România literară, iulie-septembrie 1987 (Anul 20, nr. 27-39)
1987-07-02 / nr. 27
Fragmente critice ga««;«»»« wm Hn '•••Xvtv. H ■K* KZ . A ŢINE jurnal... La ce bun ? [...] ; pe cine din posteritatea mea îl mai poate interesa felul cum am *•» pipăit şi înţeles eu lucrurile ? [...]. Ca să ţii jurnal trebuie să ai in cap o imagine despre tine grav deformată, să te consideri buricul pămîntului...“ Am selectat cîteva propoziţii din jurnalul (1 zile precum atunci, şi azi intocma) publicat de Mircea Horia Simionescu in Caiete critice nr. (3—4, 1986), intr-un număr dedicat in întregime jurnalului ca literatură. Intimplarea face ca prozatorul să publice tot acum pagini dintr-un jurnal intim, scris pe cînd era liceean (1916) şi revăzut, probabil, mai tîrziu. Ca dovadă este şi însemnarea de la pagina 174 („în 1970, să verific dacă am greşit pe undeva“) şi alte precizări din corpul jurnalului din care se poate deduce că tînărul autor reciteşte ceea ce scrie, judecă şi transcrie schiţe vechi *). Sigur este că, hotărît să încredinţeze tiparului notaţiile de acum 30 de ani, autorul le-a mai văzut o dată şi a înlăturat ceea ce era de prisos, cum fac toţi cei care-şi publică după oarecare vreme însemnările intime. Oricît respect ar avea autorii de jurnale pentru notaţia sinceră şi spontană, e greu de crezut că, dind în vileag însemnările lor, nu îndreaptă ceea ce este de îndreptat şi nu elimină fragmentele pe care spiritul critic matur le găseşte facile. In ce-l priveşte pe Mircea Horia Simionescu, observăm că atitudinea lui faţă de jurnal, ca specie literară, nu s-a schimbat prea mult din 1946 pînă azi : o acceptare plină de îndoială sau o voinţă de a ţine jurnal care trebui periodic justificată, întărită. E una din temele comune (îndoiala de sine sau chiar contestarea făţişă a utilităţii jurnalului) pe care o aflăm, invariabil, în toate jurnalele. Mircea Horia Simionescu notează, la 18 ani, în caietele sale ceea ce gîndeşte şi ceea ce i se întîmplă, în ideea că numai astfel se poate cunoaşte şi poate fi cunoscut: „Nu pot lăsa să se creadă orice despre mine. Iau tocul în mină spre a nu pieri în băltoaca interpretărilor aproximative. Caut să nu mint, să nu povestesc ce nu am văzut, încerc (Dumnezeu să mă ajute) să mă plasez între lucruri și oameni cit se poate de corect. A cita încercare ? De ce le-am risipit pe cele de pină acum, atitea caiete și foi ? Nu-mi imaginez că sînt buricul pămîntului, sint convins că sint buricul pămintului. De astăzi, cea mai atentă urmărire a ceea ce sint şi devin“. Aici încrederea in rostul jurnalului intim este mare, in alte fragmente acel „la ce bun ?“ pe care l-am citat la început revine sub o formă sau alta in notaţiile de regulă disciplinate şi încrezătoare ale elevului tirgoviştean. Uneori jurnalul ii pare „un depozit“ (ceea ce, d. fapt, este orice jurnal care nu trădează legea spontaneităţii), altădată se gindeşte să facă din caietul în care notează noaptea, ferindu-se de cei din casă, un fel de Monitor oficial, un „corp de mărturii“, un registru de „comerciu“, cu intrări şi ieşiri, cum descoperise in biblioteca familiei. Prietenul Radu (Petrescu) ii dă sfaturi, pe cînd se aflau la cules de prune, despre tehnica jurnalului : „paginile, filele nu trebuie să fie egale, intr-o zi albastre ca întinsul cerului, într-alta cenuşii, într-alta fără culoare, dezvoltarea unui conflict“... Sfaturile sunt acceptate şi autorul jurnalului le întăreşte scriind intr-un rind că, fiind vorba de însemnările unui artist, „cerinţele estete trebuie să primeze“. Şi tot el, invorind o altă lege a jurnalului ca literatură : „cum să faci ca să aperi drepturile sincerităţii ?“... In fine, dezgustat de unele pagini din caietele sale, adolescentul vrea să le arunce în foc. Gest, iarăşi, întilnit in toate jurnalele. Rari sunt autorii care să nu dorească să distrugă, intr-un moment de deznădejde, notele nesemnificative, exterioare adevăratei lor fiinţe... MIRCEA Horia Simionescu este, totuşi, mai rezervat in această privinţă. El notează timp de un an de zile ceea ce se întîmplă în familie, in cercul său de prieteni şi în oraşul său, cu sentimentul că face in acest fel literatură. Ceea ce este, intr-o bună măsură, adevărat. Trei oglinzi constituie, indirect, un roman de familie şi, tot indirect, un roman despre adolescenţii de provincie in primii ani după război. L-am putea compara, prin substanţa şi chiar prin formula lui, cu romanele scrise în aceeaşi perioadă de Dinu Pillat, cu deosebirea că, pentru adolescenţii tîrgovişteni, modelul intelectual nu este Gide, ci G. Călinescu. Ei citesc cu regularitate „Lumea“ şi „Naţiunea“, consultă pentru orice subiect literar Istoria literaturii române şi unul dintre ei, amicul Radu (Petrescu), şeful autoritar al grupului, merge într-o zi la Bucureşti să întilnească pe marele critic şi e trist că nu reuşeşte. Elevii din Tîrgovişte scriu versuri şi au oarecare simpatie pentru supranalism. Se adresează lui Saşa Pană la „Orizont“ şi acesta îi îndeamnă să dea publicităţii Manifestul lor. Proiectează mai multe reviste şi, una dintre ele, „Carnet literar“, redactată de Costache Olăreanu şi M. H. Simionescu, propune, ca program artistic, „finismul“. Prietenul Costache trăieşte într-un oraş din Moldova şi pregăteşte romane serioase, cum ar fi Motanul şi chitanţa şi cultivă o poezie de tip „nikolist“. Radu, care este mai auster, recomandă un nou clasicism (după G. Călinescu) şi face teoria jurnalului ca gen literar. Un alt amic, Popescu-Saxa, redactează (in manuscris) revista „Salt“, iar M.H.S. întocmeşte programul unei publicaţii de sinteză culturală („Colorado“) şi reproduce in jurnal proiectul de sumar pentru primul număr... Adolescenţii vînează cărţile noi sau ediţiile rare din clasici, se instruiesc, discută intre ei, ţin jurnale şi fac schimb de jurnale, citesc pe Urmuz şi ascultă muzică de jazz. Se reţine, din aceste pagini, figura lui Radu Petrescu, tînăr apostol al unui nou estetism literar. Iată un portret reuşit al lui : „L-am văzut azi pe Radu. Figura limpede, însă sub ea clocote : un posedat, un revoltat care işi scoate în răstimpuri sîngele spre a şti ce idei îl macină în adine. Are nişte ochi cenuşii înspăimintători, o privire definitivă de om mare. E mare, fără nici o îndoială“. Revoltatul, posedatul vorbeşte intr-o şedinţă de cenaclu despre Victor Hugo, şi este sublim, citeşte jurnalul lui M.H.S. şi face adnotări, are o idee precisă despre evoluţia şi despre destinul său in literatură, nu-şi pierde inutil vremea, trăieşte mereu în preajma cărţilor... Amicul Costache are mai mult umor şi proiectează scrieri în stil urmuzian.... Şi-a făcut un costum malagambist şi curtează prin corespondenţă o adolescentă refractară. Cum ştim, acum, ce-au devenit adolescenţii obsedaţi de literatură, citim cu interes aceste notaţii. Faptele şi gîndurile tinerilor din Tîrgovişte nu ies, altminteri din comun. MaI interesant, ca literatură, este jurnalul vieţii de familie. Notaţia este, aici, mai sigură şi observaţiile despre mica lume provincială sunt mai profunde. Naratorul creşte intr-o familie modestă, tatăl său (militar de carieră) moare de tuberculoză, mama este excedată de nevoile gospodăriei şi, din cînd în cînd, „clămpăne“ la pian. Fratele, Tityre, este turbulent, irascibil şi, cînd mama vrea să se căsătorească în timpul războiului cu un profesor polonez, intră in panică, loveşte din gelozie cu picioarele în uşă. M.H.S. este mai înţelept şi înţelege mai mult din aceste complicaţii existenţiale. Notaţiile despre aceste fapte sunt fine şi anunţă un posibil romancier în linia Hortensia Papadat-Bengescu. Ecouri din Gide şi din alţi prozatori moderni se văd în fragmentele despre prietenia delicată dintre fiu şi mamă. Seara, fiul îşi spionează mama şi face reflecţii despre înfăţişarea ei. Despre această curiozitate juvenilă vorbeşte şi Sartre în Cuvintele. M. H. Simionescu evită complicaţiile psihanalizei, notează doar în cîteva fraze sobre impresiile sale despre trupul frumos al mamei. Altădată, aduce în discuţie un fapt grav din existenţa familiei : moartea tatălui. Mama ar vrea să-i mărturisească intr-o seară că, in înţelegere cu medicul, a pus capăt printr-o injecţie chinului insuportabil al tatălui... însă fiul nu vrea să primească mărturisirea şi expediază evenimentul tragic în trei rînduri : „Laşitatea, neputinţa de-a mai suporta zilele degradării bietului meu tată sau curajul, luciditatea ? Eu ce-aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în asemenea situaţie ?“... Descrierea familiei, cu numeroasele mătuşi, unchi, veri şi verişoare, arată un ochi pătrunzător. Bunica (Mamama) ţine să se respecte vechile reguli. O mătuşă dă bani tînărului şi tînărul se grăbeşte să-şi cumpere o ediţie din Rimbaud. Frecventează noaptea pe viorica, servitoarea unui avocat, şi ziua, la şcoală, în loc să fie atent la ablative, se gindeşte la numita Viorica. Se îmbolnăveşte de o boală ruşinoasă şi caută disperat sulfamidă, dar nu află. Mama aduce în casă o Sabină şi expediţiile nocturne ale elevului se îndesesc. Nimic însă un jurnal despre descoperirea sentimentului erotic şi, în genere, despre iubire, inevitabilă la această vîrstă. M.H. Simionescu înregistrează stenografie faptele, lovit de pudoarea pe care o au, în fapt, toţi autorii de jurnale români, cu excepţia, poate, a lui Eliade în Şantier. Trei oglinzi înregistrează, în fine, şi evenimentele de ordin social şi politic, dar fără tragere de inimă şi fără preocuparea de a da o imagine (o mărturie) despre epocă. Jurnalul vrea să fie şi rămîne ca atare o cronică a vieţii trăite şi gîndite timp de un an de zile de un tînăr provincial intr-o istorie tulbure de care instinctiv fuge. Este ceea ce se intimplă şi în jurnalele publicate de Radu Petrescu : istoria nu pătrunde decit rar şi palid în paginile jurnalului şi chiar marile evenimente ale existenţei trec în plan secund. In prim plan rămine aspiraţia spre literatură şi jurnalul se constituie ca o cronică a lecturilor. M. H. Simionescu dă mai multă importanţă faptelor de existenţă dar nu se desparte nici el prea mult de ideea că pentru un creator literatura este actul fundamental de existenţă. Observaţia este adevărată, curios este doar s-o aflăm în însemnările unui băiat de 18 ani. „Foarte puţine lucruri — scrie el la sfîrşitul jurnalului — din cite le-am trăit au încăput in aceste pagini, înseamnă că 1. ori (multe din) ele n-aveau nici o importantă pentru formarea mea 2. ori formula mea de jurnal este pe cale de a se mulţumi cu partea, dispretuind întregul. Incepind din toamna trecută, cînd mi-am putut plonja inima în Cartea amăgirilor şi-n Jurnalul filosofic şi cînd m-am simţit mai acasă cu Cioran şi Noica (i-au adus Montaigne şi Maiorescu, asta e sigur), gustul pentru documentar, mărturie şi marginalii mi-a slăbit simţitor. Faptul şi evenimentul şi-au schimbat culoarea, slăbindu-şi ascuţimea, caracterul ultimativ : particip la derularea lor cum operatorul cinematografului la scena de iubire a filmului ce a rulat o săptămînă întreagă“. Citind jurnalul lui M. H. Simionescu — indiscutabil interesant, bine scris, cu multe observaţii pătrunzătoare — regret că el a lăsat deoparte unele „lucruri trăite“, pentru că tocmai acestea dau, de regulă, substanţă şi culoare notaţiilor intime. In Trei oglinzi, romanul familiei şi cronica adolescentei provinciale sunt mai reuşite, literar vorbind, decit romanul formației intelectuale. Eugen Simion Jurnalul intim * Mircea Horia Simionescu, Trei oglinzi, Editura „Cartea Românească“, 1987. PERSONALITATEA lui Romulus Guga, aşa cum ne apare acum — la scurtă vreme totuşi de la moartea cunoscutului scriitor — este una dintre cele mai tulburătoare mărturii, atît în ordine literară, cit şi existenţială, ale confruntării individului cu problemele timpului său. Conştiinţă mereu trează, participînd cu intensitate dramatică la evenimentele lumii înconjurătoare, Romulus Guga îşi face din luciditate un crez. Destinul său se impune prin curajul de a afirma şi totodată de a miza necondiţionat pe impactul direct al textului literar asupra realităţii, pe acea putere transformatoare la care aspiră orice discurs artistic : „Singura cale e să spui ce crezi“. Iată, deci, modalitatea esenţială ce permite ca definirea de sine, descrierea propriilor trăiri să dobîndească valoarea unei atitudini, să devină general semnificativă. Atît în creaţia sa dramatică, în scrierile epice, eseistice, cit şi în volumele de poezie publicate (ultimul dintre ele, apărut în 1986 la Editura Dacia, constituind un omagiu adus memoriei autorului prematur dispărut), Romulus Guga realizează o pledoarie pentru demnitatea, sinceritatea, curajul pe care literatura — inevitabil implicată in cursul istoriei contemporane — le reclamă acum mai mult ca oricind. „Cred că timpul din urmă al literaturii române e drumul de la utilitate la demnitate“ — afirma Romulus Guga, înţelegînd că opţiunea scriitorului nu poate fi decit „ieşirea sa în raza de lumină a conştiinţei“. Ar trebui deci reamintit, înaintea altor consideraţii de ordin formal, stilistic ş.a.m.d., un aspect prea puţin observat în comentariile dedicate acestui autor — şi anume dorinţa explicită de confruntare, identificarea actului scrierii cu realitatea problematică, tensionată, contradictorie a lumii prezente, a existenţei individuale incluse destinului colectiv. Teatrul lui Romulus Guga, la fel Ca şi poezia sa (cu siguranţă mai puţin cunoscută dar, dintr-un punct de vedere, egal reprezentativă), trăieşte prin forţa ideilor exprimate, prin evoluţia neîntreruptă a unui proces mental de subtilă analiză şi reflectare a structurilor realului, a trăirilor interioare sau a resorturilor comportamentului individual, presupunind o atitudine, un mod de a fi distinctiv. Romulus Guga debutează ca poet, în 1958, în revista „Tribuna“. Cele două volume de versuri publicate antum (Bărci părăsite — 1968 şi Totem — 1970) alăturate, odată cu apariţia ediţiei definitive de care aminteam, textelor din periodice şi ineditelor, configurează un orizont tematic abordat cu predilecţie de autor pe întreg parcursul creaţiei sale. Regăsim aceeaşi preocupare intensă nu atît pentru frumuseţea expresiei în sine, cit pentru acuitatea comunicării unui mesaj semnificativ privind îndeosebi problemele existenţei individuale (considerate simultan în plan fizic, cotidian şi în plan metafizic, atemporal), problemele raportării la ceilalţi, ale trecerii ireversibile a timpului, memoriei personale sau colective etc. De fapt, nu temele conferă originalitate poemelor respective , ceea ce surprinde este formularea simplă, pertinentă, acel mod de adresare directă — rezultat al unei confesiuni tensionate. Lirica lui Romulus Guga propune nu atit răspunsuri, cât întrebări neliniştitoare, provocînd reacţia imediată, participarea necesară a cititorului. Chiar dacă strigăcia formală îi poate fi reproşată, autorul încearcă şi reuşeşte admirabil să transforme textele sale poetice în documente existenţiale autentice, dezvăluind dimensiunea tragică a căutărilor întreprinse. („Dacă dispari, nu se întîmplă nimic ! Cineva se aşează la o masă singur. / Un trandafir se sufocă în vază, / De singurătate, / Numele tău nu mai e rostit, / Lumea foloseşte un cuvint neînţeles. / Cimitirul se mai întinde puţin, / Cu viaţa ta“ ; „Alcoolul te-a mistuit, / suflet al meu, ce ţi-ai vîndut pentru treisprezece talanţi, / viitorul şi speranţa. / / Te vor alunga de-acum, / căci nu te iubesc, suflet al meu / nemîngîiat“ ; „N-am fost nicicînd mai singur ca acum / cînd vii şi te lipeşti de geam / dulce faţă a morţii.../ / In oraş e pustiu, / doar trompetele sună / la marginea lumii.../ / Sufletul meu in genunchi / îmi cere semn de plecare... / Orele pămîntului nu prevestesc nimic bun“). Influenţele, a căror prezenţă în lirica lui Romulus Guga critica le-a semnalat deja (făcînd referiri îndeosebi la Blaga şi Bacovia), nu fac decit să potenţeze firesc afinităţi structurale preexistente sau — acolo unde intenţia de a prelucra motive străine e evidentă — nu acoperă total viziunea personală a autorului. Dincolo, deci, de posibila raportare (conştientă sau involuntară) la formula poeţilor din generaţia ’60, la stilul poeziei lui Ioan Alexandru, sau al anumitor scriitori clasici (citaţi în număr surprinzător de mare pentru a nu pune serios la îndoială identitatea artistică, totuşi indiscutabilă, a autorului), lirica lui Romulus Guga îşi păstrează originalitatea, se impune atenţiei noastre — mai ales prin versurile din Totem şi din Carnetul alb —, constituind prin raportare la creaţia dramatică un act al mărturisirii de sine, al autodefinirii în termenii unei conştiinţe de o necruţătoare luciditate. Ramona Fatiade Luciditatea poetului 4 România literară