România literară, ianuarie-martie 1984 (Anul 17, nr. 1-13)

1984-01-05 / nr. 1

S­ALTUL lui George Bălăiţă de la proza experimentală de început la romanul publicat peste aproape un deceniu este enorm.*) Citin­­du-l, ne dăm seama că adevărata lui vocaţie aici se află. Toţi nuveliştii de la începutul deceniului al VII-lea au trecut la roman dar numai ciţiva au reuşit. George Bălăiţă se află printre ei. Lumea in două zile (1975) este o naraţiune pro­fundă şi originală, admirabil scrisă, prin­tre cele mai bune publicate la noi după 1970. Surprinde aici maturitatea stilului şi ştiinţa (vocaţia) de a condensa o mare cantitate de fapte intr-un spaţiu epic li­mitat. Augustin Buzura notează in Ab­senţii (1970) ceea ce i se intîmplă şi, mai ales, ceea ce trece prin mintea persona­jului său timp de două ore. George Bălăiţă descrie două zile (21 decembrie, 21 iunie) din existenţa lui Antipa, voind să dovedească faptul că nu-i nevoie să faci istoria unui personaj de la naştere pînă la moarte pentru a da o sugestie despre destinul lui. Modelul Joyce ii stă şi lui in faţă. în Ulysse sînt transcrise 18 ore din viaţa unui mărunt funcţionar din Dublin (în ziua, celebră de acum, de 16 iunie 1904). Bator descrie în Passage de Milan (1959) o noapte intr-un imobil parizian, ia­r Malcolm Lowry reconstituie în Deasupra vulcanului (1947) ultima zi din viaţa unui diplomat englez in Mexic (2 noiembrie 1938). R. M. Alberes vede în toate o ordine secretă şi o sugestie ini­­ţiatică. Este de bună seamă o convenţie epică nouă. Romanul îşi restringe spaţiul şi timpul naraţiunii, dar le recuperează printr-o permanentă evaziune din temă. Memoria unei zile este încărcată de me­moria zilelor anterioare, textul unei con­fesiuni este, în fapt, o suprapunere de texte. E suficient să fie­i puţin pentru a da de alte straturi şi de altă ordine a faptelor şi tot astfel pînă ce biografia eroului se întregeşte. George Bălăiţă in­troduce în cărţile lui (tehnica este aceeaşi şi în Ucenicul neascultător) şi alte pro­cedee din romanul modern. Foloseşte, de pildă, mai mulţi naratori şi, fatal, mai multe perspective epice asupra aceluiaşi personaj. Reproduce, apoi, confesiunea unui maniac (Anghel) după exemplul lui Faulkner şi consemnează discuţia dintre căţeluşa Eromanga şi înţeleptul cîine Argus. Naraţiunea, în genere, nu-i o în­lănţuire de fapte, este o necontenită mişcare de fapte sistematic împiedicată să intre într-o cronică determinabilă, coe­rentă. Prozatorul vrea să sugereze în acest chip fluxul existenţei interioare, vechi deziderat epic, suprapunind per­spectivele şi notind, pe cit este posibil, reacţiile unei conştiinţe agresate simul­tan de mai multe rinduri de imagini. Pro­zatorul clasic voia să prindă succesiunea unei existenţe, prozatorul modern tinde să surprindă simultaneitatea ei. La primul, omul este o fiinţă determinabilă prin cîteva categorii (morale şi psihologice), la cel de-al doilea omul este o sumă de a­­proximaţii, o fugă — vorba filosofului — înaintea gîndirii. Cum poate să-l prindă şi să-l cuprindă romanul ? Lumea in două zile îşi fixează, intîi, un teritoriu enic : Albala (in prima zi) Dealul Ocna (în cea de a doua), cu mici deosebiri între ele. O lume în plină di­zl­oca­re şi tot în plină constituire, în centrul ei stă Antipa, mărunt funcţionar la consiliul popular din Dealul Ocna, om *) Fragment din volumul Scriitori ro­mâni de azi, III, cu două existenţe paralele. Unul dintre naratori (fostul judecător Viziru) crede că Antipa din 21 decembrie (ziua cea mai scurtă a anului) este omul domestic, iar cel din 21 iunie (ziua cea mai lungă, zi cu valoare iniţiatică) este omul infernal. Asta trimite la un vechi mit romantic (mitul duplicităţii, mitul omului angelic şi demonic), însă autorul nu-şi asumă integral această perspectivă. Este opinia unui singur martor, nu a tuturor. Alţii văd în Antipa un cabotin sau un filosof un spirit profund care intîmpină viaţa cu ironie... Sigur este că, în prima zi (prima parte a romanului) este înfăţişată exis­tenţa lui Antipa în familie, in oraşul Albala. Cei care spun ceva (ceva aproxi­mativ) despre viaţa domestică a perso­najului sînt bătrînul August pălărierul (simbol a­l timpului şi simbol al conştiin­ţei care înregistrează şi judecă micile e­­venimente ale timpului), bizarul profesor Baroni, specialist în ichtiologie, şi mai bizarul Paşaliu, autor de cronici muzi­cale, de o erudiţie specioasă, atins de simptomele ratării... Sunt, în fine, şi alţi naratori care judecă pe acest prim An­tipa, omul casnic. Căţeluşa Eromanga, de pildă, şi Argus, dulăul filosof, sau Marta, o iubită din tinereţea eroului. Naratorii spun, dar mai ales nu spun acelaşi lucru, se contrazic intre ei şi se contra­zic ei inşişi în succesivele confesiuni. Să nu scăpăm din vedere un element impor­tant . Lumea în două zile este, în fapt, o reconstituire prin intermediul unui na­rator care îşi asumă rolul de a asculta şi a înregistra ceea ce martorii (narato­rii) de primă instanţă relatează. După şapte ani de la moartea lui Antipa, la Albala vine judecătorul Viziru, care vrea să afle adevărul despre fostul lui prie­ten. Viziru a cunoscut şi pe celălalt An­tipa, omul infernal de la Dealul Ocna. El face legătura între cele două zile şi, evident, cele două ipostaze ale persona­jului, însă Viziru moare înainte de a încheia cercetarea lui şi însemnările sale sunt citite şi preluate de alt narator, Ale­xandru Ion­escu, absent din relatările judecătorului. Acesta este naratorul (per­sonajul) din afara spaţiului epic, perso­najul care îşi reclamă autorul. S-ar putea bănui că este autorul insuşi care n-are loc in text, vocea autorului pe care dis­cursul epic modern a trimis-o la plim­bare. Dar pină să ne dăm bine seama de statutul bizarului narator (naratorul fără naraţiune !), să vedem ce se intîmplă cu personajul care stimulează şi con­centrează atitea mărturii, delimitări, co­mentarii... Antipa este un navetist enig­matic care are o nevastă frumoasă şi geloasă, Felicia, şi mai mulţi prieteni printre care un bătrin pălărier, August, un literat bovaric, Paşaliu, un alt meşter bătrin şi filosof, Iacubovici... Aceştia, împreună cu Antipa-tatăl, îl vizitează în ziua de 21 decembrie. Prietenii cred că Antipa pregăteşte ceva măreţ, o lucrare fundamentală, însă Antipa nu face prac­tic nimic, judecă doar pe alţii şi trage totul spre farsă. E un filosof de provin­cie, inteligent şi ironic, moale şi absent, zice despre el profesorul Baroni. Că­ţeluşa Eromanga crede că stăpînul ei lucrează in ascuns la o mare operă. Insă Argus, dulăul sceptic, o contestă. Dulăul scrie el însuşi un poem (mondo­cane) in două părţi : una care se ocupă de lucru­rile calme, sigure, caraghioase (Domesti­ca) şi alta care relatează faptele tulburi şi iraţionale (Infernalia). Disocierea o aflăm, mai tirziu, in comentariul lui Viziru referitor la existenţa duplicitară a lui Antipa. O anticipare, aşadar, simbo­lică, un caz de mise en abime într-un roman care utilizează multe din proce­deele romanului din ultimele decenii. Cert este că George Bălăiţă are o mare capacitate de a crea o atmosferă şi de a fixa, între atitea aproximaţii, lunecări şi suprapuneri de mărturii deformante, un univers uman şi chiar o tipologie me­morabilă deşi el respinge deliberat ro­manul clasic. Destinul lui Antipa rămî­­ne, pină la urmă, incert însă lumea in care trăieşte este vie şi pregnantă. Ade­văratul personaj al cărţii este Albala, oraşul de provincie, cu filosofii, memo­rialiştii, rataţii şi întîmplările lui, fără is­torie. A da o semnificaţie faptelor fără semnificaţie este ambiţia prozatorului. El are un dar special de a impune prin descrieri şi comentarii succesive aseme­nea întimplări mărunte ca o cină pre­lungită într-o familie provincială sau dialogul dintre un paznic şi o chelneri­­ţă ori discuţia interminabilă între doi meşteşugari uitaţi de vreme... Stilul este alert, pe alocuri burlesc, dar şi serios, penetrant, cu multe observaţii morale de extremă fineţe. Citeva figuri se ţin minte, August pălărierul, în primul rind, simbolul unei lumi dispărute, mar­torul care judecă lumea prin toleranţa şi iubirea lui. El are o biografie, dar bio­grafia se pierde in extraordinarul vălmă­şag al faptelor mărunte care acoperă spaţiul romanului. August trăieşte după o înţelepciune veche şi crede că in viaţă trebuie să dai fiecăruia ce i se cuvine şi să nu obligi pe nimeni să facă întoc­mai ca tine. Este un sceptic pozitiv, un spirit care acceptă spectacolul lumii şi vrea să rămînă în toate senin. N­ICI o biografie nu-i, în fapt, spectaculoasă în Lumea în două zile, nici chiar aceea a dementu­lui Anghel. Naratorii o împiedică prin indeciziile lor să se constituie ca atare, şi să capete amplitudinea şi acui­tatea unui destin. Antipa este, în felul lui, un om fără destin, un Ulric într-un ţinut imaginar în care bufoneria şi tra­gedia, realul şi fantezia, adevărul şi minciuna sunt de neseparat. Antipa însuşi trăieşte în două planuri şi, prin ironie, încearcă să se ridice deasupra lor. „Tu glumeşti dar necredinţa se plăteşte. Poţi să-ţi baţi joc cu­ vrei dar viaţa este credinţă. Tot ceea ce am scris in jurnalul meu era adevărat dar tu ţi-ai bătut joc [...]. Tu minţi. Cine eşti tu ?“ — ii spune Marta Wiegier, iubirea părăsită, şi vorbele ei se adeveresc, dar mai tirziu, cînd omul moare şi bine educat va de­veni „funcţionar al neantului“. Este ipostaza lui infernală, a doua identitate, şi mai enigmatică decit pri­ma. Antipa merge zilnic la Dealul Ocna şi înregistrează actele de deces. A căpătat cu timpul o curioasă putere de a pre­simţi moartea şi prietenii lui de la circiuma lui Moiselini (paginile care în­făţişează chiolhanul din a doua zi a ro­manului sunt admirabile) cred că Antipa poate chiar provoca moartea. El vede în­tr-o dimineaţă pe Costache Onu, şeful de gară, şi spune că va muri în aceeaşi zi, ceea ce se întimplă, prevede, apoi, moar­tea lui Biducă şi a popii Zota, previziuni care, iarăşi, se confirmă. Completează, dinainte, certificatele de deces şi le arată prietenilor săi, fascinaţi şi îngroziţi de forţa ascunsă a măruntului funcţionar. Intervine şi alt personaj, fanaticul grădi­nar şi paznic de la Casa de apă, care crede că Antipa întrupează o veche vo­caţie demonică, îl stimulează in acest sens şi, in cele din urmă, ii omoară. Soluţia epică este discutabilă şi, pînă la urmă, confuză şi irelevantă. Toată povestea despre Oglinda străveche şi spiritul lui Su­cio, trecută prin mintea tulbure a unui grădinar din Dealul Ocna, este fără noimă în roman. Pagi­nile care preced insă acest sfirşit (in sensul lui N. Breban din Animale bolna­ve) sint profunde. Aici apare na­ratorul ascuns, Alexandru Ionescu, care este totodată şi primul personaj-lector al romanului, intrucît el citeşte însem­nările lui Viziru şi dă o judecată despre ele. E şi el un martor, dar un martor care a tăcut pînă acum, deşi a văzut multe. „Dar eu eram acolo, mereu cu ei, la Moiselini, pe stradă etc. [...]. Pentru mine răul e doar semnul că binele există pretutindeni. N-o să mă schimbe nimeni“, notează el. Alexandru este unul din mesagerii autorului care işi pune în discuţie, în chiar paginile romanului, romanul pe care tocmai îl scrie (idee care, de la Gide, se repetă în proza din secolul nostru). Există o temă a autorului absent şi există o temă a discursului care se con­stituie (cel puţin aceasta este iluzia) sub ochii şi cu participarea noastră. Romanul modern, s-a spus pe drept cuvint, este o arhitectură de interogaţii, o închidere care se deschide, cum zice un filosof contemporan. Lumea in două zile este, într-un anumit sens, şi romanul conştiin­ţelor care se dispersează înainte de a se configura în destine. Despre Antipa nu ştim, la sfirşit, mai mult decit ştiam la început în privinţa structurii lui adevă­rate. „A existat intr-adevăr o putere a lui Antipa 7“ întreabă nu mai ştiu ce narator al cărţii, voind să sugereze că totul n-ar fi decit proiecţia unui nebun (Anghel) şi că întîmplările ciudate nici n-au existat decit in întunericul minţii lui. Viziru însuşi, anchetatorul şi, pînă la un punct, grefierul acestui caz, nu este prea sigur în privinţa lui Antipa. El scrie nu ca să elucideze o enigmă, ci să păs­treze imaginea unui prieten fermecător, ambiguu, care trăieşte in nepăsare şi vede adesea lumea ca o farsă. Antipa rămîne pînă la capăt în acest joc de umbre şi lumini, creaţia imper­fectă a naratorilor (martorilor) săi. Este el omul care trăieşte în refuz, incapabil de revoltă ? Dualitatea (omul domestic şi omul demonic) reprezintă, cu adevărat, esenţa fiinţei lui impenetrabile ? Sau Antipa ilustrează, in intenţia prozatoru­lui, ceea ce un personaj al cărţii (Ba­roni) spune despre om : „un complex biologic ratat“?! Antipa, ne dăm seama cînd am închis acest complex dosar de existenţă care este Lumea in două zile, nu acoperă integral nici una dintre solu­ţiile avansate de cei care vorbesc despre el. El este din toate cite ceva şi nimic precis. Destinul lui este, încă o dată, să nu aibă destin sau să-şi refuze un mare destin. Unii il consideră puternic, pri­mejdios şi se tem de el, alţii cred că nu-i decit un farsor pe care o moarte crîncenă l-a salvat de ridicol. La Albala este insignifiant, spirit cazanier (fo­toliul Baroni în care moţăie e simbolul domesticităţii sale), iubit şi hrănit de o Felicie tandră şi elementară, la Dealu Ocna este arogant, sarcastic şi tenebros. Dispare din memoria naratorilor săi fără ca identitatea adevărată să se reveleze. Anchetatorul, venit după şapte ani, are surpriza să descopere un univers uman tot atît de ambiguu ca şi existenţa lui Antipa : „Ciudat este că venind la Albala, în o­­raşul unde trăise de fapt Antipa, am aflat că aici era alt om. Nimic din rela­xarea, libertatea, farmecul, puterea lui ascunsă cu care ii fascina pe cei din Dealu Ocna.“. Despre construcţia şi stilul numai in parte sarcastic al cărţii s-a vorbit în cri­tica literară şi unii comentatori au căutat simetriile dintre cele două părţi ale ro­manului. Ovid S. Crohmălniceanu (in Piinea noastră cea de toate zilele, 1981) şi N. Manolescu (în Arca lui Noe, III, 1983) dau un număr de exemple care con­firmă ideea că este o ordine în roman şi chiar un sistem de semne, corespon­denţe între cele două părţi (domestica şi infernalia). Dacă este aşa, atunci nu mai este adevărată a doua idee după care Lumea în două zile ar fi o ladă cu boarfe de tot felul, o „formulă hibridă de bric-à-brac“. Adevărul este că la pri­ma vedere romanul lui Bălăiţă pare a nu respecta nici o regulă (cum şi zice un personaj : „să poţi scrie ce-ţi trece prin cap, să nu cenzurezi nimic, să faci un colos de cuvinte“) şi, totuşi, romanul aspiră să impună o ordine şi să lumi­neze o existenţă ce refuză să se confi­gureze, să primească un destin. Stilul este de o vervă bufonă uneori, un stil al parantezelor ce se deschid la infinit. Stil de eseu romanesc, de o mare mobi­litate. Cartea nu-i uşor de citit, faptele lunecă repede în comentariu, temele se schimbă fără veste, de la Robbe-Grillet se trece uşor la o veche parabolă din epoca Tang. Asta este posibil deoarece eroii nu sunt lăsaţi să trăiască liber (au­torul nu Ie dă drumul în viaţă, cum pro­cedează prozatorul de tip realist), eroii trăiesc doar în comentariile despre ei, începută, poate, ca o pastişă ironică a procedeelor româneşti (critica a jude­cat-o mai ales în acest fel), cartea lui George Bălăiţă sfirşeşte prin a fi pro­fundă şi substanţială, de­ o originalitate frapantă în cimpul prozei noastre. Eugen Simion Fluxul existenţei interioare Simpozion • Academia Republicii Socialiste România, Academia de ştiinţe sociale şi politice şi Institutul de istorie şi teo­rie literară „George Călinescu“ au or­ganizat, la sediul institutului, din str. Frumoasă nr. 26, un simpozion cu tema 100 de ani de la prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu. Au luat cuvîntul Zoe Dumitrescu Buşu­­lenga, Şerban Cioculescu, Mihai Be­rii­e, Octavian Barbosa, Damian Hure­­zeanu, Zevin Rusu, Marin Bucur, Gheorghe Ceauşescu, Mihai Moraru şi George Muntean. 4 România literară

Next