România literară, aprilie-iunie 1984 (Anul 17, nr. 14-26)

1984-04-05 / nr. 14

T­oxicologia este al patrulea şi ultimul volum din ciclul Ingenio­sul bine temperat, titlu care Mir­­cea Horia Simionescu a socotit că i se cuvine constructorului acestei bizare opere. Intr-adevăr, nimeni pînă acum nu a făcut la noi o mai vastă demonstraţie de inventivitate literară. Este insă realizatorul ei un spirit „tem­perat“ ? Nu prea, dacă privim la ce a dus facultatea lui de a născoci mereu alte forme narative neobișnuite. Termenul trebuie luat ca o autoironie , lăsîndu-se pradă demonului său inventiv. Mircea Ho­ria Simionescu a edificat o tetralogie ur­­muziană, cuprinzînd aproape 1 500 de pa­gini. Dar „ingenios“ e, fără nici o discuţie, şi chiar foarte, propunind cu fiecare volum un principiu inedit de a face literatură : a dăruit întii diferitelor nume de per­soane fizionomii, caractere, ocupaţii, bio­grafii, aventuri, destine (Dicţionarul ono­mastic), a redactat apoi fişe pentru nişte opere imaginare, romane, eseuri, tratate ştiinţifice etc. (Bibliografia generală), a folosit note fals erudite ca să dezvolte printr-o proliferare coraliferă istoria nenumăratelor calamităţi posibile (Bre­viarul). Nici Toxicologia, care-şi propune să ne informeze cine a scris ciudatul ciclu şi în ce împrejurări, inclusiv cum s-a născut aşa-numita Şcoală de la Tîrgo­­vişte, nu dezminte inventivitatea neisto­vită a lui Mircea Horia Simionescu. Me­morialistica deci, dacă e cazul să fie şi ea abordată, dinsul înţelege să o practice pe cale indirectă, iarăşi puţin comună, cam aşa cum a procedat Gertrude Stein, scri­ind o istorie a damei sale de companie. The Autobiography of Alice Tokias. 1933. Toxicologia recurge însă la mijloace şi mai „piezişe“. Cîteva voci, nu una, sunt convocate spre a ne întreţine despre fa­bulosul personaj, autorul Dicţionarului onomastic, Bibliografiei generale, Brevia­rului şi al altor cărţi. Auzim ce spune despre el Helga, soţia lui. Dar şi Cella, o proiecţie mentală a femeii ideale, proto­tip al eroinelor sale. Un tînăr prieten, se­cretar şi „biograf“ improvizat, ii răsfo­ieşte însemnările zilnice, cotrobăieşte prin sertare, cercetează fotografii de fa­milie, ascultă bârfele vecinilor cu privire la magistru, îl supune celor mai indis­crete întrebări şi notează conştiincios răs­punsurile primite. Avem posibilitatea să cunoaştem şi citeva note informative ale diverşilor observatori benevoli. Există şi un narator. El stă oarecum pe acelaşi pi­cior cu scriitorul permiţîndu-şi un dialog cu el, precum şi reflecţii maliţioase la adresa restului conlocutorilor. Bineînţeles, are adesea cuvintul autorul însuşi, dar intervenţiile sale nu simplifică lucrurile, ci, dimpotrivă, le încurcă, pentru că parte din spusele lui, confesiuni propriu-zise, conţinînd date şi amănunte precise, ră­­m­în totuşi nediscernabile sigur de o par­titură condusă către fabulaţia comico­­fantastică. Autorul istoriseşte astfel pre­gătirea unei mese destinate a-l avea ca oaspete pe tatăl său decedat de mult. Pro­curarea şi prepararea bucatelor agreate de defunct, problemele ivite privitor la mo­dul în care va decurge practic strania vizită umplu o mare parte din carte. Cînd prînzul are, în sfirşit, loc, tatăl so­seşte multiplicat în trei inşi, ceea ce-l face necognoscibil şi imprimă intîlnirii mult aşteptate o turnură grotescă, absur­dă, lamentabilă. Fiul răstoarnă furios masa, îşi face bagajele şi părăseşte urbea natală, iar mama cade la pat şi răm­îne fără glas pentru tot restul zilelor ei (nu prea numeroase, căci moare curînd). Sugestia devierii comico-fantastice a naraţiunii este că autorul, vorbind la per­soana întii, devine personaj literar. Hota­rul între realitate şi ficţiune se şterge astfel, de unde amestecul expunerii auto­biografice obişnuite, cuminţi, cu viaţa imaginară, fantasmatică, a scriitorului. Textul capătă structura aceasta curioasă, alimentat şi de o idee mai profundă, po­lemică la adresa istoriei literare. De ce nu ar aparţine biografiei artistului şi o asemenea materie, cuprinzînd activitatea zilnică a fanteziei lui, visele, asociaţiile insolite, proiectele beletristice nereali­zate rămase în stare pur mentală ? Nu constituie ele evenimente importante ale existenţei sale ? Ideea e întărită şi prin alţi factori . Chiar şi relatările sub formă de note in­formative, bazate strict pe fapte, o iau nu o dată razna. De două ori istorisesc zbo­ruri ale autorului prin văzduh. O voce care colaborează la întocmirea biografiei vine — aşa cum am văzut — din litera­tura scriitorului şi e prezentă cînd Goethe îl vizitează. Mai trece pe la el frecvent — aflăm — şi Domnul Balzac. Autorul In­tenţionează să-i arate tatălui său, cu oca­zia revenirii de pe celălalt ţărim, un mic roman picaresc, pe care l-a scris în ve­derea evenimentului. Textul integral, in­titulat întoarcerea fiului risipitor, ne e oferit de asemeni spre lectură, ca docu­ment util pentru a înţelege psihologia ar­tistului. Manevrarea abilă a acestor puncte de vedere diferite îngăduie autobiografiei, sub protecţia unui unghi ironic, ludic, neafectat să evoce şi zonele insolite ale vieţii, să înscrie evenimentele într-o rela­tivitate filosofică Înţeleaptă. Mai mult, atenuează fericit paginile istorico-literare un pic cam scorţoase. N. Manolescu a avut perfectă dreptate să încheie Arca lui Noe cu Ingeniosul bine temperat, exemplul cel mai catego­ric de triumf al stilului cerint­e în roma­nul nostru. Autooglindirea ironică şi pa­rodică a literaturii se vede limpede la Mircea Horia Simionescu şi criticul H fixează prozatorului formula excelent. Ar fi interesant de examinat şi ce obţine mai personal prin ea acest autor delecta­bil, înzestrat cu o rară fineţe, produs exemplar al unui rafinament pe care l-a atins la noi arta narativă. Aş reţine întâi o anume putinţă de a realiza, sub formă pură, concentrate ale ingredientelor cu care „se face literatură“, împotriva diferitelor genuri, privite ca atare şi sortite a supune scrisul la iritante constrîngeri, Mircea Horia Simionescu rupe numeroase lănci de-a lungul Toxi­cologiei. Cam in acelaşi sens merg şi re­flecţiile eroului său George Pelimon, che­mat să-i dea ajutor contra romanului. Dacă l-am înţeles bine pe Mircea Horia Simionescu, el ii reproşează acestuia prea multa complicare cazuistică spre a ajunge la obiectivele artistice propriu-zise, epicul, invenţia fantastică, descripţia, poezia ma­rilor sentimente omeneşti, pe care epo­peea sau basmul le ataca frontal, fără atitea justificări superflue : „Cînd Achile lupta, explicaţiile erau de prisos, cînd zmeul sau Sfinta Vineri se anunţau cu o adevărată uvertură eroică ce îndoia co­pacii şi seca­riurile, motivaţiei nu-i ră­­mînea nici un loc, prăpădul trebuia să urmeze, aşa cum şi pedeapsa pentru acel prăpăd“. R­OMANUL s-a obişnuit pină acum să distribuie totul „fragmentar“ şi într-un regim de „strictă raţiona­lizare“, pentru a furniza nu „Ade­vărul“ ci ceva „încropit“, ascuns şi servit abia la sfirşit, „adevărul scriitorului“. Libertatea, pe care o caută Mircea Horia Simionescu, este a renunţării la motivările acţiunii, stringenţelor intrigii, logicii subiectului etc. Autorul are oroare îndeosebi, putem să ne dăm seama uşor, de un realism „iluzionist“. De aceea con­sideră că Bouvard et Pecuchet e o capo­doperă, aşa cum a rămas neincheiat. Emanciparea de servituţile iluzionismu­lui ar permite practicarea epicii, descrip­ţiei, digresiunii intelectuale, efuziunii sentimentelor în chip autonom, sub formă pură, fără nenumărate pretexte plicti­coase. Toxicologia, ca întreg ciclul Inge­niosul bine temperat, este un catalog cu asemenea mostre, adesea admirabile. Dacă suntem­ atenţi numai la factura­­ insolită a cărţii, calităţile lor literare, de primă mină, riscă să nu fie luate deajuns în seamă. Aşa sunt peisagistica petroşi­­ţană, cu desenul ei foarte luminos şi cu­lorile proaspăt spălate, istoria preparati­­velor faimosului prînz, decupată în sec­venţe pline de suspense, portretul exce­lent al artistului ca timplar sau lăcătuş, atunci cînd se hotărăşte să-şi clădească singur o casă, nervul narativ palpitant din micul roman picaresc. Punctele vulnerabile rezidă în chiar li­bertăţile pe care le dobindeşte un aseme­nea tip de proză. „Concentratele“ îi stir­­nesc cititorului gustul de consum masiv a ceea ce ele oferă pină la urmă, fatal, doar in calitate redusă. Mircea Horia Si­mionescu provoacă o poftă nebună pentru nenumăratele romane pe care cărţile lui le presupun. E ca şi cum ne-ar arăta „forspan“-ul unei mulţimi de filme. Re­zumate expresiv, prin astfel de extrase, toate devin senzaţionale d­e lucru ştiut în cinematografie. Dar spectatorul vrea să şi vadă realmente filmele respective şi, dacă nu i se dă posibilitatea, rămine cu o senzaţie de frustrare. Toxicologia mai are marele merit de a ne face să înţelegem puţin ce a însem­nat efectiv misterioasa „Şcoală de la Tîr­­govişte“. Legăturile personale intre cei care-şi revendică apartenenţa la ea au fost — ne dăm seama — destul de laxe. Trec ani fără ca Mircea Horia Simionescu să-l vadă pe Radu Petrescu sau să întreţină vreo relaţie epistolară cu el. Acesta ra­liază „şcolii“ ulterior, foarte tîrziu, prin simplă simpatie pentru activitatea lor artistică, pe Wanda Mihuleac, Emil Bru­­maru, Şerban Foarţă sau Angela Mari­­nescu, socotiţi „tirgovişteni“ in spirit. Unii, e îndoielnic dacă au călcat măcar odată prin fosta Cetate de Scaun. Ce afinităţi reale au existat atunci intre Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Alexandru George şi Tudor Ţopa ? Cred că, în primul rînd, o formă de fervoare literară. Toţi au pasiunea lec­turii, chiar dacă unora dintre ei li se in­­timplă, ca lui Mircea Horia Simionescu, să nu ducă adesea cărţile pină la capăt, oprit în a-şi imagina altă desfăşurare a acţiunii. Oricum insă, citesc şi recitesc pagini asupra cărora s-au oprit incintaţi şi le fac să circule intre dinşii, executind copii dupe ele. Actul acesta din urmă capătă o mare importanţă in cadrul Şcolii de la Tirgovişte. Reproducerea e de mină, exclude mijloacele mecanice şi aminteşte prin pioşia pusă într-o strădanie umilă devoţiunea benedictină. Acoperirea hir­­tiei cu semne, trasate gingaş, ia aspectul oficierii unui adevărat cult : „Pe mica terasă a casei din Calea Domnească, 171, din Tirgovişte — Îşi aminteşte Mircea Horia Simionescu — stăm alături la o mă­suţă şi ne scriem caietele, revistele. Radu utilizează cu atita precizie şi delicateţe tocurile cu peniţă, liniile lui ies pure şi au ceva definitiv...“ E reabilitată meseria de caligraf, pen­tru că presupune un respect principial la adresa textului reprodus. Radu Petrescu, mai ales, veghează ca asemenea exerciţii de umilnţă purificatoare sub raport cultural să fie practicate cit mai riguros. Cind prietenul său ,,strică un chenar“ sau „întinează o margine“, îl priveşte mustră­tor şi apoi aşează rigla pe foaia lui, ară­­tîndu-i „cum se face“. Scrisul devine pentru „tirgovişteni" marele lor viciu se­cret, întemeiază un veritabil „atelier" de confecţionare a cărţilor, ca înainte de Gu­tenberg. Ajung, în scurtă vreme, la o im­presionantă producţie editorială manu­­scrisa : Reviste (Cintece noi, Carnet lite­rar , Spada, Apollo, Cloşca cu Pui, Ms, Colorado, Cerdano), numeroase volume şi plachete, precum şi o antologie groasă, Melody Bar. Radu Petrescu n-avea pe­reche, cind era vorba să dea o înfăţişare de carte elaboratelor „şcolii". Am văzut şi eu una, înduioşătoare in travaliul mi­gălos care-i asigura eleganţa uşor de­suetă. Acelaşi spirit neobenedictin il în­deamnă pe Mircea Horia Simionescu să redacteze o spendidă şi foarte „tîrgoviş­­teana“ apologie a scrisului de mină, care, „egal, discret, cuminte ca însăşi bătaia inimii, înaintează liniştit, măsurat, pune pedală ispitei unei alergături nepotrivite, cuvintul se-aşează în rind ţinînd seama de vibraţia celorlalte din şir şi din fraza întreagă, tremurind înaintea celor ce ur­mează să se ivească pe negindite, literele se-adună parcă pe platoul unei balanţe de spiţerie, stele umede pe-un cer de cu­­rind plouat“. Artizanatul tinde aici să restituie o no­bleţe de breaslă muncii literare prea des degradată prin producţia industrială su­pusă integral comenzilor pieţii. Se schi­ţează şi o formă de retragere minoră în marginalizarea voluntară (provincia, gus­turile contrare modelor literare, prefe­rinţa pentru autori nefrecventaţi). In plan estetic, „şcoala“ cultivă, în po­­fida genurilor de succes, „literaritatea“, cum se spune astăzi. Nu dispreţuieşte, prin urmare, speciile mai puţin căutate. Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Costache Olăreanu ţin „jurnale“, cu o notă pre­cumpănitor intelectuală, „fişe ale unor aventuri spirituale“. „Tirgoviştenii“ îşi in­­mănunchiază corespondenţa în „episto­lare“, se întorc la forme de roman dispă­rute, „foileton“, cum e Sinuciderea din Grădina Botaniei de Radu Petrescu, „pi­caresc“, ca întoarcerea fiului risipitor, al lui Mircea Horia Simionescu, sau compun pur şi simplu „scrieri aiurite“, privind „impenetrabilitatea pisicii". Pe toate le animă ambiţia „profesionalităţii literare", dacă se poate vorbi de aşa ceva, înte­meietorii Şcolii din Târgovişte au deve­nit, paradoxal, scriitori formaţi Înainte de a Începe să publice, invăţînd cu osîrdie meseria, printr-o lungă ucenicie subte­rană. Tot mînuind otrăvurile scrisului au fost siliţi să afle şi cum se folosesc anti­doturile lor. Aceasta ar fi Toxicologia, şti­inţa administrării veninurilor şi feririi de ele. De aci un program literar cu un spec­taculos ecou actual in proza tinerilor : a arăta tot timpul cum procedează scriito­rul, a juca, deci, dînd din capul locului cărţile pe faţă, înaintea oricărui rezultat e de salutat aici o invitaţie curajoasă la maximă probitate artistică. Cititorul tre­buie prevenit, ba chiar educat să nu se lase manipulat de facultăţile iluzioniste ale literaturii. T­OXICOLOGIA lui Mircea Horia Simionescu apare obsedată de persoana tatălui său. Am menţionat că pregătirile în vederea reîntîlnirii cu el, după mulţi ani de la deces, alcătuiesc principala materie epi­că a cărţii. Dar şi sentimentele fiului faţă de tată intrigă. Autorul îşi dă osteneala să procure tot ce-i trebuie mamei spre a prepara amintitul prînz, dar o face fără tragere de inimă, agasat, mai mult parcă pentru a-şi îndeplini o datorie penibilă. Citeodată lasă impresia că sabotează in secret întreaga operaţie culinară care ur­măreşte să satisfacă gusturile defunctu­lui ; oricum, ideea menu­ului comandat il calcă pe nervi şi, la un moment dat, ex­plodează : „Ii preparăm noi, cu absoluta respectare a dorinţelor, prînzul pe care l-a vrut. Bun. Dar dacă, apropiindu-se din neguri şi adulmecînd, işi va da seama de ceea ce noi nu mai putem observa, anume că friptura de iepure aparţine unei miţe din Rio Grande, iar nuca sarai­­liei nu-i decit pesmet aromat cu chimi­cale ?“ Altădată, cînd trebuie să pîndească mo­mentul sosirii tatălui, adorme. La întil­­nirea propriu-zisă, cu greu izbuteşte să-şi reţină sentimentele de aversiune. Găseşte ef, unul din cei trei taţi are o mutră de „şobolan opărit". Altul Îşi suflă nasul ca o fanfară, al treilea rîgîie. Fiul simte o puternică poftă de a-1 plezni peste bot pe cel care se interesează dacă nevasta sa mai cînta la mandolină. Sub protecţia ficţiunii, In micul roman picaresc, resentimentele antipaterne iau o formă şi mai manifestă. Acolo, asupra eroului, studentul in farmacie Felix Ia­­cob, părintele său, un personaj impulsiv şi violent, exercita o veritabilă teroare. (De reţinut că tiranul e militar ca, şi tatăl autorului.) Felix fuge de acasă dar părin­tele autoritar il readuce îndărăt legat fe­deleş. Fiul rătăcitor ajunse să fabrice li­teratură cu toptanul, producind citeva capodopere pe săptăminâ ; apoi, iniţiat în „toxicologie", devine un farmacist repu­tat la Vinţu de Jos. Romanul picaresc poate fi citit şi ca un vis, pretîndu-se foarte bine la aşa ceva. Autobiografia „ingeniosului bine tem­perat", ceea ce este pină la urmă Toxi­cologia, invită la psihanaliză. Autorul, presimţind primejdia, a Întors lucrul in glumă, punînd-o pe mamă să spună : „Ai făcut, băiatul meu, un complex oedipian din cele mai profunde... Reciteşte-1 pe Freud. Studiază-1 pe Jung. Vom mai vorbi". Dar triplarea tatălui, în final, ia forma unui înjositor reproş mascat adre­sat mamei şi conferă destulă seriozitate cuvintelor acesteia, constituind aproape o invitaţie pentru noi. Poate o să-i dăm curs cîndva. Ovid S. Crohmalnîceanu Cînd ingeniosul bine temperat face mărturisiri complete MIHAELA NICA : Portret Creanga stelara Intre mine şi voi clătinată de nimeni e doar creanga stelară căzută grea de un sens uitat : va naşte ! De lucru are orice sin : la vinătoare iubire ! Indus in veşti de primăvară e şi poetul in cămaşa-i aprinsă Uimire ascultă comanda colinelor ! Gravidă-i şi inima celui ce urcă acum spre el insuşi la pas însăminţind cu nelinişte lumea Caldă umezeală de sfirşit de mileniu Mătase Poezie fără măsură ! Ovidiu Genaru 4 România literară

Next