România literară, ianuarie-martie 1984 (Anul 17, nr. 1-13)
1984-01-05 / nr. 1
SALTUL lui George Bălăiţă de la proza experimentală de început la romanul publicat peste aproape un deceniu este enorm.*) Citindu-l, ne dăm seama că adevărata lui vocaţie aici se află. Toţi nuveliştii de la începutul deceniului al VII-lea au trecut la roman dar numai ciţiva au reuşit. George Bălăiţă se află printre ei. Lumea in două zile (1975) este o naraţiune profundă şi originală, admirabil scrisă, printre cele mai bune publicate la noi după 1970. Surprinde aici maturitatea stilului şi ştiinţa (vocaţia) de a condensa o mare cantitate de fapte intr-un spaţiu epic limitat. Augustin Buzura notează in Absenţii (1970) ceea ce i se intîmplă şi, mai ales, ceea ce trece prin mintea personajului său timp de două ore. George Bălăiţă descrie două zile (21 decembrie, 21 iunie) din existenţa lui Antipa, voind să dovedească faptul că nu-i nevoie să faci istoria unui personaj de la naştere pînă la moarte pentru a da o sugestie despre destinul lui. Modelul Joyce ii stă şi lui in faţă. în Ulysse sînt transcrise 18 ore din viaţa unui mărunt funcţionar din Dublin (în ziua, celebră de acum, de 16 iunie 1904). Bator descrie în Passage de Milan (1959) o noapte intr-un imobil parizian, iar Malcolm Lowry reconstituie în Deasupra vulcanului (1947) ultima zi din viaţa unui diplomat englez in Mexic (2 noiembrie 1938). R. M. Alberes vede în toate o ordine secretă şi o sugestie iniţiatică. Este de bună seamă o convenţie epică nouă. Romanul îşi restringe spaţiul şi timpul naraţiunii, dar le recuperează printr-o permanentă evaziune din temă. Memoria unei zile este încărcată de memoria zilelor anterioare, textul unei confesiuni este, în fapt, o suprapunere de texte. E suficient să fiei puţin pentru a da de alte straturi şi de altă ordine a faptelor şi tot astfel pînă ce biografia eroului se întregeşte. George Bălăiţă introduce în cărţile lui (tehnica este aceeaşi şi în Ucenicul neascultător) şi alte procedee din romanul modern. Foloseşte, de pildă, mai mulţi naratori şi, fatal, mai multe perspective epice asupra aceluiaşi personaj. Reproduce, apoi, confesiunea unui maniac (Anghel) după exemplul lui Faulkner şi consemnează discuţia dintre căţeluşa Eromanga şi înţeleptul cîine Argus. Naraţiunea, în genere, nu-i o înlănţuire de fapte, este o necontenită mişcare de fapte sistematic împiedicată să intre într-o cronică determinabilă, coerentă. Prozatorul vrea să sugereze în acest chip fluxul existenţei interioare, vechi deziderat epic, suprapunind perspectivele şi notind, pe cit este posibil, reacţiile unei conştiinţe agresate simultan de mai multe rinduri de imagini. Prozatorul clasic voia să prindă succesiunea unei existenţe, prozatorul modern tinde să surprindă simultaneitatea ei. La primul, omul este o fiinţă determinabilă prin cîteva categorii (morale şi psihologice), la cel de-al doilea omul este o sumă de aproximaţii, o fugă — vorba filosofului — înaintea gîndirii. Cum poate să-l prindă şi să-l cuprindă romanul ? Lumea in două zile îşi fixează, intîi, un teritoriu enic : Albala (in prima zi) Dealul Ocna (în cea de a doua), cu mici deosebiri între ele. O lume în plină dizlocare şi tot în plină constituire, în centrul ei stă Antipa, mărunt funcţionar la consiliul popular din Dealul Ocna, om *) Fragment din volumul Scriitori români de azi, III, cu două existenţe paralele. Unul dintre naratori (fostul judecător Viziru) crede că Antipa din 21 decembrie (ziua cea mai scurtă a anului) este omul domestic, iar cel din 21 iunie (ziua cea mai lungă, zi cu valoare iniţiatică) este omul infernal. Asta trimite la un vechi mit romantic (mitul duplicităţii, mitul omului angelic şi demonic), însă autorul nu-şi asumă integral această perspectivă. Este opinia unui singur martor, nu a tuturor. Alţii văd în Antipa un cabotin sau un filosof un spirit profund care intîmpină viaţa cu ironie... Sigur este că, în prima zi (prima parte a romanului) este înfăţişată existenţa lui Antipa în familie, in oraşul Albala. Cei care spun ceva (ceva aproximativ) despre viaţa domestică a personajului sînt bătrînul August pălărierul (simbol al timpului şi simbol al conştiinţei care înregistrează şi judecă micile evenimente ale timpului), bizarul profesor Baroni, specialist în ichtiologie, şi mai bizarul Paşaliu, autor de cronici muzicale, de o erudiţie specioasă, atins de simptomele ratării... Sunt, în fine, şi alţi naratori care judecă pe acest prim Antipa, omul casnic. Căţeluşa Eromanga, de pildă, şi Argus, dulăul filosof, sau Marta, o iubită din tinereţea eroului. Naratorii spun, dar mai ales nu spun acelaşi lucru, se contrazic intre ei şi se contrazic ei inşişi în succesivele confesiuni. Să nu scăpăm din vedere un element important . Lumea în două zile este, în fapt, o reconstituire prin intermediul unui narator care îşi asumă rolul de a asculta şi a înregistra ceea ce martorii (naratorii) de primă instanţă relatează. După şapte ani de la moartea lui Antipa, la Albala vine judecătorul Viziru, care vrea să afle adevărul despre fostul lui prieten. Viziru a cunoscut şi pe celălalt Antipa, omul infernal de la Dealul Ocna. El face legătura între cele două zile şi, evident, cele două ipostaze ale personajului, însă Viziru moare înainte de a încheia cercetarea lui şi însemnările sale sunt citite şi preluate de alt narator, Alexandru Ionescu, absent din relatările judecătorului. Acesta este naratorul (personajul) din afara spaţiului epic, personajul care îşi reclamă autorul. S-ar putea bănui că este autorul insuşi care n-are loc in text, vocea autorului pe care discursul epic modern a trimis-o la plimbare. Dar pină să ne dăm bine seama de statutul bizarului narator (naratorul fără naraţiune !), să vedem ce se intîmplă cu personajul care stimulează şi concentrează atitea mărturii, delimitări, comentarii... Antipa este un navetist enigmatic care are o nevastă frumoasă şi geloasă, Felicia, şi mai mulţi prieteni printre care un bătrin pălărier, August, un literat bovaric, Paşaliu, un alt meşter bătrin şi filosof, Iacubovici... Aceştia, împreună cu Antipa-tatăl, îl vizitează în ziua de 21 decembrie. Prietenii cred că Antipa pregăteşte ceva măreţ, o lucrare fundamentală, însă Antipa nu face practic nimic, judecă doar pe alţii şi trage totul spre farsă. E un filosof de provincie, inteligent şi ironic, moale şi absent, zice despre el profesorul Baroni. Căţeluşa Eromanga crede că stăpînul ei lucrează in ascuns la o mare operă. Insă Argus, dulăul sceptic, o contestă. Dulăul scrie el însuşi un poem (mondocane) in două părţi : una care se ocupă de lucrurile calme, sigure, caraghioase (Domestica) şi alta care relatează faptele tulburi şi iraţionale (Infernalia). Disocierea o aflăm, mai tirziu, in comentariul lui Viziru referitor la existenţa duplicitară a lui Antipa. O anticipare, aşadar, simbolică, un caz de mise en abime într-un roman care utilizează multe din procedeele romanului din ultimele decenii. Cert este că George Bălăiţă are o mare capacitate de a crea o atmosferă şi de a fixa, între atitea aproximaţii, lunecări şi suprapuneri de mărturii deformante, un univers uman şi chiar o tipologie memorabilă deşi el respinge deliberat romanul clasic. Destinul lui Antipa rămîne, pină la urmă, incert însă lumea in care trăieşte este vie şi pregnantă. Adevăratul personaj al cărţii este Albala, oraşul de provincie, cu filosofii, memorialiştii, rataţii şi întîmplările lui, fără istorie. A da o semnificaţie faptelor fără semnificaţie este ambiţia prozatorului. El are un dar special de a impune prin descrieri şi comentarii succesive asemenea întimplări mărunte ca o cină prelungită într-o familie provincială sau dialogul dintre un paznic şi o chelneriţă ori discuţia interminabilă între doi meşteşugari uitaţi de vreme... Stilul este alert, pe alocuri burlesc, dar şi serios, penetrant, cu multe observaţii morale de extremă fineţe. Citeva figuri se ţin minte, August pălărierul, în primul rind, simbolul unei lumi dispărute, martorul care judecă lumea prin toleranţa şi iubirea lui. El are o biografie, dar biografia se pierde in extraordinarul vălmăşag al faptelor mărunte care acoperă spaţiul romanului. August trăieşte după o înţelepciune veche şi crede că in viaţă trebuie să dai fiecăruia ce i se cuvine şi să nu obligi pe nimeni să facă întocmai ca tine. Este un sceptic pozitiv, un spirit care acceptă spectacolul lumii şi vrea să rămînă în toate senin. NICI o biografie nu-i, în fapt, spectaculoasă în Lumea în două zile, nici chiar aceea a dementului Anghel. Naratorii o împiedică prin indeciziile lor să se constituie ca atare, şi să capete amplitudinea şi acuitatea unui destin. Antipa este, în felul lui, un om fără destin, un Ulric într-un ţinut imaginar în care bufoneria şi tragedia, realul şi fantezia, adevărul şi minciuna sunt de neseparat. Antipa însuşi trăieşte în două planuri şi, prin ironie, încearcă să se ridice deasupra lor. „Tu glumeşti dar necredinţa se plăteşte. Poţi să-ţi baţi joc cu vrei dar viaţa este credinţă. Tot ceea ce am scris in jurnalul meu era adevărat dar tu ţi-ai bătut joc [...]. Tu minţi. Cine eşti tu ?“ — ii spune Marta Wiegier, iubirea părăsită, şi vorbele ei se adeveresc, dar mai tirziu, cînd omul moare şi bine educat va deveni „funcţionar al neantului“. Este ipostaza lui infernală, a doua identitate, şi mai enigmatică decit prima. Antipa merge zilnic la Dealul Ocna şi înregistrează actele de deces. A căpătat cu timpul o curioasă putere de a presimţi moartea şi prietenii lui de la circiuma lui Moiselini (paginile care înfăţişează chiolhanul din a doua zi a romanului sunt admirabile) cred că Antipa poate chiar provoca moartea. El vede într-o dimineaţă pe Costache Onu, şeful de gară, şi spune că va muri în aceeaşi zi, ceea ce se întimplă, prevede, apoi, moartea lui Biducă şi a popii Zota, previziuni care, iarăşi, se confirmă. Completează, dinainte, certificatele de deces şi le arată prietenilor săi, fascinaţi şi îngroziţi de forţa ascunsă a măruntului funcţionar. Intervine şi alt personaj, fanaticul grădinar şi paznic de la Casa de apă, care crede că Antipa întrupează o veche vocaţie demonică, îl stimulează in acest sens şi, in cele din urmă, ii omoară. Soluţia epică este discutabilă şi, pînă la urmă, confuză şi irelevantă. Toată povestea despre Oglinda străveche şi spiritul lui Sucio, trecută prin mintea tulbure a unui grădinar din Dealul Ocna, este fără noimă în roman. Paginile care preced insă acest sfirşit (in sensul lui N. Breban din Animale bolnave) sint profunde. Aici apare naratorul ascuns, Alexandru Ionescu, care este totodată şi primul personaj-lector al romanului, intrucît el citeşte însemnările lui Viziru şi dă o judecată despre ele. E şi el un martor, dar un martor care a tăcut pînă acum, deşi a văzut multe. „Dar eu eram acolo, mereu cu ei, la Moiselini, pe stradă etc. [...]. Pentru mine răul e doar semnul că binele există pretutindeni. N-o să mă schimbe nimeni“, notează el. Alexandru este unul din mesagerii autorului care işi pune în discuţie, în chiar paginile romanului, romanul pe care tocmai îl scrie (idee care, de la Gide, se repetă în proza din secolul nostru). Există o temă a autorului absent şi există o temă a discursului care se constituie (cel puţin aceasta este iluzia) sub ochii şi cu participarea noastră. Romanul modern, s-a spus pe drept cuvint, este o arhitectură de interogaţii, o închidere care se deschide, cum zice un filosof contemporan. Lumea in două zile este, într-un anumit sens, şi romanul conştiinţelor care se dispersează înainte de a se configura în destine. Despre Antipa nu ştim, la sfirşit, mai mult decit ştiam la început în privinţa structurii lui adevărate. „A existat intr-adevăr o putere a lui Antipa 7“ întreabă nu mai ştiu ce narator al cărţii, voind să sugereze că totul n-ar fi decit proiecţia unui nebun (Anghel) şi că întîmplările ciudate nici n-au existat decit in întunericul minţii lui. Viziru însuşi, anchetatorul şi, pînă la un punct, grefierul acestui caz, nu este prea sigur în privinţa lui Antipa. El scrie nu ca să elucideze o enigmă, ci să păstreze imaginea unui prieten fermecător, ambiguu, care trăieşte in nepăsare şi vede adesea lumea ca o farsă. Antipa rămîne pînă la capăt în acest joc de umbre şi lumini, creaţia imperfectă a naratorilor (martorilor) săi. Este el omul care trăieşte în refuz, incapabil de revoltă ? Dualitatea (omul domestic şi omul demonic) reprezintă, cu adevărat, esenţa fiinţei lui impenetrabile ? Sau Antipa ilustrează, in intenţia prozatorului, ceea ce un personaj al cărţii (Baroni) spune despre om : „un complex biologic ratat“?! Antipa, ne dăm seama cînd am închis acest complex dosar de existenţă care este Lumea in două zile, nu acoperă integral nici una dintre soluţiile avansate de cei care vorbesc despre el. El este din toate cite ceva şi nimic precis. Destinul lui este, încă o dată, să nu aibă destin sau să-şi refuze un mare destin. Unii il consideră puternic, primejdios şi se tem de el, alţii cred că nu-i decit un farsor pe care o moarte crîncenă l-a salvat de ridicol. La Albala este insignifiant, spirit cazanier (fotoliul Baroni în care moţăie e simbolul domesticităţii sale), iubit şi hrănit de o Felicie tandră şi elementară, la Dealu Ocna este arogant, sarcastic şi tenebros. Dispare din memoria naratorilor săi fără ca identitatea adevărată să se reveleze. Anchetatorul, venit după şapte ani, are surpriza să descopere un univers uman tot atît de ambiguu ca şi existenţa lui Antipa : „Ciudat este că venind la Albala, în oraşul unde trăise de fapt Antipa, am aflat că aici era alt om. Nimic din relaxarea, libertatea, farmecul, puterea lui ascunsă cu care ii fascina pe cei din Dealu Ocna.“. Despre construcţia şi stilul numai in parte sarcastic al cărţii s-a vorbit în critica literară şi unii comentatori au căutat simetriile dintre cele două părţi ale romanului. Ovid S. Crohmălniceanu (in Piinea noastră cea de toate zilele, 1981) şi N. Manolescu (în Arca lui Noe, III, 1983) dau un număr de exemple care confirmă ideea că este o ordine în roman şi chiar un sistem de semne, corespondenţe între cele două părţi (domestica şi infernalia). Dacă este aşa, atunci nu mai este adevărată a doua idee după care Lumea în două zile ar fi o ladă cu boarfe de tot felul, o „formulă hibridă de bric-à-brac“. Adevărul este că la prima vedere romanul lui Bălăiţă pare a nu respecta nici o regulă (cum şi zice un personaj : „să poţi scrie ce-ţi trece prin cap, să nu cenzurezi nimic, să faci un colos de cuvinte“) şi, totuşi, romanul aspiră să impună o ordine şi să lumineze o existenţă ce refuză să se configureze, să primească un destin. Stilul este de o vervă bufonă uneori, un stil al parantezelor ce se deschid la infinit. Stil de eseu romanesc, de o mare mobilitate. Cartea nu-i uşor de citit, faptele lunecă repede în comentariu, temele se schimbă fără veste, de la Robbe-Grillet se trece uşor la o veche parabolă din epoca Tang. Asta este posibil deoarece eroii nu sunt lăsaţi să trăiască liber (autorul nu Ie dă drumul în viaţă, cum procedează prozatorul de tip realist), eroii trăiesc doar în comentariile despre ei, începută, poate, ca o pastişă ironică a procedeelor româneşti (critica a judecat-o mai ales în acest fel), cartea lui George Bălăiţă sfirşeşte prin a fi profundă şi substanţială, de o originalitate frapantă în cimpul prozei noastre. Eugen Simion Fluxul existenţei interioare Simpozion • Academia Republicii Socialiste România, Academia de ştiinţe sociale şi politice şi Institutul de istorie şi teorie literară „George Călinescu“ au organizat, la sediul institutului, din str. Frumoasă nr. 26, un simpozion cu tema 100 de ani de la prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu. Au luat cuvîntul Zoe Dumitrescu Buşulenga, Şerban Cioculescu, Mihai Beriie, Octavian Barbosa, Damian Hurezeanu, Zevin Rusu, Marin Bucur, Gheorghe Ceauşescu, Mihai Moraru şi George Muntean. 4 România literară