România literară, iulie-septembrie 1987 (Anul 20, nr. 27-39)

1987-07-02 / nr. 27

Fragmente critice ga««;«»»« wm Hn '•••Xvtv. H ■K* KZ . A ŢINE jurnal... La ce bun ? [...] ; pe cine din posteritatea mea îl mai poate interesa felul cum am *•» pipăit şi înţeles eu lucrurile ? [...]. Ca să ţii jurnal trebuie să ai in cap o imagine despre tine grav deformată, să te consideri buricul pămîntului...“ Am selectat cîteva propoziţii din jurnalul (1 zile precum atunci, şi azi intocma) pu­blicat de Mircea Horia Simionescu in Caiete critice nr. (3—4, 1986), intr-un număr dedicat in întregime jurnalului ca literatură. Intimplarea face ca prozatorul să publice tot acum pagini dintr-un jur­nal intim, scris pe cînd era liceean (1916) şi revăzut, probabil, mai tîrziu. Ca dova­dă este şi însemnarea de la pagina 174 („în 1970, să verific dacă am greşit pe undeva“) şi alte precizări din corpul jurnalului din care se poate deduce că tînărul autor reciteşte ceea ce scrie, ju­decă şi transcrie schiţe vechi *). Sigur este că, hotărît să încredinţeze tiparului notaţiile de acum 30 de ani, autorul le-a mai văzut o dată şi a înlăturat ceea ce era de prisos, cum fac toţi cei care-şi publică după oarecare vre­me însemnările intime. Oricît res­pect ar avea autorii de jurnale pen­tru notaţia sinceră şi spontană, e greu de crezut că, dind în vileag însemnările lor, nu îndreaptă ceea ce este de în­dreptat şi nu elimină fragmentele pe care spiritul critic matur le găseşte fa­cile. In ce-l priveşte pe Mircea Horia Simi­onescu, observăm că atitudinea lui faţă de jurnal, ca specie literară, nu s-a schimbat prea mult din 1946 pînă azi : o acceptare plină de îndoială sau o voinţă de a ţine jurnal care trebui periodic justificată, întărită. E una din temele comune (îndoiala de sine sau chiar con­testarea făţişă a utilităţii jurnalului) pe care o aflăm, invariabil, în toate jurna­lele. Mircea Horia Simionescu notează, la 18 ani, în caietele sale ceea ce gîndeş­­te şi ceea ce i se întîmplă, în ideea că numai astfel se poate cunoaşte şi poate fi cunoscut: „Nu pot lăsa să se creadă orice despre mine. Iau tocul în mină spre a nu pieri în băltoaca interpretări­lor aproximative. Caut să nu mint, să nu povestesc ce nu am văzut, încerc (Dum­nezeu să mă ajute) să mă plasez între lucruri și oameni cit se poate de corect. A cita încercare ? De ce le-am risipit pe cele de pină acum, atitea caiete și foi ? Nu-mi imaginez că sînt buricul pămîntu­lui, sint convins că sint buricul pămin­­tului. De astăzi, cea mai atentă urmărire a ceea ce sint şi devin“. Aici încrederea in rostul jurnalului in­tim este mare, in alte fragmente acel „la ce bun ?“ pe care l-am citat la început revine sub o formă sau alta in nota­ţiile de regulă disciplinate şi încrezătoa­re ale elevului tirgoviştean. Uneori jur­nalul ii pare „un depozit“ (ceea ce, d­. fapt, este orice jurnal care nu trădează legea spontaneităţii), altădată se gindeşte să facă din caietul în care notează noap­tea, ferindu-se de cei din casă, un fel de Monitor oficial, un „corp de mărturii“, un registru de „comerciu“, cu intrări şi ieşiri, cum descoperise in biblioteca fa­miliei. Prietenul Radu (Petrescu) ii dă sfaturi, pe cînd se aflau la cules de pru­ne, despre tehnica jurnalului : „paginile, filele nu trebuie să fie egale, intr-o zi albastre ca întinsul cerului, într-alta ce­nuşii, într-alta fără culoare, dezvoltare­a unui conflict“... Sfaturile sunt acceptate şi autorul jurnalului le întăreşte scriind intr-un rind că, fiind vorba de însemnă­rile unui artist, „cerinţele estete trebuie să primeze“. Şi tot el, invorind o altă lege a jurnalului ca literatură : „cum să faci ca să aperi drepturile sincerităţii ?“... In fine, dezgustat de unele pagini din ca­ietele sale, adolescentul vrea să le arunce în foc. Gest, iarăşi, întilnit in toate jur­nalele. Rari sunt autorii care să nu do­rească să distrugă, intr-un moment de deznădejde, notele nesemnificative, ex­terioare adevăratei lor fiinţe... M­IRCEA Horia Simionescu este, totuşi, mai rezervat in această privinţă. El notează timp de un an de zile ceea ce se întîmplă în fa­milie, in cercul său de prieteni şi în ora­şul său, cu sentimentul că face in acest fel literatură. Ceea ce este, intr-o bună măsură, adevărat. Trei oglinzi constituie, indirect, un roman de familie şi, tot in­direct, un roman despre adolescenţii de provincie in primii ani după război. L-am putea compara, prin substanţa şi chiar prin formula lui, cu romanele scrise în aceeaşi perioadă de Dinu Pillat, cu deosebirea că, pentru adolescenţii tîr­­govişteni, modelul intelectual nu este Gide, ci G. Călinescu. Ei citesc cu regu­laritate „Lumea“ şi „Naţiunea“, consultă pentru orice subiect literar Istoria litera­turii române şi unul dintre ei, amicul Radu (Petrescu), şeful autoritar al gru­pului, merge într-o zi la Bucureşti să în­­tilnească pe marele critic şi e trist că nu reuşeşte. Elevii din Tîrgovişte scriu ver­suri şi au oarecare simpatie pentru su­­pranalism. Se adresează lui Saşa Pană la „Orizont“ şi acesta îi îndeamnă să dea publicităţii Manifestul lor. Proiectează mai multe reviste şi, una dintre ele, „Car­net literar“, redactată de Costache Olă­­reanu şi M. H. Simionescu, propune, ca program artistic, „finismul“. Prietenul Costache trăieşte într-un oraş din Moldo­va şi pregăteşte romane serioase, cum ar fi Motanul şi chitanţa şi cultivă o poezie de tip „nikolist“. Radu, care este mai aus­ter, recomandă un nou clasicism (după G. Călinescu) şi face teoria jurnalului ca gen literar. Un alt amic, Popescu-Saxa, redactează (in manuscris) revista „Salt“, iar M.H.S. întocmeşte programul unei publicaţii de sinteză culturală („Co­lorado“) şi reproduce in jurnal proiec­tul de sumar pentru primul număr... Adolescenţii vînează cărţile noi sau edi­ţiile rare din clasici, se instruiesc, discută intre ei, ţin jurnale şi fac schimb de jur­nale, citesc pe Urmuz şi ascultă muzică de jazz. Se reţine, din aceste pagini, fi­gura lui Radu Petrescu, tînăr apostol al unui nou estetism literar. Iată un por­tret reuşit al lui : „L-am văzut azi pe Radu. Figura limpede, însă sub ea cloco­te : un posedat, un revoltat care işi scoate în răstimpuri sîngele spre a şti ce idei îl macină în adine. Are nişte ochi cenuşii înspăimintători, o privire defini­tivă de om mare. E mare, fără nici o în­doială“. Revoltatul, posedatul vorbeşte intr-o şedinţă de cenaclu despre Victor Hugo, şi est­e sublim, citeşte jurnalul lui M.H.S. şi face adnotări, are o idee pre­cisă despre evoluţia şi despre destinul său in literatură, nu-şi pierde inutil vre­mea, trăieşte mereu în preajma cărţilor... Amicul Costache are mai mult umor şi proiectează scrieri în stil urmuzian.... Şi-a făcut un costum malagambist şi curtează prin corespondenţă o adolescentă refrac­tară. Cum ştim, acum, ce-au devenit adolescenţii obsedaţi de literatură, citim cu interes aceste notaţii. Faptele şi gîn­­durile tinerilor din Tîrgovişte nu ies, alt­minteri din comun. M­aI interesant, ca literatură, este jurnalul vieţii de familie. Notaţia este, aici, mai sigură şi observa­ţiile despre mica lume provincia­lă sunt mai profunde. Naratorul creşte in­tr-o familie modestă, tatăl său (militar de carieră) moare de tuberculoză, mama este excedată de nevoile gospodăriei şi, din cînd în cînd, „clămpăne“ la pian. Fratele, Tityre, este turbulent, irascibil şi, cînd mama vrea să se căsătorească în timpul războiului cu un profesor polonez, intră in panică, loveşte din gelozie cu picioa­rele în uşă. M.H.S. este mai înţelept şi înţelege mai mult din aceste compli­caţii existenţiale. Notaţiile despre aceste fapte sunt fine şi anunţă un posibil ro­mancier în linia Hortensia Papadat-Ben­­gescu. Ecouri din Gide şi din alţi proza­tori moderni se văd în fragmentele despre prietenia delicată dintre fiu şi mamă. Seara, fiul îşi spionează mama şi face reflecţii despre înfăţişarea ei. Despre această curiozitate juvenilă vorbeşte şi Sartre în Cuvintele. M. H. Simiones­cu evită complicaţiile psihanalizei, no­tează doar în cîteva fraze sobre im­presiile sale despre trupul frumos al mamei. Altădată, aduce în discuţie un fapt grav din existenţa familiei : moartea tatălui. Mama ar vrea să-i mărturisească intr-o seară că, in înţelegere cu medicul, a pus capăt printr-o injecţie chinului insuportabil al tatălui... însă fiul nu vrea să primească mărturisirea şi expediază evenimentul tragic în trei rînduri : „La­şitatea, neputinţa de-a mai suporta zilele degradării bietului meu tată sau curajul, luciditatea ? Eu ce-aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în asemenea situaţie ?“... Descrierea familiei, cu numeroasele mătuşi, unchi, veri şi verişoare, arată un ochi pătrunzător. Bunica (Mamama) ţine să se respecte vechile reguli. O mă­tuşă dă bani tînărului şi tînărul se grăbeşte să-şi cumpere o ediţie din Rimbaud. Frecventează noaptea pe vio­­rica, servitoarea unui avocat, şi ziua, la şcoală, în loc să fie atent la ablative, se gindeşte la numita Viorica. Se îmbolnă­veşte de o boală ruşinoasă şi caută dis­perat sulfamidă, dar nu află. Mama adu­ce în casă o Sabină şi expediţiile noc­turne ale elevului se îndesesc. Nimic însă un jurnal despre descoperirea senti­mentului erotic şi, în genere, despre iu­bire, inevitabilă la această vîrstă. M.H. Si­mionescu înregistrează stenografie fap­tele, lovit de pudoarea pe care o au, în fapt, toţi autorii de jurnale români, cu excepţia, poate, a lui Eliade în Şantier. Trei oglinzi înregistrează, în fine, şi evenimentele de ordin social şi politic, dar fără tragere de inimă şi fără preocu­parea de a da o imagine (o mărturie) despre epocă. Jurnalul vrea să fie şi ră­­mîne ca atare o cronică a vieţii trăite şi gîndite timp de un an de zile de un tînăr provincial intr-o istorie tulbure de care instinctiv fuge. Este ceea ce se intimplă şi în jurnalele publicate de Radu Pe­trescu : istoria nu pătrunde decit rar şi palid în paginile jurnalului şi chiar ma­rile evenimente ale existenţei trec în plan secund. In prim plan rămine as­piraţia spre literatură şi jurnalul se con­stituie ca o cronică a lecturilor. M. H. Si­mionescu dă mai multă importanţă fapte­lor de existenţă dar nu se desparte nici el prea mult de ideea că pentru un crea­tor literatura este actul fundamental de existenţă. Observaţia este adevărată, curios este doar s-o aflăm în însemnările unui băiat de 18 ani. „Foarte puţine lucruri — scrie el la sfîrşitul jurnalului — din cite le-am trăit au încăput in aceste pagini, înseamnă că 1. ori (multe din) ele n-aveau nici o importantă pentru forma­rea mea 2. ori formula mea de jurnal este pe cale de a se mulţumi cu partea, dispretuind întregul. Incepind din toamna trecută, cînd mi-am putut plonja inima în Cartea amăgirilor şi-n Jurnalul filo­sofic şi cînd m-am simţit mai acasă cu Cioran şi Noica (i-au adus Montaigne şi Maiorescu, asta e sigur), gustul pentru documentar, mărturie şi marginalii mi-a slăbit simţitor. Faptul şi evenimentul şi-au schimbat culoarea, slăbindu-şi as­cuţimea, caracterul ultimativ : particip la derularea lor cum operatorul cinema­tografului la scena de iubire a filmului ce a rulat o săptămînă întreagă“. Citind jurnalul lui M. H. Simionescu — indiscutabil interesant, bine scris, cu multe observaţii pătrunzătoare — regret că el a lăsat deoparte unele „lucruri trăite“, pentru că tocmai acestea dau, de regulă, substanţă şi culoare notaţiilor intime. In Trei oglinzi, romanul familiei şi cronica adolescentei provinciale sunt mai reuşite, literar vorbind, decit roma­nul formației intelectuale. Eugen Simion Jurnalul intim *­ Mircea Horia Simionescu, Trei oglinzi, Editura „Cartea Românească“, 1987. P­ERSONALITATEA lui Romulus Guga, aşa cum ne apare acum — la scurtă vreme totuşi de la moar­tea cunoscutului scriitor — este una dintre cele mai tulburătoare mărtu­rii, atît în ordine literară, cit şi existen­ţială, ale confruntării individului cu pro­blemele timpului său. Conştiinţă mereu trează, participînd cu intensitate drama­tică la evenimentele lumii înconjură­toare, Romulus Guga îşi face din lucidi­tate un crez. Destinul său se impune prin curajul de a afirma şi totodată de a miza necondiţionat pe impactul direct al textului literar asupra realităţii, pe acea putere transformatoare la care as­piră orice discurs artistic : „Singura cale e să spui ce crezi“. Iată, deci, modalita­tea esenţială ce permite ca definirea de sine, descrierea propriilor trăiri să do­­bîndească valoarea unei atitudini, să de­vină general semnificativă. Atît în creaţia sa dramatică, în scrie­rile epice, eseistice, cit şi în volumele de poezie publicate (ultimul dintre ele, apă­rut în 1986 la Editura Dacia, constituind un omagiu adus memoriei autorului pre­matur dispărut), Romulus Guga reali­zează o pledoarie pentru demnitatea, sin­ceritatea, curajul pe care literatura — inevitabil implicată in cursul istoriei con­temporane — le reclamă acum mai mult ca oricind. „Cred că timpul din urmă al literaturii române e drumul de la utili­tate la demnitate“ — afirma Romulus Guga, înţelegînd că opţiunea scriitorului nu poate fi decit „ieşirea sa în raza de lumină a conştiinţei“. Ar trebui deci re­amintit, înaintea altor consideraţii de ordin formal, stilistic ş.a.m.d., un aspect prea puţin observat în comentariile dedi­cate acestui autor — şi anume dorinţa explicită de confruntare, identificarea actului scrierii cu realitatea problemati­că, tensionată, contradictorie a lumii prezente, a existenţei individuale incluse destinului colectiv. Teatrul lui Romulus Guga, la fel Ca şi poezia sa (cu sigu­ranţă mai puţin cunoscută dar, dintr-un punct de vedere, egal reprezentativă), trăieşte prin forţa ideilor exprimate, prin evoluţia neîntreruptă a unui proces mental de subtilă analiză şi reflectare a structurilor realului, a trăirilor interioare sau a resorturilor comportamentului in­dividual, presupunind o atitudine, un mod de a fi distinctiv. Romulus Guga debutează ca poet, în 1958, în revista „Tribuna“. Cele două vo­lume de versuri publicate antum (Bărci părăsite — 1968 şi Totem — 1970) alătu­rate, odată cu apariţia ediţiei definitive de care aminteam, textelor din periodice şi ineditelor, configurează un orizont te­matic abordat cu predilecţie de autor pe întreg parcursul creaţiei sale. Regăsim aceeaşi preocupare intensă nu atît pen­tru frumuseţea expresiei în sine, cit pen­tru acuitatea comunicării unui mesaj semnificativ privind îndeosebi proble­mele existenţei individuale (considerate simultan în plan fizic, cotidian şi în plan meta­fizic, atemporal), problemele rapor­tării la ceilalţi, ale trecerii ireversibile a timpului, memoriei personale sau colec­tive etc. De fapt, nu temele conferă ori­ginalitate poemelor respective , ceea ce surprinde este formularea simplă, perti­nentă, acel mod de adresare directă — rezultat al unei confesiuni tensionate. Lirica lui Romulus Guga propune nu atit răspunsuri, cât întrebări neliniştitoare, provocînd reacţia imediată, participarea necesară a cititorului. Chiar dacă strigă­­cia formală îi poate fi reproşată, autorul încearcă şi reuşeşte admirabil să trans­forme textele sale poetice în documente existenţiale autentice, dezvăluind dimen­siunea tragică a căutărilor întreprinse. („Dacă dispari, nu se întîmplă nimic ! Cineva se aşează la o masă singur. / Un trandafir se sufocă în vază, / De singu­rătate, / Numele tău nu mai e rostit, / Lumea foloseşte un cuvint neînţeles. / Cimitirul se mai întinde puţin, / Cu viaţa ta“ ; „Alcoolul te-a mistuit, / suflet al meu, ce ţi-ai vîndut pentru treisprezece talanţi, / viitorul şi speranţa. / / Te vor alunga de-acum, / căci nu te iubesc, su­flet al meu / nemîngîiat“ ; „N-am fost nicicînd mai singur ca acum / cînd vii şi te lipeşti de geam / dulce faţă a mor­ţii.../ / In oraş e pustiu, / doar trompetele sună / la marginea lumii.../ / Sufletul meu in genunchi / îmi cere semn de ple­care... / Orele pămîntului nu prevestesc nimic bun“). Influenţele, a căror prezen­ţă în lirica lui Romulus Guga critica le-a semnalat deja (făcînd referiri îndeosebi la Blaga şi Bacovia), nu fac decit să po­tenţeze firesc afinităţi structurale pre­existente sau — acolo unde intenţia de a prelucra motive străine e evidentă — nu acoperă total viziunea personală a autorului. Dincolo, deci, de posibila ra­portare (conştientă sau involuntară) la formula poeţilor din generaţia ’60, la sti­lul poeziei lui Ioan Alexandru, sau al anumitor scriitori clasici (citaţi în număr surprinzător de mare pentru a nu pune serios la îndoială identitatea artistică, totuşi indiscutabilă, a autorului), lirica lui Romulus Guga îşi păstrează origina­litatea, se impune atenţiei noastre — mai ales prin versurile din Totem şi din Car­netul alb —, constituind prin raportare la creaţia dramatică un act al mărturi­sirii de sine, al autodefinirii în termenii unei conştiinţe de o necruţătoare lu­ciditate. Ramona Fatiade Luciditatea poetului 4 România literară

Next