România literară, octombrie-decembrie 1985 (Anul 18, nr. 40-52)

1985-10-03 / nr. 40

F­ARA rupturi, prin acumulări lente, poezia Constanţei Bu­zea s-a schimbat destul de mult în ultimele cărţi, încît Planta memoria (C.R., 1985) nu mai seamănă cu Norii, Răsad de spini, Ape cu plute şi restul volumelor — nu pu­ţine — care au făcut renumele autoa­rei. La „noua“ ei înfăţişare, conturată în bună măsură odată cu cartea prece­dentă, Cină bogată în viscol, poezia cere în primul rînd o elucidare — atît cît este posibil — a evoluţiei pe care a traversat-o. Analizîndu-i resorturile, ajungem inevitabil la o discuţie mai generală asupra poeţilor aşa-numitei generaţii ’60. Media comentariilor care li se consacră evidenţiază — după opinia mea — un paradox : la două­­zeci-douăzeci şi cinci de ani de la in­trarea lor în literatură, aşadar după un interval de creaţie îndeajuns de lung, propoziţiile critice de situare şi principalele judecăţi de valoare emise în legătură cu ei sînt — în linii mari — aceleaşi ca la început. Sigur că fie­care nouă carte e analizată conştiin­cios, însă aproape întotdeauna în pre­lungirea celor mai vechi, creionul plimbîndu-se — de fapt — încă o dată pe conturul deja ştiut al portretelor. Răsfrînte în oglinzile criticii, chipu­rile poeţilor sînt aceleaşi ca la două­­zeci-treizeci de ani, ca într-o încerca­re de a întări ideea că poezia n-are vîrstă ! De parcă timpul s-ar fi oprit! Ca să fiu mai bine înţeles : dincolo de nuanţele fine ale analizei, sensul general al comentării acestor poeţi mi se pare inerţial, pre-orientat. Dacă am dreptate şi „inerţia“ anali­zelor se manifestă cu adevărat, o pu­tem privi ca pe un efect paradoxal al prestigiului rapid acumulat : consensul cvasi-unanim al receptării, „clasiciza­rea“ aproape instantanee, cuprinde­rea în manualele şcolare au făcut din încă tinerii poeţi din jurul lui 1970 nişte cazuri ca şi clasate, fixate în nişte propoziţii „definitive“. Efect de bumerang, aşadar, eliminabil printr-o repunere calmă în discuţie a întregu­lui deceniu literar ’60—’70. R­evenind la constanţa Bu­­zea , primul lucru care se ob­servă în Planta memoria e că poezia şi-a găsit, după atît de îndelungi căutări, o formă proprie, un fel al ei de a se aşterne în pagină. Exersase nenumărate variante, într-o agitaţie nici o clipă domolită , în ca­trene sau distihuri rimate, în sonete, în versuri libere, cînd ample cînd con­centrate, poezia Constanţei Buzea a­­ oferit carte după carte imaginea unei „dezordini“ a scriiturii, consecinţă a metaforismului dezlănţuit asupra lite­raturii noastre de elanul vremii. De unde dificultatea de a urma vreo dis­ciplină a formei, probabil că nici măcar căutată, căci — pe fondul unei poetici a „inspiraţiei “, opuse „spiritu­lui critic“ — va fi lipsit însăşi perce­perea libertăţii poetice ca necesitate înţeleasă. Rezultatul a fost o anume despletire a poeziei, împinsă uneori la limita „poetizării“, motiv pentru care Mircea Martin a avut de indicat „sem­nificaţia vacantă în atîtea din poeziile ei“ (Generaţie şi creaţie, Ed. pt. lit., 1969, p. 77), iar Eugen Simion, comen­tator comprehensiv al întregii gene­raţii ’60, a trebuit să remarce şi „des­tule versuri obscure din cauza prolixi­tăţii“ şi chiar „o neîndemînare a cu­­vîntului, o dificultate, în orice caz, a limbii“, „lipsa rafinamentului“, „îm­pleticiri în sintaxa versurilor“ (Scrii­tori români de azi, vol. I, ed. a II-a, C.R., 1978, p. 348, 350). N-a trecut neobservat — pe de altă parte — fap­tul că poezia Constanţei Buzea a adoptat de la o vreme o retorică a su­ferinţei, continuîndu-şi exersările pînă la treptata, tîrzia concentrare deja vi­zibilă în Cină bogată în viscol. Pro­cesul e dus pînă la capăt în Planta memoria, unde poezia îşi generalizează dispunerea economicoasă în terţine li­bere, nerimate. Eliptice, reduse la cîteva cuvinte sau la unul singur, fără vreo punctuaţie (la fel ca în Cină bo­gată...), versurile par frinturi de tele­gramă. Aşa arătînd, se-nţelege că ele nu mai pot transcrie abundente deliruri metaforice. Concentrarea s-a produs pe toate planurile poeziei : numărul tro­pilor pe trers a scăzut vertiginos, dînd seamă despre o densificare a senti­mentului, tensionat şi interiorizat, doar sugestia lui răzbătînd pînă la noi. Dacă bogăţia imagistică de altădată, neplăcută la recitirea de acum, putea ieşi dintr-o tentativă de compensare a unui deficit de sensibilitate, în ver­surile de azi — cum a notat Al. Ciste­­lecan pe marginea cărţii precedente — „inexpresi­vita­tea structurală a poetei a devenit un element intensiv al li­rismului, transformîndu-se dintr-o di­ficultate în rafinament“ (în „Familia“, nr. 9/1983). Două exemple din Planta memoria : „victorie umilinţă / mur­mur al sufletului / doarme printre în­chipuiri / / m-am înfrunt / nu mai vreau nimic decit poate / să mă las în pace un timp // somnul mă ridică în­cet / ca un lac palid / care se lipseşte disperat / de malurile sale“ (Murmur­ă cu imaginea din final bine găsită) ; „vino şi stai lingă mine / în acelaşi vestmînt / în acelaşi trup II nu voi avea timp / să te privesc / nici răgaz să plîng / / o moară de moarte / mă sfărîmă / şi mă îneacă // vino şi stai lingă mine / vino îmbunîndu-l pe / dumnezeu“ (Rugă). P­RIN cîteva serii de trăsături, poemele din Planta memoria sînt ilustrative pentru mo-­­ mentul de tranziţie pe care poezia noastră (ca şi întreaga litera­tură) pare să-l traverseze. în primul rînd, exemplifică la un bun nivel va­loric şi în manieră — cum am văzut — personală posibilităţile pe care le are în pragul epuizării sale, structura liricii moderne. Sentimentul şi sufe­rinţa (ori sentimentul suferinţei) sunt trăite de un eu „depersonalizat“ (cum l-a numit Hugo Friedrich), desprins de „eul empiric“. Se pot urmări şi destule alte trăsături tipice ale poe­ziei moderne. Versurile Constanţei Buzea încă mai păstrează — în al doi­lea rînd — note de exces în atare di­recţie, chiar dacă acum izolate : meta­­forisme deconcertante („suire la nori a­­ porilor ploii“ — din Slava porni­rii ; „intrat în cule­­­ţii cheile sferei înfipte / în ceafă“ — din Iubind etc.), un elan al identificării cu obiectele („muntele viu al­­ apei ce sunt“ — din Melc în melc ; „sunt uşa“ — din Uşa ; „o ţesătură sunt“ — din Taină ; „sunt luna sus“ — din Fluture negru), o anume „frivolitate“ a invocării „cu­vintelor“, productivă în poezia anilor ’60—­’70 („teama de apă­­ de uscă­ciune 7 şi de cuvint“ — din Apă de uscăciune), simboluri uzate („păsări imposibile 7 curgătoare fisuri în dia­mant“ etc. — din Păsări zburînd). In al treilea rînd şi la extrema cealaltă, Constanţa Buzea îşi împinge cîteoda­­tă — pe nesimţite — poezia înspre at­mosfera postmodernă pe care o vedem în ultimii ani instaurîndu-se la noi , încearcă versuri mai curat „prozaice“ (de pildă : „albi în iarbă / culcaţi în iarbă / cu nori pe faţă // nevinovaţi / căutînd înainte de / gîndul găsirii // sub iarbă pămînt / sub noi trist şi / umed pămînt“ — din Dormirea), altă­dată face o comparaţie „textuală“ („degeaba fac larmă lăstunii / intrăm în ţinutul de piatră / profund ca-ntr­­un text“ — din Liman). Notele de acest fel nu modifică direcţia efectivă a poemelor, menţinute pe orbita mo­dernă în care, odată cu colegii săi de generaţie, Constanţa Buzea s-a format. Poate că — totuşi — nu e exagerat să ne închipuim că atmosfera anxioasă din carte nu exprimă doar o stare de existenţă, ci şi o „stare textuală“, dacă pot spune aşa, recte intuiţia limi­tării istorice a unui tip de limbaj li­terar. Sunt în Planta memoria multe poeme în care sugestiile nu reuşesc să se adune, cuvintele căutîndu-şi — parcă temătoare, parcă într-o zbatere tăcută — un loc în vers. Cele mai bune apar atunci cînd zba­terea s-a stins și se revine la decupa­jul calm, la acea limpezime care să poată cu adevărat traduce intensita­tea trăirilor. Constanţa Buzea scrie în asemenea momente versuri şi poeme remarcabile : „în timp ce plîngi în somn / prăpastia se gîndeşte / la tine“ (din Planta memoria, poemul de titlu) ; „de zile şi nopţi / străbat aerul strivit / între secole“ (din Sebastian) : „uiţi să respiri / refuzi să te mişti / aştepţi durerea ea vine //o priveşti intens­­ ca din abisul unei săli / şi ea îţi caută ochii / / coşmar hipnotic un vis / numai în somn se mai poate / dar nu dormi // numai în somn citeodată / te ridici te ridici / intri lent în cer // odaia la pîndă / oftea­ză / în locul tău // apoi se dezumflă / sufletul ei alunecă tot­­ se pierde în aer“ (partea a doua din Odaia la pîn­dă) ; „va fi cînd va fi un extaz~ / so­­■ lemnă m-aşez de pe-acum / în ge­nunchi“ (din Copil). Ion Bogdan Lefter Locul si rolul poeziei P­OATE mai mult decât orice alt­ceva, Livius Ciocârlie este acum, la cei neverosimili cincizeci de ani pe care-i împlineşte zilele acestea, o conştiinţă europeană. Am spus neverosimili pentru că amiaza vieţii este, de regulă, un moment, dacă pot zice astfel, al „clasicizării fiinţei“, al instituţionalizării­ apolinice a sensurilor ei fundamentale. E perioada, atît de înşelă­toare uneori, a­ „canonizărilor“ spirituale. Căutările încetează de regulă, fiind în­locuite de spectaculoase regăsiri şi lim­peziri in atmosfera cărora se nasc ma­rile sinteze ce consolidează sau bulver­sează mentalităţi, direcţii, metodologii. Nimic sau aproape nimic din toate aces­tea la criticul, semiologul, romancierul şi pedagogul timişorean. Preocupat timp îndelungat de teoria textului, el a fost nevoit să-şi ducă devoţiunea pînă la ca­păt, într-o arie spirituală care, pentru prima dată in cultura europeană, a afir­mat explicit — poate prea explicit chiar — identitatea dintre textual şi ontolo­gic. Iată de ce, fascinat (nu şi narcoti­zat, totuşi) de viaţa textului sesizată în toată complexitatea ei ades inhibantă, criticul a fost obligat el însuşi să scrie un text al vieţii, transferînd în planul existenţei spirituale principiile, domi­nantele, pulsiunile şi disjuncţiile active în cel al structurilor textuale. Realism şi devenire poetică în literatu­ra franceză (Facla, 1974), Negru şi alb (Cartea Românească, 1979), Mari cores­pondenţe (C. R., 1981), Eseuri critice (Facla, 1983), Un Burgtheater provincial (C. R., 1984) sunt etapele unei neîntre­rupte deveniri întru text, adică întru fiinţă, dovezile scrise ale unei evoluţii spirituale consecvente, în datele ei fundamentale, naturii obiectului cu care, iată, subiectul trăieşte o euforică identi­ficare, mereu aprofundată şi me­reu reformulată. Fidel faţă de spi­ritul literaturii — în accepţia sa mo­dernă şi postmodernă —, Livius Ciocârlie refuză cantonarea, stabilizarea, transfor­marea de sine într-un semnificat univoc. Aflată într-o continuă automodelare, fiinţa spirituală nu admite, cum spu­neam, „clasicizarea“. Iată de ce, revin, Livius Ciocârlie (n. 7. 10. 1935) se află la o vîrstă „empirică“ surprinzătoare dacă o comparăm cu cea pur spirituală, în plin proces de autotextualizare. Adică : lectură critică a celor scrise (la propriu dar şi la figurat !) pînă acum, permanentă restructurare, reformulare a sensurilor spirituale, opţiunilor intelec­tuale prin recuzarea canonizării dogma­tice a acestora, refuzul de a semnifica o experienţă încheiată şi confortabil ex­ploatată în cărţi cu tematică şi conclu­zii previzibile, abandonate „presupozi­ţiilor“, seduse de modelul teoretic dezin­­dividualizant, subminarea propriului cod, mefienţa ironică în orice tip de totalita­rism intelectual, fie că e unul de tip re­toric, fie că e un simplu terorism antire­­toric etc. Extraordinara capacitate de a intenta neîntrerupte procese oricărui tip de metadiscurs provine aici, în ultimă analiză, din neîncrederea organică in emfaza sistemului, în pretenţiile acestuia de a oferi soluţii universale. Altfel spus, Livius Ciocârlie vede în metodă nu un şperaclu, ci o simplă cheie. Vocaţia constructivă este dublată de una relativizantă, fandarea de un pas înapoi, scrisul de o necruţătoare auto- re­etură. Cită luciditate, atîta repunere în discuţie. Şi cită polemică, atîta inovaţie, deschidere şi experiment. După ce produsese, prin primele sale două cărţi, deschideri esenţiale în direc­ţia recuperării literaturii ca profunzime, prin semiotică (textuală) şi tematism, după ce supusese exegezei clasicismul, romantismul, simbolismul etc., după ce, în fine, aruncase asupra lite­raturii române lumini inedite, re­velatoare, criticul timişorean face, in finalul volumului din 1979, afirmaţii sur­prinzătoare. De fapt, mai toate cărţile sale au epiloguri ce pun pe gînduri. Exact în momentul în care construcţia se apropie de sfirşit, autorul mută, cu cruzime aş spune, reflectorul asupra „fundaţiei“ suspectate de fragilitate toc­mai in virtutea emfaticei sale infisurabi­­lităţi. Lucrul prea bine făcut ii este sus­pect Criticului, poate tot din cauză aver­siunii sale intime faţă de orgolioasele sisteme. Imperfecţiunea, iluzoriul, cap­cana provin exact din perfecţiunea — ostentativă — a neutralizării lor, din re­primarea — mult prea eficientă — a obiecţiei virtuale. Iată aici explicaţia bi­zarei constituţii a cărţilor lui Livius Ciocârlie.’ Ele nu se încheie, cum ne-am aştepta poate, cu mărturisite satisfacţii, ci cu prevestirea unui crepuscul vestit chiar de exuberanţa, neconsumată totuşi, a apogeului. Negru şi alb se termină, după o superbă demonstraţie in margi­nea teoriei textului, cu mărturisirea negru pe alb a credinţei in eroica ei dis­pariţie. Mari corespondenţe, după ce evidenţiaseră limpede caracterul literar al textelor epistolare, sfirşesc prin a marca neîncrederea criticului faţă de premisele inechivoc expuse. De o rene­gare nu poate fi totuşi vorba pentru că, explicit şi implicit, romanul din 1984 porneşte tocmai de la caracterul involun­tar literar al scrisorii şi, în genere, al oricărui text. Eseurile critice, apoi, după ce se ocupă cu rezultate excelente de autori români contemporani, de proble­me de teorie literară şi „măştile roman­tice ale dorinţei“ (în continuarea preocu­părilor mai vechi ale semiologului), se mărturisesc ca ultim gest critic, renun­ţare la o îndeletnicire şi consumare a unei etape spirituale. Am avut totuşi surprinderea şi satis­facţia să constat că, sub impactul este­ticii receptării, Un Burgtheater provincial este deopotrivă opera unui romancier și a­ ­­­ unui critic. Ceea ce făcea cîndva criticul la nivelul metadiscursului (exegetic) face acum romancierul in planul discursului epic și, cel mult, în cel al metadiscursu­­lui romanesc. Vreau să spun că experi­mentul lui Livius Ciocârlie nu ar fi fost posibil în absenţa unei conştiinţe teore­tice clare, pe care numai un critic ade­vărat o poate avea. Continui şi acum să cred că, departe de a se obscuriza şi infectiviza, aceasta se află într-un proces de radicalizare. Romanul criticului era de aşteptat, într-un fel, din partea unui eseist excepţional, cu un indiscutabil simţ al epicului, cu un teribil de natu­ral scenariu al sincerităţii care se mărtur­­iseşte cu un firesc intimidant al punerii în pagină. El nu rupe totuşi cu trecutul. Ii continuă numai, cum ziceam, pe un alt plan. Este produsul unei dorinţe in­time a autometamorfozei şi amfibiolo­­giei în continuă regenerare, ce refuză stagnarea in specie, al acelei dorinţe de primenire nu prea îndepărtate de cea barthesiană. Stăpînă pe textul lui Li­­viu­s Ciocârlie, dorinţa atrage transcrierea unei continue migraţii scripturale ce respinge şi-şi asumă neîncetat „tradiţia personală“. Gestul întemeietor este du­blat de reticenţele aşa-zicînd epistemolo­gice ale fiinţei cunoscătoare, înfiinţarea de tentaţia absenţei, luciditatea anali­tică de reveria iluminată. Subminarea (neo)pozitivismelor de tot felul se face ai£i de pe poziţiile aparentului poziti­vism asumat, spectaculos, ca mitologie. II surprindem pe Livius Ciocârlie glo­­sînt melancolie, rousseauist aproape, pe marginea celor mai granitice­ concepte, preocupat întotdeauna de sufletul se­mantic al operei, acel teritoriu unde scalpelul este inutil pentru că nu ai de-a face decit cu o efervescentă absenţă lacaniană, unde nu poţi niciodată detecta sensul ultim şi la care, n-ai încotro, nu poţi decit să visezi. Cristian Moroni Sufletul semantic şi visul 4 România literară

Next