România literară, iulie-septembrie 1986 (Anul 19, nr. 27-39)
1986-07-03 / nr. 27
LIPSITE de ostentaţia, de obicei facilă, a spectaculosului ori de ispita filosofării abstracte şi sterile, romanele lui Sorin Titel, cele din ultimul ciclu îndeosebi, vorbesc despre copilărie, tinereţe şi dragoste, boală, suferinţă şi moarte, despre harul maternităţii şi miracolul creaţiei, ca şi despre atîtea şi atîtea alte asemenea „banalităţi" din care se alcătuieşte misterios existenţa noastră. Şi totul e spus în chipul cel mai natural şi frumos cu putinţă, învăluit într-o poezie discretă, melancolizată mai totdeauna de sentimentul fragilităţii existenţei umane sau îndoliată de trecerea prea repede a clipei. Sorin Titel are extraordinara, sadoveniana capacitate de a intui în situaţiile şi faptele aparent anodine sensuri de o adîncime tulburătoare. Explorarea reflexiv-interogativă a cotidianului îi revelează omenescul în cele mai nebănuite şi umile forme, iar inextricabila relaţie dintre viaţă şi moarte — adevărat laitmotiv al literaturii sale — îmbie la reculegere şi meditaţie. Obsesia morţii nu anulează însă bucuria de a trăi, dimpotrivă, conştiinţa finitudinii intensifică apetitul vieţii : „îmi petrec şi eu cit sînt tînăr şi cit e vremea mea. Nu vreau să-mi pară rău, nu vreau să spun mai tîrziu, cînd mi-or trece anii, că n-am ştiut să mă bucur de tinereţe" (Clipa cea repede). Pe de altă parte, într-un plan mai adine, moartea nu se opune ireductibil vieţii, ci, cum ar spune Blaga, face parte din însuşi textul acesteia, îi dă relief şi o desăvirşeşte asemenea punctului pe i. în sine, moartea nici nu poate fi gîndită, de altfel, căci nu e o experienţă pe care insul s-o fi trăit mai întîi şi asupra căreia să poată apoi delibera. In consecinţă, a gîndi despre moarte înseamnă a gîndi despre viaţă, moartea fiind „adevărul profund al vieţii". (Vl.Jankélévitch). Sorin Titel nu numai că a înţeles această subtilă dialectică, dar a şi redat-o in numeroase scene, între care aceea, memorabilă, a morţii lui Ion, din Pasărea şi umbra, îngemănind visul cu realul, autorul sugerează simultaneitatea unor evenimente care, logic, se succed. Astfel, Maria, nevasta lui Ion, se visează mergînd la rîu ca să-i spele bărbatului cămaşa de moarte ; acolo însă întîlneşte un grup de fete şi femei ce spălau o cămaşă tot pentru Ion, dar nu de moarte, ci de nuntă. Naratorul insinuează deci mioritic ideea nunţii ca metaforă a morţii. Lucrurile insă nu se opresc aici ; chemat de Ion să-i stea la căpătii în ceasul marii despărţiri, Mitru din Zorani aude într-o dimineaţă două femei vorbind şi recunoaşte uimit glasul maicăi Ana, o bătrînă ce murise demult. Din conversaţia femeilor deduce că ele veniseră s-o asiste pe Raveca la naştere : „Mitru uită de moartea lui Ion, fu, în schimb, cuprins de un fel de nerăbdare înfrigurată. Cînd, în sfîrşit, strigătele neomeneşti şi sălbatice — pe care de fapt le aştepta — izbucniră...“ Prin urmare, alături de nuntă, naşterea exorcizează şi ea impactul dureros al morţii („Mitru uită de moartea lui Ion“), toate aceste „noduri“ existenţiale învederîndu-şi interdependenţa latentă in urzeala, niciodată înţeleasă pînă la capăt, a vieţii. Orice discurs despre moarte se converteşte, de aceea, într-unul despre viaţă, ca în Clipa cea repede, bunăoară, unde directorul, în pragul sfîrşitului, se întreţine familiar cu tatăl său mort, prilej de retrăire în memorie a copilăriei şi tinereţii. Cîteodată, e drept, spectrul morţii înfricoşează, terorizează prin secătuirea fiinţei de orice urmă spirituală : „îl speria (pe Marcu, n.n.) mai ales golul din capul bătrînului. Un creier prin care bătea vîntul, asemeni unei încăperi pustii, cu toate uşile deschise vraişte“ (Femeie, iată fiul tău). El, care nu concepea viaţa decît ca triumf al spiritului, se inspăimîntă la vederea trupului şubred, golit de substanţa vitalizantă şi eşuat in devălmăşia lucrurilor nesemnificative, „ca o coală albă de hirtie pe care nu mai scrie nimic“ (Idem). Un fior rece te încearcă în faţa acestui spectacol teribil, de un tragism întunecat şi mocnit, ce revelează bacovian agonia lentă, plînsul materiei văduvite de principiul ce-i dăduse cîndva identitate şi sens. Exceptînd însă aceste exemple, mai puţin frecvente, dar nu şi mai puţin grăitoare pentru natura tragică a condiţiei umane, reţinem ca dominantă în viziunea scriitorului intimitatea aproape bucolică a vieţii cu moartea, posibilă în ordine literară în special prin apelul la povestire. De la Sadoveanu încoace nici un alt prozator român n-a dovedit, poate, o vocaţie pentru povestire atît de mare şi fertilă ca Sorin Titel. Nu numai voluptatea comunicării narative, plăcerea rostirii bogate în seve poetice l-au atras spre aceasta, ci mai cu seamă înţelegerea ei ca mod de existenţă. Act de rememorare a unor întîmplări din trecut, povestirea îşi asumă un rol existenţial căci, prin repetiţie, asigură şi consolidează permanenţa unor valori arhetipale. Oamenii lui Sorin Titel, ca şi cei sadovenieni, au instinctul acestui adevăr fundamental, ceea ce explică desigur nevoia lor irepresibilă de a povesti sau asculta astfel de „minciuni adevărate“, cum le numea Sadoveanu. Se povesteşte mult şi minunat de frumos în cărţile lui Sorin Titel, personajele, prinse parcă într-o febră a povestirii, nu contenesc să-şi reamintească trecutul de parcă s-ar teme, că, odată întreruptă povestea, viaţa însăşi încetează. Povestirea, observă Livius Ciocârlie, îi rămine omului unicul sprijin în momentele precare ale existenţei, astfel încât ea „îl face să dureze, îi amină moartea, ba chiar îl readuce din moarte". Pasărea şi umbra fiind, în acest sens, „romanul amînării morţii prin resurecţia continuă a povestirii“ (Eseuri critice). RON lui Sorin Titel cred în autenticitatea întîmplării povestite, chiar dacă admit că „omu cînd aude, n-o spune cum a auzit-o, mai pune şi de la el“. Moş Poldi, de exemplu, evocînd anii de cătănie la honvezi, împreună cur Bantu, îşi cere iertare că n-a ţinut minte chiar totul şi a mai adăugat cite ceva de la el: „c-ar trecut mulţi ani de atunci şi rar om să aibă aşa lungă ţinere de minte..." (Ţara îndepărtată). Aşadar, golurile de memorie sunt umplute de imaginaţia naratorului, incit adevărul nu mai apare in realitatea lui nudă, ci-n vălurile abil ţesute-n juru-i de povestitor, iar transparenţa acestora, în loc să-l ascundă, îl dezvăluie cu sporită intensitate. Privit mai adine însă, adevărul îşi pierde obiectivitatea rece, indiferentă, devenind treptat adevărul celui ce povesteşte, al lui Moş Poldi în cazul de faţă ; el se subiectivizează în actul povestirii, impregnat de sufletul celui ce-l retrăieşte autentificîndu-l. Aşa încît, la scepticismul Nuşcăi, ce se îndoieşte de veracitatea întîmplărilor visate de domnişoara Ana, aceasta era firesc să răspundă c o seninătate uşor mirată : „Aşa arăta de parcă ar fi fost adevărate. Nu-i totuna oare ?“ îndoiala Nuşcăi ţine doar o clipă, ea marchează accidentul ieşirii din poveste, încercarea, iute abandonată, de a „verifica“ cele auzite prin logica realului. Or, lumea lui Sorin Titel este una de poveste, ca atare, legile ei diferă de cele obişnuite. în acest univers cu, totuşi, infinite tangenţe la real, e posibil orice, inclusiv spectacolul de mare duioşie şi puritate al participării domnişoarei Ana la cununia tinerilor ei părinţi sau, cum am văzut mai înainte, conversaţia bătrînească a directorului cu moş Goian, tatăl său de multe vreme decedat. Revenindu-şi din „rătăcirea“ ei de moment, Nuşca, arzînd de neastîmpărul dorinţei de-a cunoaşte, îi cere domnişoarei Ana : „...povestiţi, povestiţi mai departe! Nu mai pot de nerăbdare să aflu ce vi s-a întîmplat !“ Descoperim în această reacţie imensa foame de a povesti sau asculta poveşti, ce caracterizează în general personajele scriitorului, un nesaţ care depăşeşte cîteodată marginile suportabilului, astfel că, la un moment dat, aceeaşi Nuşca, copleşită de farmecul povestirii, se roagă: „Nu mai povestiţi... E prea frumos. Nici nu mai pot să ascult“. Lucian Raicu identifică un reflex thanatic în această plenitudine a frumosului, adevărat „paroxism al stării de povestire“ (Printre contemporani), criticul sugerînd astfel prezența unui tragism subiacent, într-o permanentă și delicată Lumea povestirii . ÎNTRE scriitorii consideraţi în anii din urmă ca făcînd parte din „generaţia de mijloc“ a literaturii noastre contemporane, un loc aparte, aş zice specific, ocupă poetul, eseistul, istoricul literar, romancierul şi dramaturgul Mircea Vaida, consacrat ca atare printr-o seamă de creaţii remarcabile, aparţinînd, ca structuri şi expresie, unor specii şi genuri diferite, dar dovedind totodată o puternică şi relevantă unitate, datorată, cred, mai ales particularităţilor talentului investit in ele, în afirmarea căruia vigoarea şi farmecul oricărei opere artistice îşi au izvorul in poezia autentică, in semnificaţiile ei generice, iniţiale. în acest sens, se poate spune că lirismul scrierilor sale, indiferent de gen şi specie, este consubstanţial esenţei operelor înseşi şi nu unei modalităţi deliberat elaborate. De aceea, cred că nu aş greşi prea mult numindu-l pe Mircea Vaida poet prin excelenţă, în cea mai largă accepţiune a noţiunii respective, fără nici o intenţie de a-l despuia de atributele estetice pe care i le conferă diversitatea taxologică a volumelor publicate. De altfel, nu am de gînd să mă opresc, acum şi aici, asupra întregii sale activităţi literare, bogată şi complexă, restrîngîndu-mă la o privire critică asupra contribuţiei sale ca romancier, la o prezentare cu totul generală a întregului ei, şi ceva mai concretă şi amănunţită, a celei mai recente din componentele ciclului, Vînătoare de vrăjitori (Editura Cartea Românească, 1986). Noul roman se integrează destul de organic în ciclul început cu Soarele la miezul nopţii (Editura Albatros, 1978), continuat cu Zile in cuibul păsării (Editura Cartea Românească, 1980). Noua carte a lui Mircea Vaida face parte dintr-un ciclu romanesc aflat, probabil, încă la începuturile sale, în pofida faptului că pînă acum s-a concretizat deja în trei volume aşa-zicînd independente. De fapt, romancierul nu procedează obişnuit in acest caz şi nici nu ne promite un serial de volume pe aceeaşi temă şi cu aceleaşi personaje principale, ceea ce nu ne împiedică să credem că el ne va oferi, totuşi, un adevărat ciclu, dar nu in sensul tradiţional al termenului, ci într-unul mai modern, dacă o anumită supunere a creaţiei epice fluxului memoriei poate fi considerată încă modernă, după atitea „noi“ şi „mai noi valuri“ ale urmaşilor lui Proust. Să nu ne hazardăm, însă, în consideraţii generale înainte de a urmări mai îndeaproape cel de al treilea roman din ciclul amintit, pe care l-am putea numi, cu o anumită infatuare şi cu un oarecare scepticism istoric, apusul dramatic al unei vechi familii nobiliare româneşti transilvănene, fără a însemna, totuşi, adevăratul ei sfîrşit, din moment ce nu neglijează neapărat şi aspectul esenţial al acestuia pentru vremurile noastre, cel de clasă. De fapt, caracterul de ciclu al celor trei romane, autorul nu-l declară expressis verbis, deşi reiese pregnant din textura ultimei cărţi. Am în vedere, în primul rind, toposul principal al acţiunii epice — locul de unde şi unde se întorc personajele principale, care le marchează condiţia şi destinul istoric, în al doilea rând, concret, familia nobiliară Corinda, cu ascendenţi români pînă în perioada ocupării voievodatului transilvan de către regii unguri şi de atunci pînă la revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, la desăvirşirea revoluţiei democratice şi îndeplinirea sarcinilor socialiste în ţara noastră. Nu e vorba de o simplă trimitere la istorie, la meritele şi decăderea unei familii nobiliare transilvănene româneşti, ci la locul pe care l-a ocupat şi, intr-un fel, continuă să-l ocupe unii dintre membrii ei in configuraţia şi prefacerea istorică majoră a poporului nostru. Caracterul de ciclu al celor trei volume menţionate nu se datoreşte, desigur, doar faptului că personajele lor principale fac parte din familia Corinda, deşi singură această împrejurare ar fi suficientă să le asigure caracteristica amintită. Dar, dincolo de continuitatea prezenţei şi a amănuntelor biografice ale unor personaje (nu neapărat aceleaşi în totalitate), de apartenenţa celor principale la familia Corinda, in toate cele trei volume întilnim şi acelaşi topos principal — o regiune situată între izvoarele Crişului Alb şi Valea Someşului, după unirea celor două ramuri de seamă ale sale la Dej, pină în pragul Maramureşului — locuri in care s-au afirmat de-a lungul veacurilor diverşii reprezentanţi ai familiei respective, forţa propulsoare a desfăşurării epicului şi combustiei liricului in concreteţea lor artistică. Geografic vorbind, ne aflăm undeva, in nişte Apuseni fabuloşi, cu mine de aur bogate, cu pozări (speculanţi ai metalului nobil galben-roşietic), cu cneji, jupani şi voievozi de pe Crişul Alb (intre Crişcior, Ribiţa şi Hălmagi), dar şi pe Someşul mic şi pe cel unit, pînă la Girbău şi chiar mai la vale. Există, apoi, o continuă pendulare între un prezent uneori de o precizie şi detaliere cvasidocumentare — şi un trecut ce alunecă in mit şi legendă, ceea ce face ca anumite fapte şi intimplări curente să se aşeze, vrind-nevrind, sub zodia poeticului prin excelenţă, cu sporite semnificaţii aparte, dar şi cu premoniţii cutremurătoare inconsecvenţa şi tirania lor. Istoria este un fel de recipient de alchimie, de la care te poţi aştepta la orice, tocmai pentru că fantezia prezentului şi dominaţia fabulosului istoric sînt intr-o permanentă confluenţă. La un moment dat, în recentul roman al lui Mircea Vaida, suntem zguduiţi de prezenţă concretă a lui Horea intr-un orăşel transilvan, deşi ştim cu toţii că el a sfîrşit pe roată la Belgrad, cu peste două secole în urmă. Ne aflăm aici în acea unitate specifică modalităţii de creaţie a lui Mircea Vaida, in care mitologicul şi cotidianul concret se îmbină într-o formulă artistică originală, care nu se vrea nici realism magic, nici altă orientare postmodernistă, ci o simplă comunicare artistică de o reală şi tulburătoare trăire într-o vie şi permanentă aderenţă la destinul istoric al propriului popor. Furat de interesul pentru citeva caracteristici mai generale ale prozei lui Mircea Vaida, au neglijat unele particularităţi concrete atît ale ciclului său de romane, cit şi ale fiecărei cărţi in parte. Ne gîndim, între altele, la marea deosebire dintre timpul specific al acţiunilor epice şi desfăşurarea istorică reală, in care a fost plasată aceasta. Şi nu e vorba doar de sinuozităţile şi capriciile fluxului memoriei naratorului (în sens proustian), ci şi de jocul asociaţiilor temporale dictate de textura epică propriuzisă, de contribuţia în acest context a diverselor personaje in prezentarea directă, ca şi în autodefinirea lor. Astfel, acţiunea primului roman (Soarele la miezul nopţii) debutează in plină contemporaneitate (cu puţini ani înainte de elaborarea şi apariţia sa editorială), cu participarea naratorului la o expunere a filosofului Dumitru Dumitrescu-Rarişte, spre a cobori, prin discuţia cu Alex., în plin secol al XVIII-lea, evocind, prin glasul mătuşii lor Georgine, figura stranie a „Marelui“ Corinda, fost mason şi iluminist, ucis cu pietre de lucrătorii săi de la minele de aur la propria sa provocare în clopotniţa bisericii cneziale, personaj fantast, idealizat de fratele mai mare al naratorului, devenit şi el victimă sigură a destinului istoric pe parcursul acţiunii epice. De altfel, amintirile Georginei, deşi coerente, sar de la o epocă la alta, aducîndu-l în context inclusiv pe Horthy Miklós, în septembrie 1940, călare pe un cal alb, încercînd să pozeze ca „un sol al divinităţii“, de parcă ar fi vrut „să se încoroneze“ ca un nou „Szent István“. Iar Alex, cal nefericit, caută meandrele familiei Corinda pînă în cronicile de început ale istoriei provinciei, de la sfîrşitul mileniului întîi, şi pînă în secolul al III-lea din cel următor. în schimb, naratorul se simte copleşit de episodul sentimental cu Lisa, din strictă contemporaneitate, femeie cunoscută intr-o călătorie in Occident şi ale cărei scrisori dau concreteţe atît profilului ei spiritual, cit şi regretului obsesiv al unei iubiri complexe şi complicate, iar toată reconstituirea ei este întreruptă mereu, fie de relatarea unui accident tragic de mină, fie de amintirea studiilor şi călătoriilor din Occident, dar şi continuată de reîntîlnirile cu Lisa şi de despărţirea lor definitivă. Fireşte, acestea nu sînt decît o parte dintre interferenţele de acţiuni şi intîmplări, cărora li se adaugă citeva scrisori extrem de interesante ale celui mai de seamă Corinda din vremurile noastre, ale fostului ministru Inocenţiu, incepînd din anii dictaturii fasciste şi pînă in anul 1950, în pragul morţii sale. Nu mai stărui asupra acestei probleme in cazul primei cărţi. Cit despre cel de al doilea roman (Zile în cuibul păsării), desfăşurarea naraţiunii pare aici mult mai unitară, în pofida diversităţii faptelor relatate, dar care sunt anterioare celor din prima carte, adică din perioada din preajma şi din timpul celui de al doilea război mondial, deşi, prin ceea ce se petrece în conştiinţa naratorului şi chiar în mediul ambiant, nu o dată simţim că datarea sugerează convenţia, fiind posibilă transpunerea la Un ciclu românesc 4 România literară