nu nu­mai prin pagina scrisă, ci şi, aproape în egală mă­sură, prin activitatea în zona culturii, prin acţiune şi atitudine civică. Este ceea ce a reieşit cu deose­bită pregnanţă din cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice şi politico-educative de la Mangalia. Fac parte dintr-o generaţie care n-a avut şansa de-a se forma la şcoala maeştrilor, condiţiile dovedindu-se nefavorabile uceniciei la maeştri — şi-atunci ne-am instruit, ne-am ajutat cu lecturile, cu alergătura pe la diferite locuri de muncă, prin fabrici şi pe şantiere, cu şedinţele şi cu sfetnicii sectorului cultural. De aici, se-nţe­­lege, şi pierderile şi cîştigurile. Am curajul să afirm că atîrnă mai greu în balanţă cîştigurile , dacă n-am reuşit capodopere, de vină e doar ta­lentul, iar nu condiţiile, căci am văzut şi am înţe­les multe, şi-am avut şi prilejuri fericite de-a te exprima. Poate că nici acum nu e prea tîrziu. Desigur, implicarea prin scris nu este o nouta­te pentru literatura noastră — dovadă poezia, pro­za, publicistica ce s-au născut în clocotul atîtor evenimente, de-a lungul unui secol — totuşi, în etapa ce o străbatem este evidentă o accentuare a implicării din necesităţi ce ţin de mulţi factori şi, poate, în primul rînd de cititori Niciodată ţara asta n-a avut atîţia cititori de literatură — diferiţi ca nivel de înţelegere şi gusturi, însă, dacă nu mă-nşel prea tare, cu o dominantă comună , ci­titorii noştri s-au format (sau au fost astfel for­maţi de noi...) în respectul literaturii care le sa­­tisface setea de frumos, dar­ şi dorinţa de cunoaş­tere , care-i ajută să descifreze, să priceapă o epo­că (cea în care trăim, sau altele, aparţinînd tre­cutului îndepărtat, mai apropiat) , poate mai cu seamă la respectul literaturii care îndeamnă la bine, la reuşită. Cît de numeroase şi de cumplite ar fi peripeţiile suportate de eroii cărţilor noastre cititorii rîvnesc în­­final la îmbărbătare, la un sen­timent de încredere. S-a discutat mult la noi într-o vreme despre nevoia cititorului de azi de a se regăsi în cartea de actualitate. Aş zice — nu numai în cea de ac­tualitate, ci şi în romanul istoric, de pildă, care actualizează istoria. Prin vulgarizare, s-a înţeles, uneori, că acest cititor vrea să se afle în paginile cărţii, el, cu preocupările, tabieturile, alergăturile sale. Nu-i de conceput, şi nimeni nu ne-a cerut asta vreodată, să coborim lai­ limita de jos a înţe­legerii ; dimpotrivă, ambiţia literaturii trebuie să fie aceea de a ridica nivelul cititorului, de a-l pre­găti pentru receptarea tuturor stilurilor şi modali­tăţilor. Cititorul familiarizat cu lectura va regăsi în carte nu Indivizi, colegi de birou, de uzină — „rupţi din viaţă“ —, ci esenţe ale realităţii, tipo­logii expresive. Oricum, terminînd o carte de va­loare, ce i-a „mers la suflet”, cititorul are impre­sia că ar fi contribuit la elaborarea ei (a şi con­tribuit într-un fel, căci observaţia scriitorului, în perioada de documentare-colaborare s-a exercitat şi asupra lui şi a semenilor lui). Dealtfel, Iorga şi spune : „O carte pe care ai citit-o în adevăr este şi opera ta“. Nu se mai poate gîndi şi discuta azi literatură în afara cititorului. Iar aceasta înseamnă a-l cu­­noaşte, a te implica în viaţa şi activitatea lui şi a societăţii. îmi vine în minte că la noi, după 1920, critici şi prozatori de prestigiu au scris mult des­pre creaţia proustiană, unii dintre ei făcînd ob­servaţii de profunzime ; dar a fost o discuţie între scriitori — este drept, cu urmări lăudabile pentru literatură —adresată doar unei elite, cunoscătoare a limbii franceze : altfel, prima traducere din Proust a apărut la noi — deci pentru cititorii noş­tri, cîţi erau la acea dată — abia în 1945 (Swann). Străluciţii noştri critici dintre cele două războaie, date fiind împrejurările, se adresau tot unei elite şi unui grup restrîns de cititori. Cartea românească, marile creaţii ale prozei, poeziei şi dramaturgiei nu se putea spune că pătrunseseră în mase. Or, epoca noastră a familiarizat cu lectura multe milioa­ne de oameni de toate vîrstele şi categoriile. Citi­torii nu-şi mai gîndesc existenţa fără carte, scri­itorii nu pot face abstracţie de preferinţele citito­rilor (se înţelege, fără a prelua părerile drept literă de lege : aici e vorba de sondaje, de orientare, nu de concesii...). Iată ce ne apropie, ne leagă, de fapt, pe unii de alţii — scriitor, cititor — iată ce ne şi implică în viaţa social-politică a epocii. U­M­ ÎNTOTDEAUNA, prin structură, prin specificul meseriei, scrii­torul a fost atent la ceea ce se petrece în jur, înre­­gistrînd stări de lucruri, evenimente, un fel de a fi şi de a se comporta al semenilor săi în cele mai diferite împrejurări. Poate că acesta e şi rostul talentului : să vadă ceea ce se vede mai greu, apoi, prin sinteză, esenţe, tipologii, să re-creeze viaţa. Imbogăţindu-şi observaţiile, gîndind la construc­ţia viitoarei cărţi, la tipologii şi sensuri, el se poate retrage la masa de lucru, în afara altor o­­bligaţii (deşi, nu sunt puţine cazurile ce contra­zic această formulă sau acest mod de a fi scriitor — şi intre cele două războaie şi în veacul trecut). Cum şi spuneam, implicarea scriitorului de azi se referă şi la acţiune, la participare directă : scrii­torul se află într-o continuă mişcare, pe tot cu­prinsul ţării. Am în vedere, mai întîi, întîlnirile cu cititorii, profitabile pentru ambele părţi ; întîl­nirile din cenacluri şi îndrumarea unor cenacluri ; vizite de documentare în toate sectoarele — prilej de articole şi reportaje la zi ; participări la cinstirea unor evenimente de seamă şi a unor eroi din is­toria neamului... Aş observa că prin meseria sa, prin formaţie, scriitorul ce se implică în activita­tea social-politică este aşteptat şi este prezent pes­te tot. El nu are de cuprins doar un sector de muncă, ci toate sectoarele, căci zona culturii, azi, este întreaga ţară. Unde s-ar duce, este la el acasă. Scriitorul societăţii socialiste îşi spune cu­­vîntul la congresele partidului, la sesiunile depu­taţilor, la toate manifestările importante, hotărî­­toare pentru mersul nostru înainte, îşi are drep­turile sale de scriitor-cetăţean . De aici, răspunderile sporite faţă de pagina scrisă şi faţă de poporul ce îi acordă stima şi în­crederea. Cine a umblat mai mult, cine s-a întîl­­nit mai des cu cititorii şi cu ţara, lesne şi-a dat seama că scriitorul şi scrisul la noi se bucură de înaltă preţuire , explicaţia, după opinia mea, con­stă în aceea că scriitorii noştri nu şi-au trădat niciodată poporul din mijlocul căruia s-au ridicat. Mereu şi mereu au făcut eforturi de a-l înţelege în toate acţiunile sale nobile, de a-i fi sprijin, prin intermediul unor opere de valoare Avem azi un front scriitoricesc de prim-rang, ce s-a format în timp şi anevoie Dispariţia biologică a marilor noştri poeţi şi prozatori — a clasicilor din­tre cele două războaie — s-a resimţit dureros atît asupra literaturii, cît şi a milioanelor de cititori. A­­cestor dispariţii nu le-au urmat „perioade albe“ — totuşi, trebuia să mai treacă o vreme pînă ce viguroasele talente mai tinere îşi vor fi dat cărţile de căpătîi. Timpul a confirmat speranţele citito­rilor : avem azi o literatură de mare valoare, cu maeştri de la patruzeci — către optzeci de ani. Astfel, scriitorii răspund cu respect, prin creaţie, respectului ce li se acordă. Nicolae Jic PARASCHIVA-SIDONIA STANCIU : Vrem pace ! Grâdina stelelor Am spart reţeaua legilor de fier,­­cam­ lansaţi de combustiuni terestre.­­ Şi-am dovedit că nu există cer Din care cată-n Cosmos prin ferestre Vr-un creator ca din Castel stăpinul La cei ce-adună grineie sau finul. Sintem mai singuri, ingeri nu ne ţin De mină cînd umblăm pe puntea sorţii Şi-nţelepciunea cupei de venin Nu-i semnul vieţii, ci e semnul morţii, Ca rugăciunea, tipul din scriptură, Cind viaţa-i dată-odată în natură. Or fi fiinţe-n aştri depărtaţi, Dar deocamdată ne-a rămas pămîntul, De-a fi decit sintem­ ceva mai fraţi Şi-ntru frăţie să sporim avîntul In cercetarea căilor de lapte Şi-aprinderea de faruri noi in noapte. E poate-o Analiază grea şi lungă Spre golful omeniei cel mai pur, Din care viaţa, purpurie dungă, Porni spre nemurire-n timpul sur, Străfulgerat de forţe din străfunduri Să joace-n zale pe astrale prunduri. Cînd vom putea cîndva striga „Thalassa !* Inţelegind că nu-s mai oameni-lupi Ce umblă-n taină să-ţi aprindă casa Ori zboară ca albinele din stupi, Dar încărcaţi cu ucigaşe ouă, Atunci doar viaţa veche va fi nouă ! Războiul e rugină pe ce-i viu, E forţa ce destramă, descompune, — Hai să-i zidim din plumb un greu sicriu, In care cu sfinţenie-l vom pune Şi-l vom suda, ca-n ere viitoare Să nu mai aibâ-n veci de veci scăpare. Iar spaţiul dat şi spaţiul cucerit Fără tertip ori arme ucigaşe Să-i fie vieţii loc orinduit In necuprinsul cu cetăţi, oraşe, Cu drumuri străbătute-n ani-lumina Iii, fără gard, a stelelor grădină. Mihai Beniuc România literară 3

Next