România literară, ianuarie-martie 1987 (Anul 20, nr. 1-13)

1987-01-15 / nr. 3

Proletari din toate ţârile, uniţi-vă ! România literară Anul XX, nr. 3, joi 15 ianuarie 1987 Sâptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România UNIVERSUL EMINESCU I­DENTIFICAREA la spirala cea mai de sus a definirii geniului creator românesc cu Mihai Eminescu a fost înscrisă în istoria culturii nationale încă de acum aproape un veac, de către Titu Maio­­rescu, in celebrul său articol din 1889 : „Pe cit se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit in poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmintului cugetării româneşti“. Această conştiinţă a potenţialului generator al operei eminesciene pe treptele suitoare ale devenirii noastre spirituale a fost, apoi, in succesiune, nu numai afirmată, dar şi concretizată de cei care, între timp, au urcat ei înşişi pe treptele clasicităţii. Astfel , după Gherea și Tbrăileanu — vn a sa Istorie a literaturii române. Intro­ducere sintetică (1929) N. Iorga va explica incă mai pregnant miracolul : „Schimbarea cea mare care se întru­pează in Eminescu nu e un fenomen de viată artificială, teoretică, ce s-ar fi coborit intr-o realitate disciplinată, ci avem a face cu una din acele mari mişcări care iese din adincul viu al unei naţiuni, din tot ce se poate con­ţinea în prezent, ca şi dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinaţi, care rezumă o literatură şi o îndreaptă, aruncînd puternice lumini către viitor, deschizînd dru­muri şi mai departe generaţiilor care vor veni pe urmă.“ Pentru ca M. Sadoveanu să pătrundă in insuşi procesul creator, desluşindu-1 în temeiurile lui : „In mai puţin de două decenii, Mihai Eminescu a rupt drumuri nouă în poezia românească. S-a adincit — scafandru unic şi ui­mitor — nn mitul şi lirica populară. A restituit poporului — măiestru şlefuite — diamantele sufletului generaţiilor acestui neam“. Căci : „Poporul pentru Eminescu nu era cel convenţional al patriotarzilor : oamenii lui vechi ce-i hrăneau arta erau băştinaşii din veac, de la Buerebista şi Deceneu, cei pe care ii vedem în lanţuri de robi pe columna lui Traian, cei care au luptat in vremea lui Decebal şi au adăpat cu singe pămîntul lor cotropit de imperialiştii timpului. Strămoşii lui erau pămintenii de la Rovine. Dulceaţa din poemele Ce te legeni, codrule ?, Codrule, codruţule, din Călin Nebunul şi Miron vine de demult şi din străfundul nebiruit". Cu verbu-i ilumi­nat de inalturi, Tudor Arghezi înnobilează incă pe marele său înaintaş : „In Eminescu e dragoste şi durere de dra­goste... E o dragoste de păsări albe care străbat eterni­tatea şi se intilnesc din zbor in dreptul unei stele“. Şi dacă Lucian Blaga va argumenta că „există o «Idee Eminescu» iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti“, Camil Petrescu îşi va transpune gindul cu acea lucidi­tate ce-i este proprie : „Atît de mare este farmecul sub care stă cultura românească, incit cultul lui Eminescu nu e un cult livresc, acceptat de unii, refuzat de alţii, cum se intimplă cu alţi scriitori de geniu, ci e un soi de realitate căreia nu i se poate sustrage nimeni“. Evident, asemenea şir de referinţe ar putea continua — cu Lovinescu, Vianu, Ralea, Perpessicius — acesta din urmă pentru devoţiunea lui exemplară intru editarea critică a totalităţii operei eminesciene, finalitate ce-şi are in anii noştri vrednici osîrduitori. Cel care, insă, a durat — cum a spus Ibrăileanu — „monumentul cel mai impunător" geniului tutelar al literaturii române este G. Călinescu, prin Viaţa lui Eminescu, in 1932, urmată de cele 5 volume consacrate Operei. Cum scriam tot Intr-o asemenea coloană acum 7 ani şi folosind aceeaşi documentaţie, Călinescu a rămas, desigur pînă astăzi, arhitectul incă neegalat al Culturii Eminescu. Şi afirmăm aceasta tocmai îmbrăţişînd într-o vastă perspec­tivă atit acţiunea de editare integrală a operei, cit şi pe aceea de tot mai valoroase cercetări şi proiectări in conştiinţa contemporană a spiritului şi literei lui Emi­nescu, datorite devoţiunii unor tot mai înzestrati exegeţi intru lărgirea orizontului interpretativ şi aprofundarea mesajului său, integrator al umanismului românesc. Aşa cum, atit de sugestiv, işi incheia Călinescu capo­dopera consacrată vieţii lui Eminescu , evocîndu-i ma­gia „chipului său lunar şi amar-zîmbitor", „în stare să dea expresie simţurilor moderne şi româneşti, şi cu flue­­rul său poetic să ducă aspiraţiile noastre pretutindeni, peste ape, peste punţi / peste codrii de pe munţi“. George Ivaşcu Aducem omagiul nostru memoriei marelui poet naţional Mihai Eminescu, acela care odată cu opera sa literară a făcut să apară pe bolta culturii româneşti un astru care va străluci în veci de veci, revărsînd lumină şi căldură în sufletele oame­nilor, al poporului nostru. NICOLAE CEAUŞESCU

Next